În serie

Start

1.

Când era mic, dăduse și el graffuri. Acum însă i se părea ciudat, făceau parte dintr-o altă viață. Un alt corp făcuse din astea, nu el. Și totuși, de când s-a despărțit de Irina, se găsea din ce în ce mai des revizitând perioada aceea. „Robi, te rog, nu face lucrurile mai dificile decât sunt.“ Vorbele ei încă îi răsunau în minte. De fapt, voia să fugă de ele.

Se mutase singur într-o garsonieră din Titan, fix lângă lac. Prietenii pe care și-i făcuse în ultimii ani au început încet, încet să-l evite. Era evident ce se întâmplase. Nu au fost niciodată doar prietenii lui, ci ai lor, adică ai ei, de fapt. Rămăsese dintr-odată singur din nou. Singur cu gândurile sale. Câteodată, serile plângea, nu neaparat de dorul ei, fiindcă știa că nu mai există nicio speranță de împăcare, ci de liniștea pe care o simțea atunci când încă era cu ea. Ajunsese să bea iarăși mult, deși îi promisese că se lasă. Acum nu avea de ce să-și mai țină promisiunea. Stătea până târziu cu doi, trei tovarăși de liceu cu care reluase legătura de nevoie, dar cu care (știa și el că) nu avea nicio treabă. Doar că erau și ei singuri și poate asta îi unea, cel puțin pentru moment.

În ultima vreme, și-a tot revizitat perioada de studenție. Robert a intrat la facultate la fel de indiferent cum a acceptat jobul la acea firmuliță de IT, fără să știe că asta îi va marca atât de mult restul vieții, că îl va pune pe un făgaș atât de normal, încât avea să devină dureros. Apoi s-a dus cu mintea mai departe, la liceu, la toate bairamurile de atunci și la cât de minunat era. Singurul lucru pe care îl resimțea după o băută era o vagă durere de cap și o gură năclăită, nu ca acum. După ultimul weekend cu Radu și cu Dani, a simțit că-și dă duhul. Nu avusese niciodată acea senzație de groază, ca și cum carnea avea să i se desprindă de pe oase. De fapt, și oasele îl dureau. Nu mai era ca pe vremuri, deși creierul lui, încă speriat de schimbarea aceasta din viața lui, ar fi vrut să-l convingă de contrariu.

Bag picioru’ în boschetarii ăia doi, și-a spus el într-o zi și a încercat pentru câteva săptămâni să lase țigările, să se apuce de sală, să bage smoothie-uri, să asculte cărți audio de pop psychology în drum spre muncă. Nu putea să lase viața să-i scape printre degete. Avea să-și revină, cu orice preț. Chiar dacă asta însemna să încerce toate prostiile de care făcea mișto cu Irina. Una dintre afirmațiile pozitive l-a marcat mai mult ca altele. Una dintre cărți l-a convins să-și zică zilnic că nimic nu e imposibil, atâta vreme cât există voință. Era de acord cu asta, chiar dacă nu înțelegea pe unde s-o apuce pe drumul către schimbarea mult visată.

După fiascoul cu sala, care l-a ținut chiar mai puțin decât se așteptase să-l țină, a urmat cel cu alergatul. Se forța să se trezească de la cinci jumătate, să se îmbrace în spandex și să alerge de câinii din cartier. De cele mai multe ori, ajungea să traverseze încet parcul, oprindu-se mai mereu sub podul de unde auzise el de pe TikTok că cineva în anii ’90 ar fi aruncat capul unu homeless în lac. Se gândea la asta de fiecare dată când privea apa înnămolită. Știa că aceste gânduri nu sunt neaparat sănătoase, dar poate că tot acest wellness nu era pentru el. Nu că n-ar fi suportat cardio-ul, doar că îl enerva mult starea pe care o aducea cu sine acel exercițiu. Mișcările repetitive nu-i goleau mintea, nu-și regăsea pacea pierdută, ci tocmai opusul, se gândea numai la ea, la ce a fost, la ce ar fi putut să fie, dacă nu ar fi fost să fie. Și asta îl destabiliza și mai mult. La fel pățise și la sală. Chiar și când băga blană muzica în căști, nu reușea să se piardă pe sine, să se distanțeze de problemele sale. Asta până când a început să observe din nou graffitiurile.


