1. Cum simțiți că este privit astăzi fotojurnalismul în România? Considerați că este recunoscut ca o profesie consolidată sau că rămâne, în anumite contexte, o formă de demers civic, de activism personal?
Andreea Câmpeanu: Aș face totuși diferența între fotojurnalism și activism. Bineînțeles, subiectele pe care alegem să le abordăm, felul în care le documentăm, unde preferăm să publicăm – astea sunt alegeri subiective, informate de felul în care vedem lumea, de interesele, credințele noastre personale etc. Pe vremea când delimitările dintre tipurile de fotografie erau mai neclare decât sunt azi, fotograful de origine maghiară Robert Capa, membru fondator al agenției foto Magnum, a fost citat spunând „Just go on doing what you want to do anyway but call yourself a photojournalist, which puts you into direct contact with everything that is going on in the world. So be it.“
Pe site-ul NPPA (National Press Photographers Association), la introducerea codului etic scrie „Ca jurnaliști vizuali, avem responsabilitatea de a documenta societatea și de a-i păstra istoria prin intermediul imaginilor“, iar eu sunt de acord cu asta.
În ansamblu, nu știu cum este privit fotojurnalismul în România, nu am văzut nicio cercetare pe tema asta, nici nu am fost preocupată să o fac eu. Chiar dacă nu avem o tradiție la fel ca în Franța, Statele Unite etc, nu avem școli unde se poate învăța asta la modul serios, evident că este o profesie – prost plătită aici, dar eu lucrez mai mult cu presa străină, foarte rar cu presa de la noi, altfel nu aș putea continua să lucrez.
Andrei Pungovschi: Nu mi-e clar cum este privit fotojurnalismul de către public. Mi-ar plăcea să aflu, dar nu știu să existe studii pe această temă. În schimb, datele pe care le avem la dispoziție ne ajută să înțelegem cum e privită meseria de către instituțiile de presă. Când am început să lucrez, în 2004, redacțiile mari, ziare și agenții, aveau echipe care uneori depășeau zece fotografi, plus doi-trei editori foto. Azi, există redacții care nu mai au fotografi, care ilustrează materialele cu imagini de la agenții foto, sau cu poze făcute de reporteri cu telefonul, și câteva publicații care mai au unul sau doi. Excepție face Agerpres, agenția națională de presă, care are în continuare o echipă mai mare. În același timp, acum sunt mai mulți freelanceri decât în anii 2000. E o realitate care reflectă schimbările economice și ale modelului de business din presă. Atenția publicului s-a mutat în ultimii douăzeci de ani dinspre ziare și reviste spre online, și banii din publicitate au urmat, firesc, același traseu.
Bogdan Dincă: Nu cred că există un răspuns simplu la această întrebare și nici nu știu exact cum este perceput fotojurnalismul de către publicul larg, însă am dubii că există o percepție diferită față de miile de imagini disponibile oricând. În aproape 20 de ani de fotografie, am făcut atât fotojurnalism – în sensul acoperirii evenimentelor la zi –, cât și fotografie documentară, proiecte de lungă durată, care se uită mai în profunzime la o anumită temă. Am folosit fotografia și ca formă de activism și am experimentat combinând fotografia cu scrisul, colajul sau video. Am făcut și fac fotografie comercială, și pentru ONG-uri. Pentru mine, pasiunea pentru fotojurnalism a fost dificil de susținut ca profesie din două motive: pe de o parte, pentru că îmi place să experimentez și să explorez diferite forme de expresie vizuală; pe de altă parte – și poate motivul mai important – pentru că a devenit din ce în ce mai greu să trăiești exclusiv din fotojurnalism, mai ales ca freelancer. În România, dar nu numai, sunt puține publicații dispuse să plătească pentru imagini realizate de profesioniști. Social media a înlocuit o bucată importantă din ce ofereau publicațiile, vizualul s-a democratizat, – oricine are acces oricând la camera foto a telefonului – , consumul de informație a accelerat, și puțini oameni mai au timp și chef să vadă sau să citească materiale lungi. În plus, de cele mai multe ori ne uităm la imagini pe ecranul telefonului mobil, cu puțină răbdare pentru detalii sau compoziție.
Daniel Mihăilescu: Depinde pe cine întrebi, pe cei cărora li se adresează sau pe cei care fac fotojurnalism. Oamenii sunt circumspecți, suspicioși, nu mi se pare simplu să te apropii de ei, mie nu mi-a fost ușor niciodată. Cred că ne privesc pe noi, fotoreporterii, ca pe ceva vetust, depășit, din alte vremuri. Spun asta pentru că am observat că sunt mai interesați de video decât de foto. Ce-i drept, am rămas foarte puțini fotoreporteri, comparativ cu anii ’90, când am început eu.
Ca orice demers jurnalistic, fotojurnalismul are și o intenție reparatorie, de restaurare a unui adevăr, de a-i aduce pe cititori/privitori în pielea sau în apropierea unor alți oameni cu care ei nu ar intra în contact în mod obisnuit. Atunci când reușește, fotojurnalismul îi transporta pe cititori în viețile altora și o face cu o anumită emoție. Asta creează empatie și deschide niște ferestre în inimile oamenilor. Eu m-am simțit de multe ori „activist“, am fost de multe ori cu sufletul alături de cauze/oameni/situații/evenimente. Nu cred că există fotojurnalism complet obiectiv, orice ai face nu poți scăpa de tine.
