așa că încercă să înainteze încet înspre lumină. Odată ajuns afară, își dădu seama că era din nou la intrare. Din depărtare, crengile copacilor se unduiau ușor, deși nu era nici urmă de vânt. Și el stătea în continuare între pereții aceia reci de piatră, privindu-le. I se părea că se află pe fundul unui adânc și întunecat ocean. Își coborî privirea înspre palmele pline de tăieturi și sânge negru aproape închegat fără să simtă nicio durere, numai oboseală. Urechile-i țiuiau încă. Vedea mai bine ca niciodată, doar nu-și putea întoarce ușor privirea fiindcă amețea. În gură îi rămăsese încă un gust metalic și tot ce putea să facă era să se sprijine încet de perete și să aștepte. Voia să urle, însă nu putea, de frică ca nu cumva ceva să plesnească în el. Junghiuri ciudate, pe care și le aminti deodată, îl țintuiră și mai mult în loc. Își simți picioarele moi, așa că se lăsă în jos. De îndată ce se așeză pe una dintre dalele de piatră neagră, ochii începură să-i lăcrimeze. Privind împrejur urmele lăsate în praf, simți o disperare imensă. Știa că n-avea nicio șansă de scăpare. Reuși să plângă. De data asta, dându-și voie, începu să și zbiere. După fiecare urlet, auzi și mai tare acel țiuit, ca și cum tot din el ar fi venit ca un ecou. Încercările de a-l amuți erau, și ele, la fel de inutile. Stătu așa câtva timp, nici el nu-și dădu seama cât. Împrejurul lui, același întuneric. Își simți capul greu și degeaba încercă să-l țină în palme, nimic nu-l calma. Își făcu palmele căluș și, acoperindu-și nasul și gura, încercă să-și liniștească bătăile inimii. Hotărî, în final, să mai încerce. Ce altceva mai putea face? Se ridică în picioare cu greu și făcu câțiva pași. Stătuse atât de mult sprijinit de piatra aceea rece, încât tot corpul îi amorțise, iar acum, odată cu cele mai mici mișcări, simțea mii de ace în carne. Asta îl învigoră puțin. Își aminti că una dintre plăcerile din copilărie era ca înainte să adormă să-și țină unul dintre brațe sub corp, până când nu și-l mai simțea, iar apoi, când totul devenea inform și rece, să-și atingă degetele, ca și cum ar fi fost ale altcuiva. Obișnuia să adormă cu acele mici împunsături de ace pe braț, și-și dorea, mai mult decât orice altceva, să cadă într-un hău plăcut și să uite. Cu imaginea asta în suflet, se apucă să înainteze înspre pădure. Primul impuls a fost din nou acela de a găsi un drum, oricare, însă s-a răzgândit imediat. Deja încercase asta, fără succes. Ajunsese să o ia aiurea printre copaci, vrând să evite pe cât se poate zonele de desiș. Dacă în poiană mai putea vedea câte ceva, aici totul era întunecat. Se împiedică de fiecare rădăcină răsărită, de fiecare creangă mult prea joasă, se împotmoli adesea în buruieni, până în clipa în care simți că nu putea să se clintească. Corpul îi era aproape inert. Se blocase între niște trunchiuri de copaci și tufe groase. Picioarele îi erau prinse într-un fel de mâzgă, ca de mlaștină. Nu-și putea da seama cum de nimerise iarăși într-o fundătură, poate chiar în aceeași. Disperat, dădu neputincios din mâini, după care începu iarăși să zbiere, tot degeaba. De data asta nici măcar propriul scâncet nu și-l mai putu auzi, fiind parcă absorbit de întuneric. Zăcu așa multă vreme. Reuși cu greu să-și revină din furie. Se gândi că oricât ar încerca, nu va putea ieși niciodată de aici și îl cuprinse deodată frica. Atunci simți adevăratul întuneric. Abia așa se pierdu de tot.