2.

De fapt niciodată nu încetase să se uite după taguri pe pereți, doar că viața l-a învățat că alea sunt teribilisme de copii proști. Colegii de la muncă, chiar și cei mai versați în hip-hop și gangsta rap american, păreau să-i înjure pe grafferii locali că urâțesc orașul. În mintea lui, își zicea că n-ai cum să mai urâțești Bucureștiul, pur și simplu nu. Dar nu le-a zis niciodată nimic. Nici Irinei nu-i plăceau mâzgăliturile alea de pe pereți, dar ea era oricum părtinitoare fiindcă taică-su avea o casă pe Bastiliei și era nevoit să revopsească gardul periodic din cauza copiilor care dădeau taguri pe el. Degeaba încercase să-i zică atât ei, cât și lui taică-su să lase dracului gardul așa și lumea o să uite. Nimic nu e mai funny pentru un graffer decât să vadă că i se oferă iar și iar același perete proaspăt. A râs în gând și acum când s-a gândit la asta.

N-a mai alergat, oricum își simțea inima aproape crăpată, în schimb a început să dea ture prin cartier, să se uite pe pereți. Își amintea propriul tag, WIZZKID, doar că în ultimul an de liceu ajunsese să-l scurteze în WIZZK, câteodată WIZZ-K (Special K House, such were the times), de cele mai multe ori adăuga și anul de grație în dreapta jos, alteori mai băga niște linii la oha. Un șau din bloc cu el îi făcuse legătura cu un crew care stătea pe la Gară, asta în Constanța, și ajunsese să fie bun tovarăș cu câțiva de acolo. Stăteau toată seara și beau bere prin cazemate, alteori traversau în fugă tunelul de la Abator, mai mereu plin de apă, era viață, tată. Ajunsese să creadă că mutarea la Bucale, sub pretext de studii superioare, fusese cel mai prost lucru pe care îl făcuse, în definitiv erau facultăți și la Constanța, nu? Acum toate astea i se par glume proaste, dar aia e.

De ceva vreme, începuse să asculte ce asculta în liceu: Cypress Hill, Limp Bizkit, Wu-Tang. În pauză, la firmă, aproape că nu mai vorbea deloc, stătea cu muzica în căști și dădea din cap. Colegii, știind că trecuse printr-o despărțire nasoală și neștiind ce să facă, l-au lăsat în pace, să-și revină în propriul ritm. Doar că asta n-a făcut decât să caște și mai mult hăul dintre el și ei. Din fericire pentru el, munca nu-i prea avusese de suferit. Era încă bine.

Într-unul dintre weekendurile în care nu avea ce să facă, nu avea cu cine să iasă, s-a hotărât să plece de nebun pe străzi. Nu avea niciun plan. Era vară și căldura începuse să fie insuportabilă. Cămașa îi transpirase instant, dar nu s-a întors. Acum, în retrospectivă, poate că ar fi trebuit să o facă, poate ar fi scăpat mai ușor, dar el a continuat să meargă. Străzile erau aproape goale, din când în când o mașină traversa lent bulevardul. Ajunsese departe, pe lângă Academia Militară. Nu mai mersese atât de mult pe jos în viața lui și gândul ăsta l-a făcut fericit. Într-atât de mult, încât aproape că a scos telefonul să-i zică Irinei. Și-a reamintit însă imediat de ce n-ar fi tocmai bine să facă asta. S-a întristat, cred că a și plâns puțin. Îi era dor de ea. Chiar și după aproape o jumătate de an, asta nu se schimbase. Apoi a văzut pentru prima dată una dintre serii.

72907216813
17858090889
870847289069
9412590725992
2855828459781143
782216877295 

Nici nu ar fi băgat-o în seamă dacă nu s-ar fi oprit să-și sufle nasul. Când și-a ridicat privirea, a văzut-o pe gardul uneia dintre casele acelea, rămase încă în picioare între două șantiere rezidențiale. Erau cifre scrise cu markerul la marginea unui graffiti mai mare. I s-a părut ciudat. Nările i s-au umplut de miros de vopsea. Sau poate doar și-a imaginat asta. Nu era nimeni în jur, iar soarele dogorea peste cifrele alea mărunte. Le-a numărat, erau 35, fix câți ani tocmai împlinise. Oare înseamna asta ceva? Oare cum de le-a văzut in the first place? Fără să știe de ce, poate fiindcă avea deja în mână telefonul, s-a apucat să le facă o poză. Atât i-a trebuit.