Octav Ganea: Fotojurnalismul și-a păstrat locul important în informarea publicului național, în ciuda declinului evident, cantitativ și calitativ, al mass-media din ultimii 20 de ani. În mod logic, reducerea numărului de ziare până la (aproape) dispariția acestora a afectat cât de lucrativ e domeniul în sine și cât de interesant este pentru o nouă generație de fotografi de presă să aleagă o carieră în această zonă. Ziarele defuncte au fost înlocuite de platforme noi de comunicare, consumul de fotografie de presă rămânând la cote rezonabile, mai ales în media generalistă centrală. Problema majoră a celor care produc sau distribuie fotografie de presă ramane faptul că dreptul de autor nu este respectat (și nu a fost respectat în ultimii aproximativ 15 ani) de către cei care folosesc imagini în platformele lor media, acest lucru ducând la o percepție greșită asupra felului în care fotografia poate fi produsă și distribuită în continuare. Iar asta are repercusiuni directe asupra felul în care sunt remunerați fotojurnaliștii, mergând până la imposibilitatea asigurării traiului din ceea ce pot crea și din licența publicațiilor, și prin urmare a ieși pe teren pentru a ilustra știri ajungr să fie o activitate aproape nonprofit.
2. Vi s-a întâmplat vreodată ca un editor să vă solicite intervenții asupra unei imagini în postprocesare? Cum ați gestionat o astfel de situație?
Andreea Câmpeanu: Nu, niciodată. Regulile sunt foarte clare, iar editorii NU vor să se intervină asupra imaginilor. Au mai fost scandaluri când unii fotografi au intervenit, un exemplu este povestea cu Adnan Hajj, fotograful libanez care a modificat o fotografie din timpul unui atac israelian asupra Beirutului din timpul războiului din 2006. Nu doar că fotograful nu a mai lucrat cu Reuters (cu care lucra din 1993), dar și directorul regional a fost înlocuit și regulile pentru fotografi au fost modificate.
Andrei Pungovschi: Nu.
Bogdan Dincă: Din fericire, nu. Am avut șansa să lucrez cu oameni, în special din presa independentă, care înțeleg că rolul unui editor nu este să modifice imaginile pentru un anumit rezultat, ci să ghideze fotograful pentru a reprezenta cât mai relevant și obiectiv realitatea de pe teren.
Daniel Mihăilescu: Nu, niciodată. Unele poze nu au intrat pe fluxul AFP din considerente de calitate fotografică, nu jurnalistică. Dimpotrivă, există un cod deontologic al agențiilor de presă, în care se prevede explicit interdicția de a modifica conținutul fotografiei. Sunt acceptate modificări ale culorii, contrastului, luminozității, cât timp nu afectează conținutul jurnalistic. Nu ștergem elemente din imagine decât prin crop, adică reîncadrăm poza.
Octav Ganea: Agenția se asigură întotdeauna că imaginile care sunt prezente pe fluxul Inquam reflectă realitatea din teren, fara ingerință la nivelul conținutului imaginii, care poate da o altă conotație acesteia. Nu pot exista solicitări secundare din partea niciunui abonat, existând doar punctual cerințe din partea abonaților pentru anumite evenimente pe care aceștia le-ar putea publica, însă felul în care sunt ilustrate acele evenimente de presă, și conținutul pachetului de imagini sunt decise de fotojurnaliltii și editorii Inquam Photos.
Foto © Bogdan Dincă
3. Cum evaluați standardele etice din fotojurnalismul românesc în raport cu cele practicate de marile agenții internaționale?
Andreea Câmpeanu: Chiar nu știu care sunt standardele etice din fotojurnalismul românesc, lucrez prea puțin pentru presa din România, dar nu cred că fiecare țară are standardele lui specifice. Sunt niște standarde agreate internațional. Există regulamente etice ale agențiilor de presă, ale ziarelor, ale concursurilor de fotojurnalism sau ale asociațiilor de fotojurnaliști. Câteva exemple sunt codul etic al NPPA, World Press Photo, Manualul de valori și practici a New York Times, codul etic al AP, Reuters, etc etc. Eu după ele mă ghidez.
Sunt foarte interesată de regulile etice atât pentru că mă interesează credibilitatea noastră, din punctul de vedere al profesiei, cât mai e posibil acum, în perioada asta „post-truth“, cât și pentru că mă interesează să fiu cât mai posibil aproape de adevăr (normal că adevărul este subiectiv, informat de experiențele, credințele noastre etc, am mai spus), să respect integritatea, demnitatea persoanelor, subiectelor pe care le documentez.
Andrei Pungovschi: Chestiunea etică e un subiect larg. În mare, ține mai degrabă de standardele personale decât de un manual tipărit. Desigur, există diverse forme scrise ale codului etic după care e recomandat să ne ghidăm în fotojurnalism. În general, publicațiile din România care mai au fotoreporteri aderă la noțiunile care se subscriu conceptului de deontologie profesională. La fel fac majoritatea freelancerilor pe care îi cunosc. Dar asta doar pentru că, individual, e vorba de niște oameni, fie editori, fie fotografi, care aleg să interpreteze, personal, ceea ce înțeleg a fi de bun simț.
Ar fi util poate să înțelegem și la ce ne referim când vorbim despre fotojurnalismul românesc, în raport cu cel internațional. Agențiile internaționale nu sunt undeva în afara granițelor, ele sunt prezente în România. Sub două forme, birou local sau colaboratori locali. Fotografii care lucrează aici pentru agențiile străine sunt români. Fac fotojurnalism român sau internațional? În aceeași situație sunt freelancerii din România care colaborează cu publicații din străinătate, care respectă aceleași criterii etice.
