După vastul fragment de frescă a istoriei românilor din Doamna Chiajna, Simona Antonescu[1] își continuă migălosul proces de arheologie literară cu romanul Coborârea în cetate. De data asta nu alege ca personaj central figura unui domnitor, deși Mihai Viteazul ar fi oferit un material narativ captivant, ci o comunitate ale cărei origini nu sunt destul de clare, știm doar că ele coboară adânc în timp. Cetele de juni din Șcheii Brașovului sunt trupe călare, a căror organizare de tip militar datează parcă dintotdeauna – în 1600, când Mihai Viteazul a trecut munții în Țara Bârsei i-a găsit aici, gata să îi jure credință și ascultare. Era în timpul Războiului cel Lung (1593-1606) între Liga Sfântă (din care făceau parte și cele trei țări române, Principatul Transilvaniei, Țara Românească și Moldova) și Imperiul Otoman. Vastul și complicatul conflict avea să continue și după uciderea lui Mihai Viteazul, stingându-se cinci ani mai târziu, fără ca vreuna dintre tabere să își poată asuma victoria.
Lipsiți de domnul lor, pe care îl aleseseră singuri și erau pregătiți să-l urmeze până la fruntariile lumii, junii și-au dus viața mai departe, în satul și pădurea lor, lângă cetatea de la Pietrele lui Solomon, atât de străveche încât trecuse din piatră în mit, ținută vie de datinile și legendele transmise din tată în fiu.
„Astăzi, în amintirea evenimentelor petrecute în 1600, an de an, de Duminica Tomii, junii din Șcheii Brașovului coboară în cetate călare, bat cu buzduganele în vechea Poartă a Ecaterinei, străbat orașul și pornesc apoi spre Pietrele lui Solomon, cetatea lor pierdută, niciodată uitată. Mulți dintre ei poartă căciula caracteristică lui Mihai Viteazul. Ceremonialul repetat an de an se numește Ziua de călări sau Coborârea în cetate.“ (p. 9)
Brașovul este singurul oraș din România și printre puținele din Europa unde un obicei rural se păstrează într-o urbe modernă. În fiecare primăvară, în dimineața sorocită, cetele de juni coboară din Șchei pe caii lor impunători și străbat centrul vechi, într-un periplu ce îi poartă pe străzile din jurul Turnului Sfatului, printre locuitorii veniți din toate cartierele orașului ca să-i petreacă și să le răspundă călăreților când se opresc la răstimpuri să strige „Hristos a înviat!“ cu un „Adevărat a-nviat!“ pornit din sute de piepturi.
Ceremonialul rememorează ziua în care junii au încercat să doboare poarta cetății, după ce locuitorii ei, trecuți de partea celor care nu voiau unirea tuturor românilor, se baricadaseră între zidurile unde o țineau ostatică pe doamna Stanca și pe soțiile căpitanilor lui Mihai Viteazul. Junii au izbutit să spargă poarta, dar n-au putut trece de grilajul din spatele ei. Cetatea, care nici înainte nu îi primea după lăsarea întunericului, a rămas un loc unde nu erau bineveniți, iar legile împotriva șcheienilor s-au înăsprit.
Un episod din istoria orașului în care românii erau considerați cetățeni de rangul doi în propria țară. Nedreptatea se făcea din porunca celor de la domnie, în timp ce, între oamenii obișnuiți, români, sași și unguri, se nășteau relații firești, de vecini locuind de generații pe aceleași meleaguri. Karl, fiul foaterului fierarilor, se împrietenise cu Mitruț al lui Simion cojocarul și îi era dragă o fată din Șchei, Păuna, mezina lui Bursuc morarul.
Simona Antonescu pune greul narațiunii pe umerii unor personaje din popor, credibile, cu care cititorul relaționează fără dificultate, logic și afectiv – deși ne desparte o jumătate de mileniu, oamenii de atunci erau la fel ca noi, doar că legăturile lor cu pădurea în mijlocul căreia se statornicise așezarea erau mai puternice și mai profunde.
„Noaptea ajunsese la cumpăna ei, cel mai tainic ceas. Vântul trecea prin brazii din poarta lui Simion cojocarul, frecându-le crengile unele de altele și sunând aspru, uscat. În depărtare, către stejeriș, copacii trosneau și pârâiau. Prin curte, pe la stiva de lemne, un guzgan găsise ceva de ros și dinții lui sfărâmând mărunt tăiau liniștea nopții. Ascunsă în mijlocul pădurii, o buhă striga rar la lună. Un corb se lăsă pe buza unui jgheab plin cu apă în care sticlea luna, bău și își luă zborul, lovind fața apei cu aripa. Jgheabul mai clipoci o vreme, cu luna spartă în mii de cioburi, apoi se liniști și luna se întregi la loc.“ (p. 36)
Deși nu ocupă un loc central, figura domnitorului Mihai Viteazul e conturată sugestiv, din câteva tușe sigure. Văzut de departe, prin ochii șcheienilor, ca printr-un binoclu care apropie și clarifică, fără să deformeze imaginea, portretul domnitorului capătă adâncimile obiectivității. Căci, așa cum am spus, spre deosebire de Doamna Chiajna, roman monumental care urmărește destinele unor capete încoronate, în Coborârea în cetate autoarea nu se abate de la țelul propus, păstrând reflectorul auctorial pe comunitatea din Scheii Brașovului.