După o vreme se trezi. Începură să-i apară imagini în fața ochilor. Erau amintiri. Erau senzații. Era încă acolo. Își simți ochii larg deschiși, deși nu părea să conteze. Coborî privirea către corpul său degeaba. Încercă să și-l pipăie cu mâinile. Reuși greu să dibuiască un contur, dar era ca și cum ar atinge un mort. Începu să se zbată cu și mai multă forță. Voia cu orice preț să iasă din locul acesta, dar fiecare mișcare îi era îngreunată, ca și cum între el și propriile picioare crescuseră segmente în plus pe care nu și le putea simți sau mișca. Nu știa cum sau de ce era convins, cu toată ființa lui, că dacă se zbate suficient de mult va reuși până la urmă să scape de acolo. Cât se foia, se încăpățâna să-și țină pleoapele larg deschise, chiar dacă smuciturile îl stropeau cu mocirlă. Simțea usturimea aceea aproape ca pe o garanție de reușită. Și, până la urmă, reuși să se ridice. Era liber, dar extrem de obosit. Crezu că se va prăbuși, dar nu o făcu. Înaintă cu o oarecare ușurime, fericit că reușise să iasă în sfârșit din strânsoare. Apoi văzu o zonă parcă mai luminată și aproape că se bucură. Fiecare pas care-l ducea mai departe de mlaștina aceea îi părea o binecuvântare. Se tăie iar în crengile ascuțite, trecu pe lângă trunchiurile uscate, până când ajunse iarăși în poiană. Dar fericirea îi trecu atunci când se văzu din nou exact în locul de unde plecase. Își aminti de mirarea pe care o simțise când dăduse prima oară peste construcția asta în mijlocul pădurii. Acum, nou aici, aproape că ar fi vrut să-și țină ochii închiși. Simțea că știa deja fiecare detaliu. Știa că pe măsură ce te apropii de ea, devine din ce în ce mai puțin impunătoare, o ruină. Știa că luciul acelor două statui din obsidian, două femei, una acoperindu-și chipul cu mâinile, iar cealaltă cu ele întinse înspre cer, era pe ducă. Știa că cele câteva trepte care duceau către intrare se deplasaseră încet în timp, lăsând să se întrevadă urmele de mortar, pe fundul faliilor rămase între ele. Ajuns iarăși acolo, se prăbuși pe dalele de piatră. Fixă insistent cerul negru de deasupra sa și se gândi că nu e altceva decât un imens ocean negru. Nicio mișcare, niciun nor, aproape ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nimic nu s-ar putea întâmpla. Cu sentimentul acesta încă proaspăt în minte, încercă să adormă, dar nu reuși. Era atât de liniște încât atmosfera deveni insuportabilă. Rănile începură să-l doară iar, dar lucrul acesta nu făcu decât să-l bucure. Se sculă în capul oaselor, trosnindu-și cu putere coloana și stergându-și lacrimile. Înaintă înspre ruină. Lăsă cei doi idoli de piatră în urmă și trecu prin portalul înalt. Înăuntru era rece. Simți asta. Pașii îi răsunau violent în urechi. Coridorul boltit părea să coboare ușor. Poate era numai un templu abandonat, golit de orice comoară sau rost. Realiză că mai gândise asta înainte. Sau poate nu. Nu mai putea fi sigur de nimic. Mai coborî puțin. Pe măsură ce înainta, îl cuprinse un fel de greață, privind tunelul cum continuă în întuneric. Era ca și cum s-ar fi aflat la mare înalțime și ar fi privit într-un hău. Picioarele îi cedaseră și se-nmuiaseră, și fu nevoit să se sprijine iarăși de peretele de piatră. Capul îi vâjâia, iar țiuitul devenea din ce în ce mai puternic, de parcă tunelul din piatră l-ar fi amplificat. Sprijinindu-se cu cotul și ținându-se de urechi cu ambele mâini, reuși până la urmă să mai facă câțiva pași. Tot corpul îl durea, dar încercă să trecă peste asta. Înaintă greu. După un timp de mers chinuit, în care nu-și mai dădea seama de nimic prin întuneric, văzu un licărit undeva în depărtare și hotărî să încerce să ajungă până la el. Amețit, cum era, fiecare pas îi părea imposibil, dar continua să spere că va ajunge. Vedea cât de puțin mai avea până acolo,
Imagine: Silence Circle Big Bend Texas, Richard Long, 1990