Pentru oamenii care fac meseria asta în mod serios, nu etica este ceea ce îi separă de colegii lor din vest. Diferențele vin din alte zone. Motivele principale pentru care avem din ce în ce mai puțini fotoreporteri și din ce în ce mai puțin fotojurnalism sunt lipsa banilor și educația publicului.
În țări bogate, educația funcționează, există bani investiți în cultură, există nevoia de înțelegere, jurnalismul încă are sens pentru un procent mai mare din populație.
În România, publicul este mult mai puțin alfabetizat vizual decât în vest, nevoia de comunicare vizuală este mai scăzută. Desigur, lucrurile se explică dacă ne uităm la sistemul de educație românesc din ultimii treizeci de ani, degradat constant prin deciziile politice. Rata analfabetismului funcțional de la noi ridică probleme mult mai serioase decât educația vizuală. E greu să înțelegi că ai nevoie de jurnalism, sub diverse forme, ca să iei decizii informate, când școala prin care ai trecut nu ți-a dezvoltat gândirea critică.
Bogdan Dincă: Nu sunt în poziția de a face o comparație directă între standardele agențiilor românești și ale celor internaționale. Eu m-am bucurat de fiecare dată când am lucrat cu o organizație care are un cod de etică clar. În același timp însă am învățat cel mai mult despre etică din experiența acumulată în teren, din confruntarea cu situații complexe, și din procesul de a învăța să privesc lucrurile mai nuanțat.Pentru mine, acest proces a însemnat să pun pe primul loc demnitatea oamenilor fotografiați și abia apoi nevoia de a obține o imagine puternică.
Cunosc fotoreporteri care lucrează în agenții românești, dar și fotoreporteri români care colaborează cu agenții internaționale. Am încredere în ei nu doar pentru că reprezintă o anumită organizație, ci și pentru că le-am urmărit munca de-a lungul anilor, și știu că sunt profesioniști care fotografiază cu responsabilitate și respect pentru etică.
Daniel Mihăilescu: Ele exista, fără discuție. Nu cunosc încălcări grosolane din partea agențiilor românești.
Octav Ganea: Inquam aderă integral la codurile de bune practici aflate în vigoare la nivel internațional, atât în ceea ce privește abordarea evenimentelor (impunând obiectivitate atât cât permite fotografia, care la bază nu este un mediu pur obiectiv, mai ales prin deciziile editoriale, prin selecții care să includă aspecte cât mai diverse dintr-un eveniment). Ne mândrim cu o acoperire echidistantă a întregului spectru politic și social, iar acolo unde sesizăm derapaje, le semnalizam ori de cate ori putem. Cele mai multe dintre ele au fost majoritar dictate de decizii personale (autocenzura) ale unor editori care nu au vrut să permită reprezentări mai puțin clasice ale unor decidenți politici.
4. În contextul actual, când inteligența artificială se folosește din ce în ce mai mult și poate crea imagini din ce în ce mai convingătoare, credeți că munca de teren ar putea deveni mai puțin relevantă, într-un climat în care publicul distinge tot mai greu între real și fals?
Andreea Câmpeanu: Nu, munca pe teren este muncă pe teren, noi fotografiem evenimente reale, viețile oamenilor reali – și se poate discuta ce înseamnă asta pentru ei, mai ales în această perioadă când imaginile pot fi văzute de oricine, oricând, pot fi refolosite, recontextualizate, și cred că asta e o discuție mult mai interesantă și importantă. Nu cred că fotografierea unor evenimente reale poate să fie înlocuită de imagini create de computer, la fel cum nu poate să fie înlocuită de imagini regizate în studio sau la fața locului. Regulile etice sunt destul de clare și, de-a lungul anilor, tot mai rigide, din fericire, pentru a putea fi cât mai aproape de „adevăr“, cum am spus.
Normal, folosirea AI este o problemă pentru fotografia de produs, de publicitate, dar e ceva ce pe mine nu m-a interesat niciodată. Și cred că puțini fotografi fac asta din pasiune, oricum.De fapt, cred că munca de teren este chiar mai importantă acum. Și este tot mai grea. Lucrez de vreo 17 ani și lucrurile au devenit tot mai dificile, în sensul că jurnaliștii și fotojurnaliștii nu mai sunt nici măcar puțin protejați de statutul de jurnaliști. Jurnaliștii sunt atacați, omorâți, cenzurați, răpiți – acestea sunt, din punctul meu de vedere, marile pericole. Peste 200 de jurnaliști au fost uciși în Gaza de către armata israeliană, (mai mulți decât în al doilea război mondial, războiul din Afghanistan sau războaiele din Vietnam, Cambodia și Laos) de la începutul genocidului (conform datelor de la RSF – Reporteri fără frontiere, CPJ – Comitetul pentru protecția jurnaliștilor). În anul 2025, conform raportului RSF, au fost omorâți 67 de jurnaliști din cauza muncii pe care o făceau, 43% dintre ei de către armata israeliană în Gaza. 503 jurnaliști erau încă deținuți la finalul anului trecut: cei mai mulți erau în China (121) urmată de Rusia cu 48 și Myanmar cu 47.
Andrei Pungovschi: Dacă aș avea un acces nejustificat de optimism, aș putea spune chiar că munca de teren ar trebui să devină mai relevantă, în condițiile în care oamenii, inundați de conținut fals, ar putea avea nevoie la un moment dat de niște ancore de realitate. Întrebarea este în ce măsură o să aibă această nevoie, ca procent din populație, și în funcție de răspuns o să vedem dacă fotojurnalismul va rămâne parte din mass-media sau dacă va deveni un mediu de nișă.
