Ne referim deseori la Transilvania ca la o regiune multiculturală. Dacă mă gândesc bine, eu însumi am afirmat de nenumărate ori că, în pofida unor litigii seculare, istoria ne-a condamnat la conviețuirea între culturi, limbi și religii, deci ar trebui să privim multiculturalismul nu ca un dezavantaj, ci ca o șansă pentru toți. Totuși, nu numai în regimul comunist care voia să ne „omogenizeze“, cum spunea dictatorul, dar și mult timp după Revoluție, am avut impresia că românii și maghiarii ardeleni trăiesc în lumi paralele. La fel și nemții, dar ei, din păcate, au rămas foarte puțini. Am folosit cândva o metaforă despre Târgu Mureș: că noi avem aici două orașe în același spațiu, pe aceleași străzi sau în aceleași blocuri. Fenomen ce se manifestă inclusiv în viața cotidiană, când românii pomenesc numele unei străzi cu denumirea actuală, de exemplu strada Eminescu, iar mulți maghiari se referă la aceeași stradă cu denumirea de altădată, și anume strada Jókai. Ce farsă tristă a istoriei că înaintașii noștri din secolul XX nu au fost capabili, într-un centru cultural excepțional, în creștere cu fiecare zi ce trecea, să așeze laolaltă un mare poet român, Mihai Eminescu, și un mare prozator maghiar, Jókai Mór, în loc să-l schimbe unul cu celălalt. Astfel, ne-a rămas nouă, în secolul XXI, această menire: de a aprecia și de a fructifica cu adevărat potențialul pozitiv al conviețuirii, păstrându-ne identitatea, dar preluând tot ce are mai valoros cealaltă comunitate.
Îmi dau seama că adineauri am adus vorba de sarcini. Sarcină? Menire? Prima parte a vieții mele s-a consumat într-un regim în care mereu se încerca trasarea unor sarcini pentru scriitori. Urăsc și astăzi ideea ca cineva să mă însărcineze cu ceva în calitatea mea de literat. Să nu vorbim, deci, despre sarcini, ci despre posibilități. Sau, așa cum spuneam, despre șanse. O astfel de șansă ni s-a oferit în cadrul Filialei Târgu Mureș a Uniunii Scriitorilor, unde avem, în număr aproape egal, scriitori români și maghiari. Aparțin filialei județele Mureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna și funcționăm, ca o excepție în întreaga Uniune, pe două secții: cea maghiară și cea română. Era firesc, deci, ca așa-zisul multiculturalism sau bilingvism să se oglindească inclusiv în evenimentele organizate de noi. Am inițiat astfel, ca proiect comun al Filialei și al conducerii din București, de acum aproape un deceniu, simpozionul „Interferențe literare româno–maghiare“, și de atunci ne întâlnim în fiecare toamnă. Cu sprijinul Fundației Communitas, acordăm de fiecare dată câte un premiu unui scriitor român și unui scriitor maghiar pentru traduceri din literatura celeilalte limbi ori pentru promovarea relațiilor dintre literaturile noastre. Totodată, de la an la an, traducem câte o carte din română în maghiară și invers. Mottoul simpozionului de anul acesta a fost: „Noi și voi. Români și maghiari în oglinda celorlalți“. Dar nu numai acum, ci și în fiecare an am fi putut avea același motto, deoarece tocmai această idee este esența inițiativei: să ne cunoaștem reciproc și, ceea ce este poate la fel de important, să înțelegem mai bine, prin oglinda celorlalți, identitatea noastră – cine am fost, cine suntem și cine ar trebui să fim. Este o întreprindere pasionantă să studiezi cum i-au văzut românii pe maghiari și maghiarii pe români, de la Ioan Slavici și Liviu Rebreanu până la Tamási Áron și Kós Károly. Cei amintiți au fost conștienți de trecutul, prezentul și viitorul multicultural al Transilvaniei, dar, ne place sau nu, ei sunt o excepție. Trebuie să acceptăm că mulți dintre scriitorii ardeleni de seamă, români și maghiari, aproape că nici nu au pomenit de cealaltă comunitate. Fiecare comunitate are o moștenire literară bogată în Transilvania, dar cu toții avem și o datorie enormă care trebuie achitată.
De aceea mi s-a părut și mai important ce s-a spus anul acesta în cadrul simpozionului. Din prelegerile lui Demény Péter și Valentin Trifescu a reieșit că, totuși, ceva s-a schimbat în ultimii ani. În aceeași ordine de idei, deși alegem, firește, pe criterii estetice operele care vor fi traduse, de data aceasta s-a întâmplat – dar nu întâmplător, probabil – ca cele două romane traduse, Lindenfeld de Ioan T. Morar, și Tăul iadului de Szabó Róbert Csaba, să aibă ca subiect coabitarea, dușmănirea și conlucrarea popoarelor și culturilor de pe aceste meleaguri.
Multiculturalismul, în general, iar de această dată interferențele literaturilor, în special, și prezența lor în oglinda scriitorilor și cititorilor de altă limbă, sunt o provocare nu numai pentru ardeleni. Este problema întregii zone și a întregii Europe. Unul dintre premianții noștri din acest an, poetul maghiar André Ferenc, a tradus, de Radu Vancu, volumul de versuri dedicat vieții și morții marelui poet maghiar Radnóti Miklós, victima Holocaustului, iar cartea are o recepție extraordinară în Ungaria. Istoria – și istoria literaturii – este complicată. Destinele noastre se întâlnesc din nou și din nou și ne așteaptă noi întrebări la care va trebui să căutăm răspunsuri împreună. Pentru a ne cunoaște mai bine, va trebui să ne uităm cu toții în oglinda națiunilor care trăiesc alături de noi. De fapt, naționaliștii intoleranți care vor să ne închidă în granițele trecutului nu-și iubesc cu adevărat națiunea. În schimb, toți cei care sunt dispuși să învețe din cele percepute în oglinda celorlalți vor, într-adevăr, binele propriei națiuni.
Imagine reprezentativă: Fortepan _ Urbán Tamás, Târgu Mureș, Piața Teatrului, 1986