Un alt personaj memorabil este natura, pădurea și muntele, lemnul și piatra din care șcheienii își iau puterea, la fel ca eroii din basmele românilor. Urmașii celor care construiseră legendara cetate de la Pietrele lui Solomon nu doar receptează tot ce e în jur prin toate cele cinci simțuri, văz, auz, miros, gust, pipăit. Ei devin, din spectatori, parte a lumii minerale și vegetale, care le dă viață și căreia îi dau conștiința de sine.
„Câteodată, Zada simțea ce simte ploaia. Ea însăși cădea pe vârfurile brazilor, iar acele lor erau ferme și mătăsoase atunci când le atingea. Ea era aceea care aluneca pe catifeaua acelor ușor, se aduna în vârfuri, se umfla într-o picătură până simțea că pleznește, apoi își dădea drumul și cădea mai departe, spre pământ. Simțea vântul cum îi rotea suprafața subțire în timp ce cădea. Când se lovea de frunzele moarte de pe pământ, o durea și îi scăpa un strigăt. Simțea că se împrăștie, dar părți din ea însăși de-abia acum atingeau vârfurile catifelate ale acelor brazilor, era în același timp acolo sus, fericită, și aici, jos, risipită, amestecată cu pământul, preschimbată în clisă.“ (p. 40)
În gospodăriile de la poalele Tâmpei, oamenii trăiesc în simbioză cu o natură ce își dezvăluie magia numai inițiaților, cum este tămăduitoarea satului, cea pricepută în a aduna ierburi de leac. Zada este femeia lui Simion cojocarul, care are trei băieți cu ea, așa cum avusese și trei fete, pierite la o vârstă fragedă, dar încă vii în amintirea părinților și fraților, în durerea Zadei, în natura în pântecul căreia s-au întors ca într-o a doua mamă.
„Mergea ca și cum ar fi călcat pe oasele morților. Și-i închipuia dormind sub pătura de frunze pământii, ude, somn ușor de străjeri care deschid ochii și ciulesc urechea la cea mai slabă șoaptă. Era convinsă că, dacă straturile așezate de pădure pe sub poalele ei s-ar da la o parte, ca valurile mării în fața lui Moise, ar ieși la iveală fetele ei, bunicii, părinții bunicilor și toți morții Șcheienilor, întinși unul lângă altul cu capetele spre rădăcinile fagilor, o lume de șcheieni adormiți răsfirată pe tot muntele.“ (p. 41)
Numărul magic trei revine și-n familia lui Bursuc morarul, tată de fete, cu toate grijile ce pornesc dintr-asta. Gruia, „cel mai tomnatec fecior din Schei“ și vătaf al junilor, o va lua de nevastă pe cea mijlocie, Dămiana, iar pruncul lor va fi fată, alinând dorul Zadei pentru fiicele pierdute.
Autoarea inserează în treacăt apariția unui personaj-surpriză, îndrăgita Marula din Doamna Chiajna, care, printr-un capriciu al destinului și la capătul multor drumuri prin Europa, a ajuns să își găsească tihna și să își ridice casă tocmai în Șcheii Brașovului.
„Casa aparținea pe jumătate muntelui, ca și cum încă nu ar fi ieșit toată din pământul care-i dădea naștere.(…) După încă un pas, zidul străvestit se mai ridica încă de-o palmă, după care se curăța de mușchi și dădea într-o portiță scundă, abia ghicită printre ghințure și arnici uscate, dincolo de care casa era dintr-o dată casă, pereții erau pereți, grinzile – grinzi. Era casa Marulei, văduva lui Pătrașcu săbierul, despre care umblaseră dintotdeauna povești prin sat, ba că locuise o vreme în Veneția, de unde se întorsese putred de bogată, ba că devenise sfătuitoarea de taină a unei Doamne a Țării Românești, dincolo de munți.“ (p. 196)
La sfârșit, dacă tabloul sumbru al unei țări sfâșiate ne lasă un gust amar, comunitatea de sub munte își continuă viața cu încăpățânarea dătătoare de speranță a naturii ce renaște de sub zăpezi.
„Zada privi cerul o clipă, apoi coborî din cerdac fără să-și mai ridice pe cap șalul de pe umeri, dezlegă calul, încălecă și porni agale către casă, dreaptă în șa, ca și cum ploaia ar fi trebuit să se ferească de ea, nu invers.“ (p. 280)
Un roman bine structurat, cu o miză umană puternică, Coborârea în cetate a Simonei Antonescu este în același timp o lecție de viață și de istorie. Domnii pământului vin și pleacă, unii fac bine, alții mai mult rău, dar o țară dăinuiește prin oamenii de rând, din sate și cetăți, cei care sunt sarea pământului și care și-au săpat case și fântâni în țărâna și piatra unde morții lor hrănesc cu carnea și sângele lor pădurea care-i ocrotește pe cei vii.
[1] Simona Antonescu a debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom, al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016, 2020), Hanul lui Manuc (2017, 2018), Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, În umbra ei (2021, 2024) și Chiajna din Casa Mușatinilor (2023), care a obținut Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași în 2024, Premiul Radio România Cultural, categoria Proză, Premiul Cartea Anului 2024 acordat de Filiala Brașov a USR.