Am chestionat mai multe modele LLM (Chat GPT, Gemini etc.) și le-am cerut să clasifice tipurile de fotografie în funcție de probabilitatea ca ele să dispară sau să fie înlocuite de AI în următorii treizeci de ani. Fotojurnalismul și fotografia documentară sunt printre ultimele de pe listă. Motivația pe care o dădea inteligența artificială a fost că într-o lume unde e greu de identificat ce e real, credibilitatea sursei devine valoroasă. Rămâne de văzut.
Bogdan Dincă: Cred că întrebarea asta este potrivită pentru organizații, pentru agențiile de presă, pentru ONG-uri, pentru publicații. Este mai degrabă o responsabilitate a celor care decid cât și cum folosesc AI-ul în documentarea realității.Din punctul meu de vedere, munca de teren va rămâne întotdeauna relevantă, pentru că ține de curiozitate, de întâlnirea directă cu oamenii și de dorința de a înțelege și descrie realitatea așa cum este ea.În cazul imaginilor generate, povestea este controlată de cel care scrie promptul. În fotografia de teren, pleci de la o realitate concretă, iar experiența fotojurnalistului, împreună cu editorul și un cadru etic clar, contribuie la o reprezentare cât mai obiectivă a acesteia.
Daniel Mihăilescu: Încă nu-mi dau seama, aș zice că nu. În esență, indiferent de audiență, noi asta facem. Ce aleg oamenii să creada e altă poveste și nu ține de prezența noastră pe teren. Din motive complexe, publicul – statistic vorbind – alege în tot mai mare măsură o minciună convenabilă în dauna unui adevăr posibil incomod. Acest tip de consumator nu poate fi confruntat, nu acceptă. Nu ne putem adresa lor, nu-i putem convinge. E mult mai greu să repari decât să strici și nu ne stă în putere totul.
Octav Ganea: Utilizarea IA în ilustrarea știrilor va ajuta la separarea redacțiilor serioase, care țintesc un public informat și important pentru advertiseri, de site-urile care sunt doar colportori de informație cosmetizată î goana dupa clickuri. Majoritatea redacțiilor din portofoliul de clienți ai agenției pe care o coordonez editorial deja folosesc imagini generate cu IA pentru știri altfel greu sau imposibil de ilustrat, însă știrile relevante sunt în continuare covârșitor ilustrate cu fotografie de presă de calitate.
Women go for prayer on a hill outside Goma, DRC, on August 24th, 2024 © Andreea Câmpeanu
5. În teren, mai ales în medii sensibile, ați simțit că simpla prezență a aparatului de fotografiat influențează comportamentul oamenilor? Cum vă raportați la această dinamică?
Andreea Câmpeanu: Da, prezența aparatului sau mai degrabă a persoanei cu aparat foto/cameră de filmat influențează comportamentul oamenilor. Uneori mi se pare că se întâmplă și mai mult în mediile mai puțin sensibile, unde oamenii sunt mai atenți la propria imagine – uneori în moduri exagerate – și pentru asta cred că sunt de vină social media, filtrele etc. Depinde. Am lucrat în situații foarte diferite. Am lucrat în conflictele din Sudanul de Sud și Republica Centrafricană, am documentat venirea refugiaților din Ucraina în România și Moldova, refugiații din Orientul Mijlociu în Grecia, am documentat proteste, oameni în situații de foamete, refugiații interni în estul Republicii Democrate Congo, dar și subiecte mai ușoare, legate de sport, modă etc. De multe ori, în situații foarte serioase, în urgențe, de fapt, prezența noastră, cu aparate, este mai puțin observată, iar uneori este bine primită – și cred că acolo avem cea mai mare responsabilitate față de persoanele și situațiile pe care le documentăm. Există și momente însă, în cazul unor proteste etc, când persoana care are aparat foto/cameră de filmat este atacată, bătută – fie de protestatari, fie de forțele de ordine – există foarte multe astfel de exemple peste tot în lume.
Andrei Pungovschi: Săptămâna asta am fotografiat o familie de trei persoane într-o bucătărie de zece metri pătrați. Am doi metri înălțime și o sută de kilograme. Cu un aparat sau două pe umăr, nu sunt ușor de ignorat. Abordarea mea merge în două direcții. La început, discut cu oamenii despre prezența mea acolo și îi rog, pe cât se poate, să-și continue rutina cotidiană fără să se uite prea des înspre mine. Asta funcționează până la un punct. Mai mereu, oamenii simt nevoia să creeze conținut, să facă ce cred că ar da bine. Aici intervine autocenzura. De cele mai multe ori îmi dau seama și le zic să nu-mi livreze momente, sau pur și simplu nu declanșez. Depinde și de timpul pe care îl avem la dispoziție. Când ai o jumătate de zi și te parașutezi în viața cuiva, e imposibil să pretinzi că tot ce fotografiezi e o reprezentare fidelă a realității. Oamenii se pregătesc pentru fotograf, curăță casa, clasa, sala etc. Lucrurile stau diferit când urmărești un subiect șase luni, sau când ești într-o situație de conflict, unde obiectul stresului se transferă de pe fotograf pe riscuri semnificativ mai serioase.
Bogdan Dincă: Da, am simțit de multe ori că prezența aparatului de fotografiat influențează comportamentul oamenilor, mai ales în proiectele de fotografie documentară, unde petreci mai mult timp cu cei fotografiați. Dar acest lucru se poate întâmpla și în cazul evenimentelor la zi. Oamenii tind să joace un rol atunci când știu că sunt fotografiați sau filmați.Cred că și acest aspect este un argument pentru existența fotojurnalismului ca profesie și pentru importanța experienței. Doar prezența pe teren te învață să influențezi cât mai puțin realitatea din jur și să devii cât mai puțin vizibil în momentul în care fotografiezi.
