Cineclubul F-SIDES și-a propus încă de la început să nuanțeze și să schimbe perspective, fiind primul cineclub românesc dedicat în exclusivitate filmelor regizate de femei. Din 2020 și până în prezent, a proiectat filme de la Mia Hansen-Love, Miranda July și Chantal Akerman până la Yeşim Ustaoğlu, Kira Kovalenko sau Malvina Urșianu, stârnind discuții despre identitate națională, perspective culturale și istorice, viață cotidiană, temeri, intimitate, sexualitate, autenticitate și descoperirea sinelui.
F-SIDES înseamnă co-fondatoarele Ioana Diaconu și Alexandra Lulache, curatoarea Georgiana Vrăjitoru, și Alexa Cardaș, care li s-a alăturat de curând ca social media & community manager. Am discutat cu ele despre obstacolele întâlnite în acest proiect, despre aliați & comunitatea de organizații feministe, dar și despre educația prin film pentru adolescenți.
Cum ați început Cineclubul F-SIDES și cum arată azi, după aproape 50 de filme proiectate?
Ioana Diaconu: Cineclubul a pornit în 2020 în București cu o serie de proiecții și discuții prin care voiam să demontăm stereotipurile legate de personajele feminine din film și din media și să prezentăm cât mai multe perspective diferite. Cu timpul am început să explorăm din ce în ce mai multe nuanțe și s-au diversificat temele pe care le abordăm, de la teme mai largi (maternitate, sororitate, coming of age) la subiecte mai specifice (munca de îngrijire, moduri în care ne raportăm la diferențele dintre noi, sănătate mintală, dorință, moduri de rezistență și construirea de noi structuri). Odată cu diversificarea și aprofundarea temelor feministe, am extins și numărul de orașe în care are loc cineclubul – din 2022 în Cluj și din 2023 și în Timișoara, cu proiecții ocazionale și în alte orașe. De exemplu, The Last Mistress (r. Catherine Breillat, 2007) va fi proiectat pe 30 august la București, Timișoara, Sibiu și pe 1 septembrie la Cluj.
Proiectul funcționează pe module, pe care noi le numim sezoane, în fiecare an având câte un sezon care se întinde pe șase–opt luni, cu proiecții lunare și evenimente adiacente.
În paralel, din 2022 am dezvoltat și un program de educație prin film pentru adolescenți din orașe mici, în care îi încurajăm să se auto-organizeze în grupuri restrânse cu care să parcurgă o curriculă de 14 teme care îi introduce în principalele concepte din feminism, ilustrate prin film.
Care au fost cele mai mari obstacole de care v-ați lovit?
Georgiana Vrăjitoru: Pentru mine, obstacolele n-au avut de-a face cu ideea de public nereceptiv sau refractar, deși teama de reacții adverse a existat mereu. Personal, m-am confruntat mai degrabă cu tensiunea dintre a face ce-mi place și a rezista într-un mediu cultural independent dătător de nesiguranță, la început pe un fundal de pandemie în care era greu de măsurat dacă ceea ce făceam chiar avea un impact.
Un alt obstacol (sau o provocare) a fost să rămân mereu la înălțimea misiunii pe care mi-am asumat-o, să mă documentez constant despre cinema vechi și nou și să fiu disciplinată, productivă și prezentă față de filmele pe care le selectez, după o lungă perioadă de freelancing intermitent, contexte profesionale care n-au dus nicăieri și chiar renunțare cu totul la ideea că aș putea supraviețui în acest domeniu în România. În al patrulea an de cineclub, am însă ceva mai multă speranță.
Ioana Diaconu: Cum zice și Georgiana, cel mai mare obstacol este din păcate unul specific mediului cultural, faptul că există puține finanțări și în fiecare an se luptă foarte multe proiecte pe aceleași resurse, ceea ce înseamnă că nu avem o predictibilitate de la un sezon la altul și ne este greu să facem un plan pe termen mai lung. Mai este și situația sălilor de cinema și a locațiilor, fiind o provocare constantă pentru puținele cinematografe pe care le avem să acomodeze toate proiectele și festivalurile. Din fericire, am construit un parteneriat de durată cu Cinema „Elvira Popescu“ în București, cu Cinema Arta în Cluj, precum și cu Cinema Victoria în Timișoara, astfel încât să ne putem baza pe ele pentru co-organizarea proiecțiilor.
