Până acum puțin timp nu știam nimic despre Mihai Mateiu. Sigur, auzisem că a publicat o carte în 2023, dar cam atât. În creștere nu e un debut, mai există un volum de povestiri publicat la Casa de Pariuri Literare. Dar am ales să tratez cartea ca pe un debut, să o citesc așa cum e, fără ca măcar să arunc o privire peste recomandările de pe coperta a patra.
Cu ce avem de-a face? Patru povestiri – sau nuvele sau proze scurte sau, mai simplu, texte – care stau sub definiția declarată de proză scurtă, dar au același narator și se desfășoară în aproximativ același spațiu, cu personaje care se suprapun și se repetă de la un text la altul. În mintea mea așa s-ar defini un mini-roman compozit, dar e alegerea autorului cum își definește textele.
Personajul principal, în fond naratorul și de multe ori chiar vocea narativă e Gus, aș paria pe un diminutiv de la Gusti sau Augustin, nu se precizează nicăieri. E o carte, așa cum spune și titlul, a pubertății, a vârstei de criză dintre copilărie și maturitate. Teribil de minimalistă, fioros de grăbită, fără descrieri atente sau căderi în abisul conștiinței, dar poate că într-un posibil contract narativ al vârstei pubere așa și trebuie. Dacă există o identificare între narator, personaj și perspectiva narativă în sine, atunci da: minimalismul e cât se poate de recomandat și îl putem transforma în rețetă general valabilă. Avem o lume a observației implicate, a suferințelor din dragoste, a copilului care începe să se maturizeze și își caută un loc în lume și nu prea știe cum să povestească toate astea. Sau nu avem acea lume, avem o micro-lume izvorâtă din percepția naratorului și contractul e să ne limităm la ea, fără să încercăm să aflăm ce e în jur. Cam așa stau lucrurile din punct de vedere naratologic, suntem într-un orizont închis cu date minimale ale unei conștiințe care, nota bene!, nu se maturizează, rămâne așa, în hybris.
(În altă ordine de idei, sunt cam de o vârstă cu Mihai Mateiu și întâmplător m-am născut tot în România, tot într-un oraș mic, doar că de cealaltă parte a Carpaților. Lectura mea e cu necesitate una de identificare, știu toate trupele rock enumerate în carte și am prins perioada mișcării Bivolaru. Ar trebui ca lectura de identificare să mă emoționeze și să îmi ofere o perspectivă intimistă asupra textului, dar nu reușește. Întotdeauna ceva parcă rămâne nespus, peisajul incomplet doar mă frustrează și nu declanșează mai nimic la nivel afectiv. O paranteză în paranteză: m-aș fi așteptat ca măcar poveștile de dragoste ratate ale băiatului Gus să mă arunce în vreo transă de lectură, dar nu. Din păcate, nu.)
Să revenim la text, totuși. Nu sunt psiholog și nici nu intenționez să devin. În cele maximum două ore cât a durat lectura cărții (cărțuliei tipărite cu font de 14, lungită la 150 de pagini, cu un font normal ar avea sigur sub 100 de pagini) am tot căutat emoția specifică unui text literar. Nu știu nici eu exact ce, vreun tumult interior, vreo izbucnire sentimentală, ceva care să mă miște. La un moment dat am pariat pe un scandal cu tatăl alcoolic (și absent) din carte care să mai condimenteze acțiunea, dar nu: textul rămâne la tonul tern al unei descrieri care se încheie abia la ultima pagină, nu zvâcnește, nu mișcă-n front. Senzația de sociologic nu m-a părăsit nicio clipă, ba chiar (din fericire) a reușit să mă pună pe gânduri. Am alunecat imediat în vaste teoretizări despre naratorul neimplicat care filmează scene și le așterne pe hârtie, balzacianismul încă n-a murit, apoi m-am întors la text și nu: Balzac știa cu textul, știa să descrie ca nimeni altul, când se apuca de o cameră în câteva pagini locuiam în camera aia și așezam veioza mai aproape de marginea patului, deci nu.
În creștere e o carte grăbită care ar fi putut fi o carte frumoasă a adolescenței. Un micro-roman pe care însuși autorul îl trece la proză scurtă, deci sub nicio formă nu ne putem apuca noi să-l contrazicem. Din toată cartea am rămas cu două citate, primul spune:
„Oricând pot vedea din nou deșertul și totuși nu sunt nici în deșert anticipând crucea, nici pe cruce amintindu-mi deșertul. E aceeași clipă, dar nici asta nu mai contează, nici lumina spre care mă pot îndrepta, nici măcar liniștea deplină. Tot ce contează e alunecarea ireversibilă a Totului peste Nimic, suprapunerea lor perfectă.“ (p. 140)
Și mai încolo, cu vocea Claponului, porecla unui personaj din carte:
„Oamenii plâng din cele mai stupide motive: după bani, după pasiuni josnice, după ființe mediocre, după bunuri materiale, după tabieturi morbide, după poziții sociale, după tot felul de nimicuri. Dar câți dintre voi ați plâns vreodată pentru că nu cunoașteți încă Absolutul? (Paramahamsa Ramakrishna)“ (p. 153)