Daniel Mihăilescu: Da, prezența aparatului și, mai ales, a unei persoane cvasinecunoscute în spatele lui, sperie oamenii, îi pune în gardă. Eu am această problemă. În general, la AFP ne mișcăm pe repede înainte și nici noi, nici subiectele noastre nu avem mult timp la dispoziție să ne convingem unii pe/de alții. Lucrurile funcționează mult mai bine pe masură ce petreci timp mai îndelungat cu subiectele noastre.
Octav Ganea: Întotdeauna un observator aflat pe teren, indiferent că poartă o cameră foto, video, un reportofon sau un carnet pentru notițe, va influența comportamentul celui/celor vizați de material. Dinamica subiect-jurnalist este una evident influențată de meseria celui din urmă și de interesele primului, însă aceste elemente fac parte din fiecare relatare.
6. V-ați confruntat cu presiuni de a șterge imagini realizate? Există mecanisme instituționale în România care să protejeze fotojurnaliștii în astfel de situații?
Andreea Câmpeanu: Am fost rugată de două ori să șterg pozele în situații care au fost mai degrabă amuzante – una dintre ele a fost când, fără să îmi dau seama, am trecut frontiera ilegal, am urcat pe un vapor în largul mării (ține de legislație marină, nu mă pricep). Au fost niște poze banale și nu am fost presată în niciun fel. De altfel, sunt programe prin care se pot recupera chiar și pozele șterse, deci este irelevant.
Andrei Pungovschi: Nu cred că există vreun fotojurnalist sau vreo fotojurnalistă căruia/căreia să nu i se fi cerut cel puțin o dată în viață să șteargă imaginile. După ce GDPR a fost introdus în 2018, ca să îi apere pe oameni de furtul și folosirea abuzivă a datelor personale, mai ales în mediul online, a apărut această confuzie de tema dreptului la imagine privată în spațiul public.
De obicei, nu șterg nimic, pentru că îmi cunosc atât drepturile cât și responsabilitățile și nu fotografiez decât unde am voie. Legal. Imaginile pe care le facem sunt de interes public, nu au scop comercial. Pe scurt, pot să fotografiez orice și oriunde, cât timp sunt în spațiul public, iar în spațiul privat nu pot și nici nu ar trebui să fotografiez fără acordul persoanelor din imagini.
O singură dată am scos niște imagini de pe blog. Fotografiasem un cuplu la mare, în apă, cu acordul lor. După niște ani, femeia s-a căsătorit cu alt cetățean care m-a sunat, nervos, să îmi ceară să șterg pozele. Legal și etic eram acoperit, dar am decis să le șterg pentru că mi-am dat seama că era un scandal în familie și n-am vrut să contribui. La doi ani după episod, m-am întâlnit întâmplător, în public, cu femeia din imagini, care m-a rugat să pun imaginile înapoi pe net, să se răzbune pe soț, de care divorțase între timp. Am refuzat.
Am întâlnit presiuni de tot felul, de-a lungul timpului. Cel mai recent, anul trecut. În luna mai, m-am trezit cu trei polițiști la ușă dimineața, cu mandat de la judecător, care veniseră să îmi ceară niște fotografii pe care le făcusem la o manifestare legionară la Tâncăbești cu câteva luni înainte. Mi le ceruseră inițial în noiembrie și am refuzat să le dau. În condițiile în care ministerul de interne a avut echipaje la eveniment, mi s-a părut penibil că vin să ceară imagini de la jurnaliști. Nu e treaba mea să fac jobul autorităților. În urma vizitei neanunțate a poliției la mine acasă, singurele instituții care s-au sesizat atunci au fost ONG-urile, cum ar fi ActiveWatch, sau Centrul pentru Jurnalism Independent, nicidecum instituții ale statului.
Bogdan Dincă: Nu, nu am trecut prin această experiență.
Daniel Mihăilescu: Da, mi s-a întâmplat. În situații pe care nu mi le amintesc în totalitate, oamenii fotografiați au cerut să șterg pozele. Pe unele le-am șters, pe altele nu. Depinde de argumentele lor și de importanța pe care cred eu că o au imaginile. Nu cunosc astfel de mecanisme, nu cunosc nici multe cazuri în care s-a ajuns la procese legate de publicarea unor imagini.
Octav Ganea: Au existat solicitări de eliminare a unor fotografii din fluxul nostru de presă, moment în care am apelat la consiliere legală. Acolo unde cererea a fost îndreptățită (persoana ieșise, de exemplu, din sfera publică și imaginile realizate nu mai faceau obiectul interesului public), am dat curs cererii conform normelor europene, iar acolo unde, conform legilor în vigoare, persoana sau situația respectivă făcea în continuare obiectul interesului public am refuzat sa onorăm solicitările. Ne putem oricand adresa în instanță pentru a putea împiedica un SLAPP (Strategic Lawsuit Against Public Participation) și a cere sprijin în direcția asta, dar din fericire nu a fost cazul până acum.
7. În relația delicată dintre observator și participant, cum mențineți echilibrul dintre nevoia de a documenta realitatea și grija de a proteja demnitatea celor pe care îi fotografiați?
Andreea Câmpeanu: E ceva la care mă gândesc foarte mult și tot timpul. Încerc să le explic persoanelor cât mai clar (evident, e dificil sau uneori imposibil în situații de urgență, proteste, invazii militare etc) de ce îi fotografiez, și accept imediat refuzul, mai ales în cazul persoanelor vulnerabile – mai puțin în cazul persoanelor publice, unde nu mi se pare o problemă să insiști. Am lucrat în situații multe și foarte diferite. Mă gândesc la felul în care aleg să fotografiez pe cineva, încadraturi etc, sensibilitățile persoanei respective. Mă interesează mai mult să fiu (cât și cum știu eu) corectă față de persoana pe care o fotografiez decât să fac o poză bună sau frumoasă. Prefer o fotografie banală uneia spectaculoase.