3.

A început un tratament cu Serlift, o pastilă pe zi. În paralel făcea și psihoterapie, deși nu simțea că-l ajută neapărat. Într-o zi, a dat nas în nas cu Irina și noul ei iubit. Ea a dat să-l salute, dar el s-a prefăcut că nu o observă. De fapt l-a speriat această interacțiune, mai mult decât ar fi crezut. Apoi, când își reamintea faza în cap, se enerva, pe el, pe ea, pe toată situația. Ajunsese să se joace iar pe PlayStation. La 35 de ani se simțea iar ca la 17. Nici el nu știa dacă e un lucru bun sau rău.

Mai ieșea din când în când cu Radu și cu Dani, dar încerca să-și pună frână. Încercase Tinder, dar fără prea mult succes. Se vedea și el cu cineva (Ana, o colegă dintr-un alt departament), dar destul de rar. De fapt, ea îl convinsese să meargă la terapie.

Singurele lucruri care îl mai scoteau din ale lui erau plimbările. Iarna aceea fusese foarte frig. Ninsese zi și noapte, dar el tot a insistat să continue să meargă. Explorase încet tot orașul. Din când în când, mai făcea poze la clădiri, la graffuri, la orice. Tot rumina la episoade din trecut. Alteori reflecta. În adolescență, ești cea mai proastă versiune a ta, își zicea. De ce tocmai stupiditatea asta i se părea acum din ce în ce mai luminoasă? I se părea trist că ajunsese un clișeu, un bărbat între două vârste care ajunge să idealizeze o perioadă de căcat. Cred că i-a zis asta Anei odată, sau poate psiholoagei, nu mai țintea minte exact. Fix atunci, pe frigul ăla, a dat de încă o serie.

Era tot așa, pe un gard random al unei case, undeva pe lângă Regie, apoape de Splai și Lacul Morii. Iarăși nimeni prin jur. Cifrele erau zgribulite. Poate că cine le-a scris tremura de frig, poate că doar proiectează. I s-a zis că face asta. A scos telefonul și a pozat seria. De prima poză aproape că uitase în totalitate. Când a ajuns acasă, a stat și a căutat-o prin arhiva (acum tot mai mare) de fotografii. A găsit-o, într-un final. Acum ce, s-a întrebat. În apartamentul gol, mobila veche a proprietarei începuse iarăși să scârțâie de la frig. Ar trebui să-mi găsesc o altă chirie mai OK, și-a zis în timp ce a pus la fiert un ibric cu apă pentru ceai.


4.

Obsesia vine de cele mai multe ori în urma unei lipse. Nu știa nici el când și cum exact s-au transformat plimbările lui terapeutice în expediții. Dacă înainte căuta graffitiuri din pură nostalgie, acum devenise obsedat de acele serii. Câteva lucruri îl măcinau. Unu: că erau atât de rare acele serii de 35 de cifre aparent random (în câteva luni de căutări găsise numai vreo trei). Doi: că erau scrise cu cifre foarte mici, aproape că nici nu le vedeai dacă treceai rapid cu ochii peste ele, ar fi încăput în palmă, deci clar erau realizate foarte ușor, în fugă. Trei: că cine s-a chinuit să le facă avea el un motiv clar, chiar dacă ascuns. Patru: că fie erau un tag, fie un cod, un mesaj. Cinci (și poate cel mai horror): că acele serii ar fi putut fi pur și simplu o glumă. Iar în cazul acesta, ar fi fost o glumă pe seama lui.

Știa că grafferii vor ca arta lor să fie văzută, știa că totul este despre marcarea teritoriului, despre speranță și afirmare. De aceea i se păreau ciudate aceste serii. Dacă erau taguri, atunci singurul lucru care rămânea constant de la un graffiti la altul era numărul de cifre.