Care au fost reacțiile publicului?
Georgiana Vrăjitoru: Pot să zic foarte pe scurt că publicul mi-a contrazis în repetate rânduri pesimismul sau incertitudinea în fața unor alegeri și a reacționat mult peste așteptări la filme pe care le-am considerat a fi dificile (mă refer la cele mai înclinate spre experiment). Nu reușesc să fiu foarte atentă în timpul evenimentelor la cine ne calcă pragul, dar pare a fi o combinație între un public fidel de la primele proiecții și un public tot mai divers, care acum află de noi pentru prima dată.
Pentru că la proiecția din 12 iulie (Surname Viet Given Name Nam) am observat că sala e plină în majoritate de femei de toate vârstele, nu pot să nu (mă) întreb: cum atragem și bărbații?
Alexa Cardaș: Prin proiectele noastre, urmărim să aducem în față perspectivele femeilor care nu au fost lăsate să ocupe spațiu în peisajul cultural, fie că vorbim de regizoare care n-au primit finanțări din cauze sistemice (de exemplu, rasism) să-și realizeze filmele și au fost redescoperite după 30 de ani, cum e Kathleen Collins, sau regizoare care au trebuit să-și adapteze subiectele normei politice pentru a le putea spune, cum e Claudia von Alemann.
Prin filmele pe care le aducem în fața publicului (în 95% dintre cazuri fiind proiecții în premieră la noi), urmărim în primul rând să oferim o platformă acestor perspective care au fost date la o parte de-a lungul istoriei.
Așa a și pornit cineclubul, cu scopul de a face loc, printre toate filmele male gaze, cinema-ului female gaze. Asta atrage în sine un anumit tip de public, de cele mai multe ori familiarizat cu lupta feministă, sub orice formă ar fi ea.
Faptul că mai mult femeile și persoanele LGBTQIA+ sunt interesate nu ne arată decât că se perpetuează aceeași ignoranță istorică despre experiențele și problematicile cu care se confruntă femeile. Nu cred că e responsabilitatea noastră să ne adresăm țintit bărbaților și să găsim modalități de a-i atrage la film; mai degrabă e vorba despre munca de cunoaștere pe care ei ar trebui să o depună, o pistă fiind, într-adevăr, filmele noastre.
Dacă ne uităm la cifre, în juriul CNC, de pildă, ponderea femeilor este extrem de mică (o femeie la zece bărbați) și rămâne relativ mică în întregul domeniu cinematografic. Din fericire, totuși, numărul regizoarelor, directoarelor de imagine, producătoarelor femei a crescut în ultimii ani. Cum vedeți aceste schimbări (inclusiv la nivel financiar, salarial)?
Georgiana Vrăjitoru: Fără să am o statistică în față, aș zice că ponderea femeilor în cinematografia din România e, din contră, destul de consistentă, iar juriul format pentru următoarea sesiune de proiecte CNC nu reflectă, de fapt, prezența, dinamismul și autoritatea lor în continuă creștere în domeniu. Numai dacă ne referim la producătoare avem multe exemple de femei remarcabile, iar în generațiile noi de regizoare sunt tot mai multe voci interesante și distincte care au toate atuurile să se impună. Cred că motivele pentru care acel juriu arată cum arată sunt de mai multe feluri și merită dezbătut pe larg de ce nu beneficiază de reprezentare în foruri tocmai cele care susțin industria prin munca lor.
Din punct de vedere salarial sau financiar mi-e greu să-mi dau cu părerea despre ce se întâmplă în industrie, fiindcă e vorba tot de o activitate independentă înainte de toate și veniturile depind într-o mare măsură de finanțările disponibile și de abilitatea de a le obține și gestiona.
Dacă e să fac pe avocata diavolului, ce ați răspunde cuiva care spune că astfel de proiecte care vizează strict femei sunt de fapt proiecte care aduc un deserviciu egalității?
Georgiana Vrăjitoru: Aș întreba cum ar arăta, cui i s-ar adresa și cine ar fi în măsură să facă acele proiecte care nu aduc un deserviciu egalității.