Andrei Pungovschi: Nu sunt convins că am reușit mereu să protejez demnitatea oamenilor pe care i-am fotografiat. Demnitatea nu e un concept cuantificabil. Există comunități în care rușinea este definită foarte diferit de felul în care o definesc eu. Încerc să anticipez lucrurile astea, dar nu sunt sigur că îmi iese mereu. Au fost situații în care oamenii din imagini și-au dat acordul să fotografiez tot ce făceau, dar nu erau perfect conștienți de consecințe. E vorba de persoane vulnerabile, care ar fi putut avea mari probleme dacă imaginile erau publicate. Nu păreau să înțeleagă ce se întâmplă cu imaginile, a trebuit să aleg atent ce public, ca să nu-i bag în bucluc.
Bogdan Dincă: Pentru mine a fost un echilibru greu de învățat. La început îmi doream imagini puternice, de impact, aproape cu orice preț. În timp însă am înțeles că e mai important să pun pe primul loc demnitatea oamenilor pe care îi fotografiez.Mai ales în proiectele documentare, mi se pare esențial consimțământul informat. Oamenii trebuie să știe cine sunt, ce fac și în ce context vor apărea imaginile lor. Nu doar să spună „da“, ci să înțeleagă pe deplin și să se simtă cu adevărat liberi să spună și „nu“.
Daniel Mihăilescu: Evaluez situația, subiecții, ceea ce cred eu că trebuie arătat/spus versus prejudiciul pe care l-aș putea aduce persoanei. Nu uit că o poză publicată prezintă o doză de expunere pentru cei care sunt fotografiați, implică o responsabilizare din partea mea. Sunt linii roșii care, contextual, pot deveni diafane, palide. Mi s-a întâmplat să trec aceste linii, nu de foarte multe ori și – sper – fără mari prejudicii pentru oamenii fotografiați.
Octav Ganea: Acolo unde momentul fotografiat poate leza persoanele care apar în imagine, judecăm punctual fiecare situație și evaluăm obiectiv echilibrul, uneori foarte delicat, dintre interesul public și viața personală a subiectului. Cum scopul fotojurnalismului este de a ajuta, fie prin prezentarea unor evenimente publice importante pentru societate, fie prin aducerea în atenția publică a unor subiecte altfel ignorate, vom încerca întotdeauna sa nu adaugăm motive suferinței celor aflați în fața camerei.
8. Legitimația de presă oferă, în prezent, o protecție reală în teren? Ați întâmpinat situații de legitimare sau hărțuire din partea autorităților în absența unui temei legal clar?
Andreea Câmpeanu: La ce ne referim? România? Ucraina? Liban? Kenya? Fiecare țară e diferită, eu am lucrat în mai multe țări, în momente și situații diferite, și nu există nicio regulă general valabilă. În unele situații legitimația de presă ajută, în altele nu interesează pe nimeni dacă scrie mare pe mașină PRESS… sau interesează în sensul că devii o țintă. Vezi incidentul din sudul Libanului de acum doi ani, când o echipă de jurnaliști de la AFP și Reuters au fost atacați cu proiectile trase de un tanc israelian, deși se aflau lângă o mașină pe care scria mare TV și toți purtau veste pe care scria PRESS. Issam Abdallah, de la Reuters, a fost omorât, iar Christina Assi, de la AFP, a fost rănită grav. Mai multe investigații au constatat că aceștia au fost vizați, că au fost loviți intenționat. Vezi jurnaliștii omorâți de forțele ruse în Ucraina în atacuri cu drone. Câteva exemple sunt fotojurnalistul francez Antoni Lallican, pe 3 octombrie 2025, iar 20 de zile mai târziu, jurnaliștii ucraineni Alyona Hramova și Yevhen Karmazine. 53 de jurnaliști au fost răniți de către forțele ruse anul trecut, conform RSF, fiind ținta atacurilor atât în apropierea frontului, cât și departe de el, în hoteluri. Vezi uciderea jurnalistului Carlos Castro luna trecută, în Mexic. Cred că e clar că legitimația nu oferă protecție, iar lucrurile s-au înrăutățit, de fapt, în ultimii ani.
Andrei Pungovschi: Legitimația de presă nu reprezintă mare lucru în zilele noastre. Uneori, îți permite să treci în spatele unui cordon de jandarmi, la o manifestație, mai aproape de scenă la un miting, spații benigne, de obicei planificate de organizatorii unui eveniment, unde restul publicului nu are acces și unde organizatorul vrea să ajungi, în speranța că-i oferă un avantaj. Altfel, dacă vorbim de situații contondente, depinde foarte mult de context. Uneori te poate proteja, alteori este mai degrabă o țintă decât o protecție. La protestele din Istanbul din 2013, am avut momente unde am fost prins alături de protestatari și legitimația m-a salvat de la neplăceri fizice. În schimb, la protestul din 10 august 2018, un jandarm a golit un tub de gaz direct în fața colegei mele Ioana Moldovan, de la un metru, când Ioana i-a arătat legitimația.
Bogdan Dincă: Da, am fost legitimat de mai multe ori pe teren, însă nu m-am simțit hărțuit.