Știa că nu numai grafferii scriu pe pereți, văzuse și el pe la Unirii mesajele lăsate cu cariocă sau cu marker în stațiile de autobuz sau pe cutiile poștale. Știa că există schizofreni care delirează liber și câteodată se apucă să-și lase pe pereți gândurile paranoide. Chiar zilele trecute a văzut un apel la un marș împotriva guvernului și „alegerea unui monarh pe viață care să domnească peste cosmos“. Știa și îi era frică ca nu cumva să fie exact același lucru.

Știa că nu e bine să arzi etape, să dai tu din burtă valoare necunoscutelor doar ca să-ți iasă un rezultat, fiindcă nu are niciun sens, dar într-un fel nu s-a putut abține. Îl rodea prea mult. Și-a comandat de pe Amazon o carte despre criptografie, a citit pagini întregi de wiki în speranța că dă de ceva, încercase și pe Reddit. Găsise câteva site-uri OK, dar nimic care să-l dea pe spate. După câteva săptămâni de exuberanță, acum era din ce în ce mai posomorât. Dar cumva încă ținea frâiele chestiei ăsteia bizare în care-i alunecaseră gândurile. Când un coleg de la muncă l-a întrebat ce naiba face (văzându-i desktopul plin cu grafice și formule), i-a răspuns că e interesat de crypto. În sinea lui, a râs. Cumva, se simțea încă la butoane, și asta nu a făcut decât să-l întărâte în continuare.


5.

De câteva luni se vedea cu o tipă, Iana, o cunoscuse la un teambuilding. Ea l-a convins să vină în seara aia în Rweena, deși el n-avea deloc chef. După două beri, începuse să fie OK cu bubuiala. Se tot uita în jur, incapabil să se relaxeze total. Strica rău de tot media de vârstă. Nu știa ce-i aia rominimal, dar încerca să nu-i pese. Măcar Iana a părut că se distrează. De abia după aceea, în timp ce traversau parcul ca să ajungă la șosea, i-a povestit și ei de seriile acelea. Poate că n-a ales cel mai potrivit moment, dar până atunci îi ascunsese această pasiune a sa, cred că de frică să nu-l considere un freak. „Dar ești puțin freak. Aste-i cea mai mare calitate a ta.“ „Chiar așa?“ „Și râdeai de mine că eu cred în zodii“, i-a zis ea râzând, „such a Capricorn thing to do, să mor eu.“ „Da, păi nu e ușor să admiți că ai o problemă.“ „Deci ai o problemă? Admiți că ești și tu delulu?“ Nu i-a mai răspuns, doar a strâns-o și mai tare lângă el. Poate avea dreptate, era puțin delulu, deși nu ar fi admis-o niciodată. Se hotărî atunci s-o lase mai moale cu prostiile. În definitiv, lucrurile îi mergeau chiar bine. Iana chiar părea că se distrează cu el, iar lui îi stătea mintea la cai verzi pe pereți. Ce-ar fi mers o țigară, a gândit el, care să pecetluiască aceste decizii sănătoase. Dar s-a abținut, iar asta nu a făcut decât să-i pluseze bara de încredere în sine. Se gândea la asta în timp ce înaintau încet printre copaci, din spate se auzea ce mai rămăsese din muzică, (niște) pulsuri periodice. Ai fi zis că auzi bătăile de inimă ale parcului.

Să comande un Uber nu a fost ușor fiindcă aplicația nu găsea adresa ei, pur și simplu numărul ei, 89, nu apărea pe hartă. În cele din urmă, a pus adresa unui magazin de pantofi din capătul străzii, măcar să-i ducă cât de aproape se putea. I-a lăsat acolo, într-o beznă totală. Au bâjbâit cu lanternele de la telefon până la capătul celălalt al străzii, dar fix acolo, pe una dintre cutiile acelea galbene care protejează un racord de gaze, i s-a părut că vede ceva. Fără să vrea, s-a aplecat înspre ea, în timp ce Iana protesta zgomotos că-i este foame, să se grăbească odată. Acolo, ascunsă în partea inferioară a cutiei, a mai găsit o serie.

