Într-un viitor nu foarte îndepărtat al umanității, o echipă de oameni și umanoizi își desfășoară, aparent în bune condiții, munca de angajați la bordul unei nave spațiale care orbitează planeta Terra Nova. Pământul, a cărui soartă e incertă, a rămas doar o amintire pentru oameni și un set de programări pentru umanoizi. Într-un loc unde munca e imperativul, ceea ce-i animă pe călătorii noștri este o serie de obiecte stranii aduse de pe planeta extraterestră. Dar în interiorul navei, lucrurile nu sunt atât de simple precum s-ar părea, iar cursul evenimentelor va lua o întorsătură tragică odată cu implementarea unor schimbări organizaționale. Prin Angajații, cel de-al doilea roman al poetei Olga Ravn, scriitoarea daneză ne propune introspecției o lectură aparte a ceea ce înseamnă să fim umani. Amintind prin problematizările puse de Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro sau prin atmosfera deopotrivă stranie și familiară din mult mai clasicul Solaris al lui Stanisław Lem și, prin stilul abordat, de scrierile Ursulei K. Le Guin, dar particularizându-se printr-o poezie proprie a efemerului, Angajații reușește o abordare și o chestionare sensibilă a unor teme precum identitatea, munca sau transumanul.
Într-un interviu, Olga Ravn mărturisește că sursa principală de inspirație a romanului au fost lucrările de artă și instalațiile artistei daneze Lea Guldditte Hestelund; cartea fiindu-i de altfel și dedicată acesteia. Ceea ce s-a dorit la început o scurtă prezentare pentru o expoziție de artă, a ajuns într-un final să constituie geneza romanul de față. Operele artistei daneze, lucrate în marmură, dar cu un aspect vizual de suprafețe molatice, se particularizează printr-un „ceva viu, dar nu foarte uman”. La fel, obiectele din Angajații nu sunt cu adevărat umane, proveniența lor fiind una exterioară navei, aduse dintr-o vale de pe Terra Nova, dar în ele pulsează o formă de viață care stârnește stări de o profundă curiozitate, de plăcere, de intimitate sau de repulsie, chiar de dorințe erotice sau materne în rândul echipajului, ducând până la chestionarea relațiilor dintre aceștia și ceea ce-i face, dacă-i face în cazul unora, umani. „E ca și cum obiectele s-ar naște din visele noastre sau dintr-un trecut îndepărtat pe care îl purtăm adânc în noi, ca pe o amintire fără cuvinte.” Structuri repetitive și organice care murmură și emană parfumuri intense, care par a avea propria individualitate, voință, voce și sentimente, și care dau impresia că te privesc și te analizează, ori care ascund ceva „care poartă în sine povestea respusă a unei catastrofe”, reci, calde, cu un model roșu-deschis, cu șanțuri adânci și galbene ori vinișoare negre în relief, strap-onul inversat, cadoul, câinele, fasolea-pe-jumătate-belită, oul de diamant, Rachel, Benny și Ida, sunt câteva dintre formele și numele prin care aceste obiecte bizare sunt descrise de-a lungul textului.
Scris sub forma unor rapoarte anonime, întocmite tocmai pentru a reliefa conducerii influența obiectelor din săli asupra capacității de muncă și funcționalității echipajului, romanul este o întrepătrundere de voci, gânduri și sentimente, într-un limbaj adesea succint și enigmatic, nu lipsit însă de o poeticitate intrinsecă, presărat de dese referințe la muncă, obsesia și rolul acesteia. Cu o atenție mai mare la început asupra creionării obiectelor, se ajunge treptat la conturarea unor mici fire narative menite să dea un cadru acțiunii: rutina programului, misiunile de pe Terra Nova, dispariția anumitor membri ai echipajului, ori poveștile despre misteriosul doctor Lund, Prometeul proiectului nemuritorilor. Ia naștere astfel un portret al celor care populează nava și adevărata realitatea din spatele unor existențe aflate sub dicteul muncii, cu oamenii bântuiți de trecutul lor pământean, resemnați în fața unui destin de muritori, și umanoizii preocupați de natura creaților care sunt și de asemănarea cu creatorii pământeni.