Alexa Cardaș: Proiectele noastre nu vizează strict femeile, ci faptul că mai ales femeile sunt interesate ne arată că undeva acolo există o reticență a bărbaților (nu e deloc dificil de observat acest fenomen). Totodată, cred ca egalitatea a devenit acest proiect care și-a pierdut din substanță odată cu punerea în fața a problematicilor care privesc în mare parte situația femeilor albe și privilegiate.
Programul nostru de filme nu are pretenția sa schimbe radical ceva. Își propune doar să ofere ocazia publicului din București, Cluj, Timișoara și uneori din alte orașe, să vadă filme ale unor regizoare deseori mai puțin consacrate, dar care au făcut filme din perspective feministe asupra lumii, mai îndepărtate sau mai apropiate de propriile noastre experiențe est-europene.
Când ești de acord cu ceva sau cu cineva înseamnă că ai comparat experiența ta cu acea idee pe care o primești din exterior și ai observat că cele două se potrivesc. Uneori această comparație are efecte emoționale din spectrul „știu cum se simte asta” sau din zona de „asta n-are niciun sens”, în care ce întâlnești pe ecran poate să pară bizar sau ieșit din comun. Probabil că un cineclub feminist nu va schimba radical ceva, dar îți da ocazia să te uiți la aceste comparații pe care le faci mereu în minte și care uneori rămân doar la nivel de judecată.
Pentru egalitatea despre care vorbești e nevoie de o răsturnare de mecanisme care stau la baza capitalismului și, până nu sunt eradicate și transformate, egalitatea n-o să rămână decât un proiect pentru aceleași persoane care deja au vieți bune.
Elena Vlădăreanu sprijină proiectul în acest sezon prin curatorierea de texte literare ale unor jurnaliste, poete, scriitoare din România care să oglindească proiecția fiecărui film (și trebuie să spun că se potrivesc fantastic). Cum ați dezvoltat această parte a F-SIDES, legătura cu literatura?
Georgiana Vrăjitoru: Legătura cu literatura a existat încă din etapa de pregătire a celei de-a patra ediții, adică din toamna lui 2022. Încheiam atunci sezonul bazat pe interacțiunea cu artele vizuale, parte curatoriată de Cristina Vasilescu (Galeria Suprainfinit), care s-a dovedit o formulă foarte potrivită de interogare și nuanțare a temelor și a filmelor sezonului. A fost o dorință firească să continuăm conceptul de dialog între film și o altă arie artistică, iar twist-ul propus și dezvoltat de Ioana [Diaconu] și Alexandra [Lulache] a fost să ne uităm de această dată la corespondența între voci, perspective, moduri de reprezentare a personajelor feminine, dar și moduri de formare (și de chestionare) a canoanelor din literatură și cinema (în ambele femeile fiind în minoritate din punct de vedere istoric).
După ce am stabilit conceptul interdisciplinar și direcțiile în care să mergem în acest sezon, am discutat cu prieteni, cunoștințe, cu alte organizații feministe (Literatură și Feminism), am explorat idei și am sfârșit printr-un parteneriat cu Premiile Sofia Nădejde. Odată asigurată finanțarea sezonului, la începutul lui 2023 am reluat împreună cu Elena Vlădăreanu, sub forma unui brainstorming, procesul de definire a temelor pe care fiecare dintre noi voia să le exploreze; au rezultat opt direcții mai mult sau mai puțin închegate prin care filmul și literatura ar fi putut să intre în dialog. Cu ele în minte, am cercetat și selectat filmele în așa fel încât acestea să nuanțeze la rândul lor discuțiile potențial emergente din fiecare temă, iar pe baza filmelor și a sensibilității sau esteticii fiecăruia Elena a selectat autoarele. A fost un du-te-vino între curatoriatul de film și cel literar în faza de selecție. Deviza sezonului („Flip the script“) a apărut când deja toate filmele erau stabilite și a confirmat că ne învârteam de câteva luni în jurul ideii de răsturnare sau destabilizare a unor moduri rigidizate de a privi.
Lucrați din 2022 și la o serie de cinecluburi feministe conduse chiar de adolescente, în orașe cu acces redus la infrastructură culturală. Cum a evoluat acest proiect?