8897989280112
108111810310925
909310799290100
10448103356999
25653544335780290
9489235610387 

Toată noaptea s-a gândit la asta. Într-atât de mult, încât s-a speriat puțin. Ce însemna asta? Pierduse oare controlul? Genul acesta de întrebări paralizează și mai mult. Înainte să se culce, Iana i-a povestit despre bunica ei, care în ultimele stadii ale demenței înceuse să creadă că cei de la TV îi vorbesc direct, chiar dacă nu se referă direct la ea, ajunsese să creadă că tot despre ea e vorba. O știre în care cotele Dunării erau anunțate ca fiind cele mai scăzute din ultimii ani a ajuns în mintea bunicii să însemne că de fapt ea era foarte deshidratată, așa că s-a apucat să bea din ce în ce mai multă apă, șase-șapte litri pe zi, ea care lua deja medicamente pentru tensiune. Iana credea că asta i-a provocat în cele din urmă AVC-ul.

Când s-a făcut în sfârșit dimineață, a sărit din pat și s-a dus fix la cutia aceea galbenă. Din nefericire, scrisul era atât de jos, încât, între timp, câinii mai șterseseră cu urină dintre cifre. Noroc că le pozase. Atunci și-a dat seama de ceva. Seria asta era plasată fix dedesubtul numărului adresei, adică sub plăcuța de plastic pe care administrația scrisese numele și numărul străzii (până când primăria avea să vină cu o plăcuță de metal). Cum de nu văzuse asta până atunci? Cum de nu băgase de seamă spațiul lipsă din gridul de 6×6? Și celelalte serii erau scrise fix lângă numărul adresei. Clar aceea era a treizeci și șasea cifră. De ce nu-și dăduse seama mai devreme de asta?


6.

Primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să reviziteze toate locurile unde găsise aceste serii și, într-adevăr, era așa cum își amintea el. Erau toate plasate aproape de plăcuțele cu numărul adresei, deși distanța varia. Robert și-a notat imediat toate numerele, dar acest lucru s-a dovedit mai greu de făcut pentru că pe multe le-a găsit șterse. Ori fuseseră șterse intenționat, ori s-au șters de la sine (se pare că cine le scria folosea un marker destul de prost). Însă, cu pozele din arhiva telefonului și cu Google Maps, a reușit să adune toate datele. Dar ce să facă oare cu ele?

Și-a zis că e clar că există o legătură între seriile de cifre și numerele proprietăților unde acestea erau lăsate. Poate de fapt seria avea 36 de cifre, dar de ce ar fi a treizeci și șasea numărul casei? Dacă nu e parte din serie, atunci e ceva din afara sa, și-a zis. Poate trebuie să efectuezi o operație cu numărul din afara seriei? O vreme a stat și le-a încercat pe toate. A citit pagini întregi de wiki. 35 este numărul atomic al bromului. E un semiprim (adică produsul a două numere prime), un număr pentagonal, pentatopic, un număr Størmer, un număr platonic. A citit pe un site de numerologie că 35 e un număr angelic „care anunță că va trebui să îți folosești toate abilitățile și capacitățile creative și de comunicare pentru a-ți păstra mintea și inima deschise“. Dacă până atunci a dibuit tot ce se putea legat de numărul 35, acum îl interesa și 36. 36 e un număr compus, extrem compus, abundent, superabundent, practic, puternic, refactorabil, rotund. E numărul atomic al kryptonului. E un pătrat perfect. Și suma tuturor numerelor naturale de la 1 la 36 este egală cu 666. Lista putea continua la nesfârșit. Să fie oare ceva în toate acestea?

Tot jucându-se cu aceste numere, Robert de fapt se îndepărta de realitate. Cred că și el știa asta, dar nu-i păsa. Găsise o alternativă. Cu Iana nu se mai văzuse de ceva vreme. Din casă ieșea numai ca să se plimbe. Un prieten, aflând (de la Iana, cred) de interesul său nesănătos pentru seria aceasta, îi povesti Irinei, care, într-o seară, și-a făcut curaj și l-a sunat. El, recunoscându-i numărul, nu i-a răspuns, dar a regretat apoi imediat decizia. A fost ca un semnal de alarmă, dar numai pentru moment.

Cabala pe care ajunsese să o practice trebuie să ducă totuși la ceva. Ajunsese să vorbească cu niște băieți de la facultatea de matematică pe care îi cunoscuse pe un forum dedicat criptografiei. S-a întâlnit cu ei și le-a povestit de seria asta de numere. La început, nici nu l-au băgat în seamă, credeau că face mișto de ei. Poate că din pricina stării sale instabile au încercat să-l convingă că, și în eventualitatea în care era un cod, acesta ar fi fost aproape imposibil de spart fără o cheie. Ca să-l mai liniștească, au încercat totuși cu niște scripturi, dar niciun rezultat. Acesta a fost al doilea wake up call. Lăsase ca lucrurile să degenereze. Deja nu mai era OK, își dăduse și el seama de asta. Trebuia să înceteze.