Angajații e astfel o revărsare de emoții și afecte, într-o tonalitate de ușoară melancolie, în care nu e mereu clară originea celui care vorbește, ori dacă imaginile și visele umanoizilor sunt sădite sau apar de la sine. „Nu știu dacă mai sunt uman. Mai sunt uman? Scrie cumva în dosarele voastre ce sunt?” „Tot ce vreau e să fiu asimilată unei umanități colective.” „Nu am avut niciodată copilărie. Dar am încercat să-mi închipui una.” „Ar fi, oare, atât de înfricoșător să nu fii om? Adică să nu mori?” „Pot să mă transform într-un om dacă mă numiți ca atare?” Sunt câteva dintre numeroasele interogații care răzbat dintre rândurile rapoartelor lăsând adesea impresia unui jurnal intim, reliefând soarta unei nonumanități care-și caută originea și identitatea, niște sărmane creaturi uitate de dumnezeii lor. De la povestea unui umanoid îndrăgostit de un om care ulterior dispare sau a unuia care-și dorește viața de pe Pământ, cu gesturile ei mărunte și banale, până la imaginea emoționantă a unei mame atașată de extensia, holograma copilului pierdut, dar niciodată avut, astfel de existențe sunt o oglindă a trăirilor oamenilor de pe navă, condamnați să-și retrăiască la nesfârșit dorul spațiului și al vieții pământene, niciodată avute, fiind doar un dor sădit de un program.
Nu în ultimul rând însă, Olga Ravn este o poetă și acest lucru se simte pregnant în romanul său. Mai cu seamă unele rapoarte, dacă nu toate, pot fi citite ca niște poeme în proză, o poezie a frumosului în banal și a familiarului, a cotidianului, dar și a naturii și a absenței acesteia, traversate de o meditație sensibilă asupra efemerului în viața de zi cu zi. Raportul 34 este poate o mostră perfectă de poeticitate în proză:
„Ce ar însemna pentru mine să știu că nu sunt uman? Că eu, care sunt o ființă omenească, sunt de fapt o piatră cioplită, șlefuită, la fel ca pietrele din această sală, deloc mai inteligentă sau simțitoare? Și ce ar însemna dacă un asemenea om s-ar putea deplasa numai între două săli, o sală cu obiectele și o sală cu vocile, din sală în sală într-un râu de lumină, într-un fluviu de lumină, în încercarea de a iubi un obiect precum o persoană, o persoană precum un obiect? Și în aceste două săli s-ar afla toate sălile prin care s-au perindat toți oamenii, toate diminețile (noiembrie pe planeta Pământ, cinci grade Celsius, soarele auriu al dimineții ivindu-se pe linia orizontului, intrând în ochi, cu copilul în spate pe bicicletă), toate zilele (iedera de pe clădirea de birouri, ruginie de la îngheț) și toate nopțile (în camera de sub pini, respirația altcuiva peste pleoapele tale), și de aceea toate aceste locuri populate de oameni,, adunate în aceste două săli, ca o navă plutind în mijlocul unei bezne, înconjurată de praf și cristale, imponderabilă, fără globul pământesc, învecinată în toate părțile cu infinitul, fără pământ, fără apă sau râuri, fără urmași, fără sânge, fără vietățile mării, fără sarea apelor sărate și fără nufărul care-și croiește loc prin apa nămoloasă spre soare?”
La un alt nivel de interpretare, romanul Olgăi Ravn poate fi privit ca scenariul unui performance, o instalație care se derulează în fața cititorilor. Descrierea obiectelor, într-o manieră care mizează mult pe partea organică și olfactivă a acestora, posibilitatea de-a interacționa cu exponatele și senzația că însăși membrii echipajului sunt asemenea lor („Sunt ca unul dintre aceste obiecte”), supuși analizei și privirilor unor entități superioare, particularizează un anumit tip de spațiu care ajunge, prin finalul cărții, să amintească el însuși de un muzeu. Marile întrebări pe care le ridică romanul sunt și întrebările comune artei. Scriitoarea daneză își poartă așadar lectorul asemenea unui ghid ori curator printr-o galerie de artă contemporană, propunându-i spre chestionare cum altfel dacă nu propria identitate și umanitate în raport cu stranietatea celor văzute.
Credit imagine reprezentativă: Dora Marian