Daniel Mihăilescu: Da și nu. Dacă situațiile sunt contondente, legitimația nu are valoare. Daca e în faza de negociere, posibil. Câteodată, ajută. Ai un acces mai bun. De obicei, autoritățile nu ne încadrează în categoria „pericol“, dar sunt, în general, ostile sau indiferente.
Octav Ganea: Protecția oferită, cel puțin în teorie, de o legitimație de presă se oprește atunci când interesul celui vizat de evenimentele care necesită fotografiere depășește rușinea de a fi arătat cu degetul în public. Pentru ca ăsta e cam singurul lucru pe care-l poți face cu adevărat când cineva decide că le îngreunezi intervenția sau le deranjezi invitații ori „ai făcut destule fotografii, ce-ți mai trebuie și altele?“. Lipsa unei reglementări în ceea ce privește accesul media la evenimentele marcante sau chiar și la banalele ședințe de guvern lasă loc interpretărilor personale și ultra personale – în același fel în care lipsa unor reguli clare în relația cu presa la nivelul instituțiilor de forță ale statului lsă loc unor decizii neuniforme și complet arbitrare în momentul în care un protest devine violent, de exemplu.
Foto © Andrei Pungovschi
9. Unde trasați limita personală în ceea ce privește editarea unei fotografii documentare? Este acceptabilă pentru voi intervenția asupra unor elemente minore din cadru pentru a îmbunătăți compoziția?
Andreea Câmpeanu: Nu. Eu editez foarte puțin luminozitatea, contrastul, highlights și foarte rar dau crop pentru că încerc să încadrez cât mai aproape de ce vreau să obțin de la început.
Andrei Pungovschi: Editarea, ca și conduita etică, e o chestiune personală. În principiu, după manualele scrise de publicațiile care încă mai aplică reguli scrise, în fotojurnalism nu ai voie să faci nimic din ce nu puteai să faci când se lucra pe film. Regula e bine intenționată dar, ca la orice reguli, apar nuanțe. Agerpres, pe vremea lui Ceaușescu, făcea în laborator niște intervenții pe care mie mi-ar fi greu azi să le fac în Photoshop – mutau capete, schimbau personaje, să nu cumva să supere partidul. Laboratorul n-ar trebui să fie un criteriu.
Regula după care mă ghidez e simplă: nu alătur și nu adaug elemente care nu erau în scena pe care am surprins-o. Orice încadrare e, până la urmă, o selecție. Dar nu vorbesc acum de crop și de îndreptat imagini. Ideea e să nu pui cu mâna. Nu ștergi o cană din fundal că ți-a stricat compoziția și nici nu clonezi nori sau fum în spatele avionului. Ce șterg des sunt pete de pe captor, care se formează de la praf când schimb obiectivele neglijent. Dar cam aici trag linia pe zona de intervenție.
Bogdan Dincă: Pentru mine limita este clară: în fotografia documentară sau în fotojurnalism nu există loc pentru intervenție voită asupra realității. Nu este acceptabil să adăugăm sau să ștergem elemente din cadru și nici să „aranjăm“ situația astfel încât să se potrivească mai bine cu ceea ce vrem să spunem prin imagine. Pe de altă parte, cred că trebuie să fim onești și să recunoaștem că orice fotografie este, inevitabil, un decupaj al realității. Alegem un anumit cadru, un anumit moment, o anumită selecție de imagini care vor spune povestea. În sensul acesta, o formă de interpretare există întotdeauna.Tocmai de aceea cred că experiența contează foarte mult. În timp, înveți să lași cât mai puțin loc intervențiilor personale și să nu forțezi realitatea în direcția propriei tale perspective. Și cred că acesta este încă un argument pentru existența fotojurnalismului ca profesie.
Daniel Mihăilescu: Eu folosesc filtre în editare pentru a corecta diferențele de culoare între ceea ce am văzut și ceea ce a ieșit. Pentru corectarea compoziției imaginii folosesc crop-ul, evident. Dacă vă referiți la intervenția asupra subiectului atunci când fotografiez, nu intervin. Intervin când facem interviuri sau portretele unor oameni, în sensul că indic subiectului o zonă cu lumină mai bună sau context mai relevant. În general, subiecții mă întreabă unde să stea și ce să facă, cele mai grele întrebări pentru mine în astfel de situații.
Octav Ganea: Orice intervenție realizată după momentul declanșării trebuie să se încadreze în niște limite generale, trasate de regulile generale ale fotografiei de presă din perioada filmului: pot fi făcute modificări legate de expunere, culoare (în niște limite) și încadrare. Este exclusă adăugarea sau eliminarea unor elemente din cadru pentru a argumenta realitatea din momentul fotografierii. Un exemplu la îndemână este noul mod de „preparare“ a imaginilor care prezintă artefacte cauzate de o sensibilitate (ISO) prea mare sau erori umane la declanșarea inițială, cu ajutorul uneltelor IA din cadrul softurilor de editare, intervenție pe care noi nu o acceptăm în imaginile transmise de contributori.
10. Cum gestionați provocările legate de drepturile de autor – fie că vorbim despre utilizarea neautorizată a imaginilor din social media, fie despre competiția cu fotografii realizate gratuit, cu telefonul mobil?
Andreea Câmpeanu: Nu urmăresc asta atent, și publicând mult prin agenții, mi-e greu să știu care poze au fost cumpărate și care nu. Dar mi s-a întâmplat să mi se fure poze pe care nu le făcusem pentru agenții, de către publicații românești, și răspunsul a fost extrem de arogant sau chiar violent verbal, când am spus ceva despre asta. Asta în ciuda muncii foarte importante dusă de fotograful Octav Ganea de ani de zile împotriva furtului de imagini. Dar procese nu știu să fi existat la noi. În Statele Unite sunt procese și se recuperează bani. De exemplu, fotografa Yunghi Kim oferă anual granturi de fotografie (Yunghi Kim Grant) care au fost finanțate inițial din veniturile obținute în urma acordurilor privind drepturile de autor, pe care le-a recuperat din utilizarea neautorizată a fotografiilor ei.