7.

„Ce mai faci, Robi?“ S-a întâlnit cu Iana întâmplător, la câteva luni după ce o lăsase baltă. Din fericire, nu a fost deloc awkward, și ea s-a bucurat că el părea într-adevăr mai bine. Nu s-a ferit să-l întrebe cum mai este cu obsesia lui cu seria. El a râs și i-a zis că i-a trecut, că nu-l mai interesează. De fapt, nu era deloc așa. În mintea lui, rezolvase totul.

Revelația venise cu câteva luni în urmă. Găsea serii din ce în ce mai des. Anul acela împlinise 36 de ani, deci se afla pe acest drum de un an. Și-a dat seama brusc de asta și s-a impacientat, dar apoi și-a venit în fire. În tot timpul acesta ce făcuse? Mai nimic.

Singurul lucru de care era mândru era că reușise să se convingă că acele serii erau coordonate, nu neaparat mesaje, ci adrese, ținte. Cabala lui complicată se reducea la asta: numărul străzii nu făcea într-adevăr parte din cod, ci era un fel de cheie.

A găsit că prima operațiune necesară decriptării mesajului era să scadă din toate numerele cheia (adică cel de-al treizeci și saselea număr). Și-a dat seama că în serie sunt cel puțin două categorii de numere: de tip A și de tip B. După scăderea cheii, numerele de tip A își schimbau valoarea, devenind mai mici sau egale cu 26 (numărul de caractere din alfabet), de unde a dedus că numerele de tip A deveneau litere. Iar dacă numerele A reprezentau literele, atunci numerele B erau mai mult ca sigur cifre. Dar cum anume să ajungă la ele? A început să împartă numerele de tip B la cheie și șă rotunjească soluțiile. Dacă, spre exemplu, numărul străzii era 33, atunci un număr ca 166 devenea un 5 (fiindcă era aproape 5 x 33). Dacă numărul B se apropia de multiplul de 10 al cheii, atunci devenea 0. Iar pe cele de tip A, care după scăderea cheii își schimbau semnul, sau pe cele de tip B, care depășeau multiplii de 10, Robert le considera irelevante pentru mesaj, zgomote de fond, bruiaje.

Așa a reușit să decripteze mesajele. Ceea ce rezulta era un șir de 35 de litere și cifre. Și le-a scris pe niște post-ituri și le-a lipit de perete. Câteodată, când nu avea somn și nici pastilele nu mai dădeau rezultate, stătea și se uita la ele. Uneori, i se părea că au sens, alteori, mai puțin.

Una dintre serii îl interesa în mod special:

900496564848654
61505123465
95424714148871
601418015171295
78196278168212
191898924968(47)

Având în vedere că seria a fost găsită la numărul 47, ea devenea:

 BR A 
NCD  R
18 2A 
M2 0 1
 1    
 3 BU(47)

Până la urmă a concluzionat că era de fapt o adresă anume din București: Brancardierilor, numărul 182. S-a dus imediat acolo. Era o casă ca oricare alta. Clar proprietarii erau oameni destul de înstăriți. S-a postat aproape o zi întreagă vizavi. A fumat țigară după țigară, zgribulit, sprijinit de copac, până când a putut să-i vadă pe proprietari ieșind. El era înalt, cu început de chelie și cu ochelari, părea avocat sau, în orice caz, ceasul de la mână îlsitua deasupra profesiilor de rând. Ea era o femeie mai plinuță, dar foarte aranjată, cu o geantă Birkin. Copiii erau doi, un băiețel de vreo 6 ani și o fetiță de 11-12, nu-și putea da seama precis. După ce au plecat, s-a apropiat de casă pentru a vedea ce scrie pe cutia poștală. Inițiala numelui tatălui corespundea cu o literă din serie, cum putea să nu corespundă, în fond? Asta poate nu înseamnă nimic, și-a zis el. Apoi a început să-i caute pe net. Tatăl nu era avocat, ci lucra la Ministerul Finanțelor, despre mamă nu găsise nimic, dar, datorită unui articol dintr-un ziar local, găsise numele copiilor. Spre groaza lui, și inițialele fetiței se regăseau în serie. Dacă ar fi luat patru cifre din serie ca reprezentând un an, ar fi putut fi chiar anul ei de naștere, dar nu putea să fie sigur. În articol zicea că fetița era clasa a cincea, dar asta fusese acum doi ani, deci acum e a șaptea, probabil avea 15 ani. N-a mai suportat incertitudinile, aproape că a cedat nervos.