Ioana Diaconu: Ideea programului a pornit de la o adolescentă, Maria Miruna Solomon, care ne-a scris în primul an de cineclub, când aveam proiecții doar în București, întrebându-ne dacă putem să organizăm și la Bacău un eveniment. Cum noi nu puteam să ajungem din cauza altor proiecte în care eram implicate, i-am zis că îi putem da filmul și putem ajuta cu materialele de promovare dacă vrea să organizeze ea proiecția. Ceea ce a și făcut: a găsit o terasă, un proiector și a strâns oameni care să participe la proiecție. Asta ne-a făcut să ne gândim că ar fi util să punem bazele unui astfel de program, în care să oferim un pachet de materiale, filme și sprijin pe tot parcursul anului astfel încât adolescente și adolescenți din toată țara să se poată auto-organiza. Pornind de la această premisă, am realizat și o cercetare împreună cu Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung România, condusă de Carmen Voinea, care a analizat obiceiurile de consum cultural a peste 200 de tineri din 80 de orașe mici din România, precum și de unde își iau informațiile cu privire la feminism. Cercetarea poate fi consultată aici.
În 2022 am avut prima serie de cinecluburi, cu adolescenți din opt orașe. Fiecare grup s-a auto-organizat în biblioteci, cafenele, ceainării sau sedii de ONG-uri care s-au alăturat ca parteneri ai proiectului și care au găzduit întâlnirile în care grupurile au parcurs curricula propusă (constând în materiale educaționale, un catalog de opt filme, recenzii și ghiduri de discuție). La o parte dintre întâlnirile cinecluburilor au participat și invitați care le-au povestit participanților mai multe despre fiecare temă și au vorbit despre activitatea lor.
În 2023 continuăm programul cu zece noi orașe, mergând pentru prima oară și în Timișoara cu un program dedicat adolescenților. Am extins de asemenea curricula cu șase teme noi, astfel încât grupurile care au participat anul trecut să poată continua programul cu noi filme și teme.
Pentru programul educațional am lucrat cu experte în studiile de gen (în primul an cu Societatea de Analize Feministe AnA, iar anul acesta cu Asociaţia FRONT și cu doctoranda în teorie politică feministă Xhenis Shehu) pentru a prioritiza ce teme sunt cu adevărat de bază și pot pregăti tinerii mai bine pentru societatea în care trăiesc. În mare, temele acoperă istoria teoriilor și a mișcărilor pentru egalitatea de gen, relația cu corpul, cu statul și legea, cu munca, cu spațiile simbolice cum ar fi limbajul sau cultura, vorbim despre violența de gen online și offline, despre studiul emergent al masculinităţilor, dar și despre cum percep viitorul feminismului.
Cum vedeți viitorul cineclubului, ce planuri aveți?
Georgiana Vrăjitoru: Nu știu care este viitorul plauzibil al cineclubului în contextul cultural independent, în care finanțările trebuie asigurate anual, dar într-o lume ideală mi-aș dori să-l văd evoluând într-o cinematecă sau o instituție similară, care să aibă permanent programe și selecții pentru toate gusturile și dispozițiile și să angajeze profesioniști pe măsură. Și măcar câte o filială în fiecare sector de București și în fiecare județ din afara lui, ca să fiu chiar utopică.
Ioana Diaconu: Ne-ar plăcea să ne extindem în zona de distribuție de film, atât prin lansarea în cinematografe a unor titluri în care credem, cât și prin sprijin în comunicare și evenimente conexe pentru filme regizate de femei lansate de alți producători și distribuitori din România.
Ne-am dori să dezvoltăm mai mult și partea de industrie, cu un grup de lucru care să cerceteze condițiile actuale pentru femei și grupuri marginalizate în industria locală de film și să dezvolte un ghid de bune practici pentru îmbunătățirea acestora, proces în care să implicăm mai multe entități cu putere de decizie.
Ne dorim, bineînțeles, să continuăm cu noi și noi sezoane și retrospective în cadrul cineclubului (anul acesta pregătim o retrospectivă Marguerite Duras în toamnă) și pe termen lung să intrăm cu programul educațional în școli.
Credit foto: Larisa Baltă
Imagine reprezentativă: F-Sides