A încercat să decripteze celelalte serii și, deși erau mult mai ambigue, a reușit cumva să-și dea seama și de alte posibile adrese și ținte. A mers în locurile spre care indicau seriile. A stat și le-a filat. Ba chiar a încercat să vorbească cu vecini, dar în final s-a temut că ar putea părea el însuși suspect. Dar corelațiile găsite fuseseră suficiente încât să se convingă că dăduse peste ceva cu adevărat oribil. Gang stalking, potențiale ținte pentru răpire, trafic de persoane? Lucrurile astea se întâmplau în filme, deși Redditul și 4Chanul sunt pline de povești. Poate totuși e cineva care face mișto. Dar putea să riște? Nu știa ce să facă.

Ar fi putut să se ducă la poliție, dar mai mult ca sigur l-ar fi considerat nebun. La ce bun să încerce să-i convingă? Se convinsese că nimeni nu era interesat de asta, se convinsese că era ceva mai grav decât crezuse el inițial. Dacă seriile erau într-adevăr ținte? Dacă cineva dădea ordine altor oameni ca să răpească sau să le facă rău celor de la adresele respective? I se sfâșia sufletul când se gândea la așa ceva. Dar, în același timp, se gândea cât de nebun ar putea să pară pentru simplul fapt că ajunsese la așa o concluzie. Săptâmâni întregi nu a știut ce să facă. Nu putea să aplice pentru un permis de port armă fiindcă practic încă figura ca urmând un tratament psihiatric. Dar tot a reușit să facă rost de o telescopică și de un box (prin Dani, care se avea bine cu niște băieți de pe Vitan). Ce altceva putea să facă?

Soluția i-a venit într-o zi. Era atât de simplu. Cum de nu se gândise mai devreme la asta? În seara aceea i-a chemat pe Radu și Dani la bar. A fost surprins să afle că, între timp, Radu se mutase cu munca, așa că a mers numai cu Dani. S-a simțit bine, după multă vreme. Au vorbit mai deschis decât o făcuseră până atunci, despre copilărie, despre cât de greu e să treci prin problemele vieții, despre cât de ușor e s-o iei pe un drum greșit. Au băut și și-au reînnodat legătura. Tot în seara aceea a văzut pe Facebook că Irina postase poze de la nunta ei. În loc să fie supărat, a vrut s-o felicite în privat. Dar, când a încercat, și-a reamintit că ea îl blocase acum ceva vreme. I-a scris totuși un mail. La fel de bine putea să-i trimită și o carte poștală. A râs singur la gândul ăsta. Era deja târziu și mâine avea o zi complicată.

S-a sculat dis-de-dimineață, s-a echipat cu bocancii și cu mănușile tactice și a plecat să-și facă plimbarea de weekend. Își făcuse de acasă un traseu precis și luase cu el câteva markere negre ieftine. Când ajungea la niște adrese anume, se asigura că nu-l vede nimeni și începea să-și scrie propriile serii. A făcut asta și weekendul următor, și tot așa. Dacă cineva, oricine, ar fi văzut seriile, le-ar fi considerat identice cu cele pe care le tot găsea el, dar nu erau. Dacă efectuai operațiile acelea specifice, ți-ar fi dat adresa și datele lui.

Irina îi reproșase că îi place mereu să facă pe victima. Ei bine, acum fix asta avea să facă. Asta era soluția lui. Să-i facă să vină după el, oricine ar fi fost acei ei. Ceea ce nu știau însă era că el îi așteaptă. Și atunci vor avea o surpriză. Sau cel puțin așa credea el.

Imagine reprezentativă: La Haine, r. Mathieu Kassovitz, 1995

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×