Andrei Pungovschi: Nu mi se întâmplă foarte des să îmi fie furate imaginile, dintr-un motiv simplu. Fotografiez știri mult mai rar decât o fac colegii de la Inquam Photos, Mediafax sau Agerpres, cărora li se fură imaginilezilnic. Uneori văd imagini ale mele pe conturile partidelor sau ale politicienilor. Le cer să le dea jos imediat, dau report pe social media. N-am găsit energia să merg pe calea legală, cu avocat, proces etc. Deși așa ar trebui, și probabil o s-o fac în viitor dacă o să fie cazul.
Bogdan Dincă: Mi s-a întâmplat ca fotografiile mele să fie folosite fără acordul meu. De cele mai multe ori, lucrurile s-au rezolvat printr-un mesaj direct și o discuție clară. Cred că este important ca instituțiile media și organizațiile să înțeleagă și să respecte drepturile de autor, pentru că ele țin nu doar de bani, ci și de respectul față de munca depusă. Apreciez eforturile făcute de fotografi și de agenții precum Inquam Photos de a semnala și sancționa astfel de situații, pentru că altfel acest tip de practică devine normalitate. În ceea ce privește competiția cu imaginile realizate gratuit, cred că aceasta este una dintre cauzele pentru care este din ce în ce mai greu să trăiești exclusiv din fotojurnalism. În același timp, democratizarea vizualului are și o parte pozitivă: ne oferă acces direct la evenimente și la perspective care, altfel, poate nu ar ajunge în spațiul public.
Daniel Mihăilescu: Foarte simplu, nu mă ocup eu, se ocupă AFP-ul. Eu nu am drepturi de autor, am proprietate intelectuală a imaginilor, drepturile financiare nu-mi aparțin.
Octav Ganea: Din păcate, de când m-am alăturat celor de la Inquam, la invitația fondatorului Ovidiu Micsik, o mare parte din timp mi-am petrecut-o reeducând redacțiile naționale cu privire la dreptul de autor. Ani buni mai târziu – după zece ani plini de notificări, explicații cu legea în mană, campanii de informare, luări publice de poziție și într-un final discuții cu avocatul specializat în dreptul de autor în CC-ul mailurilor, pot spune că am reușit să reparăm o parte din ceea ce delăsarea creatorilor și distribuitorilor de fotografie a distrus după Revoluție. Acum avem în lucru proiecte mai ambițioase de marcare a imaginilor cu ajutorul unui proiect european și în acest fel sperăm să reducem timpul de reglare a unei spețe cu potențial legal de la 2-3 ani, cât poate dura un proces până la câteva luni.
În ceea ce privește democratizarea accesului la camere foto care pot ilustra anumite știri, eu sunt total în favoarea creatorilor ocazionali de conținut, câtă vreme ceea ce fac aceștia duce la o mai bună înțelegere a evenimentelor de către publicul larg. Dar chiar și cu înmulțirea exponențială a celor care pot ilustra un eveniment izolat cu potențial de știre, accesul la evenimentele definitorii pentru o societate, la cei care iau decizii, bune sau proaste, la proteste care pot răsturna guverne, ramane o valență a fotojurnaliștilor profesioniști.
Foto © Octav Ganea
11. Dacă mâine ar dispărea toate ziarele, ați continua să ieșiți pe stradă cu aparatul la ochi? De ce?
Andreea Câmpeanu: Aș continua să lucrez, normal. Poate mai puțin, poate altfel, dar nu pot să îmi imaginez viața mea fără fotografie.
Andrei Pungovschi: Nici azi nu ies să fac fotografii doar pentru că am o comandă, un job. Fac fotografii, în principal, pentru mine. Poate sună paradoxal dacă ne uităm la definiția fotojurnalismului, dar de asta m-am apucat de treaba asta, mi-a plăcut procesul. În prima parte a experienței mele în jurnalism, am fost îndoctrinat destul de serios, prin câteva școli, cu ideea că fotojurnalismul modifică societatea, salvează vieți etc. Sigur, mă bucur și azi dacă în urma imaginilor pe care le fac produc vreo vibrație, că tot e la modă termenul. Mai ales dacă vibrația asta se transformă într-un ajutor concret pentru oamenii din imagini. Dar am pierdut din naivitatea de la început. Din fericire, mai am bucuria, n-am găsit altceva care să-mi placă mai mult.
Bogdan Dincă: Sigur că aș ieși pe stradă cu aparatul. Fotografiez și filmez pentru că asta îmi place să fac, nu pentru că există sau nu ziare. Nu mă definesc ca fotojurnalist, ci ca fotograf. Iar relația mea cu imaginea nu depinde doar de un anumit tip de publicație.
Daniel Mihăilescu: Dacă m-ați fi întrebat acum 30 de ani, aș fi zis că da. Acum, nu știu. Mi se pare că nu am găsit CUM să ajung la oameni, CE să pun în poză ca să-i transport acolo unde am fost eu.
Octav Ganea: Cred că întrebarea ar trebui să cuprindă toate mediile de informare la care noi contribuim acum cu fotografie de presă, dar da, chiar și în cazul acela, răspunsul rămane tot da, aș continua să documentez realitatea pentru că obișnuiam să fac asta cu mult înainte de a fi publicat de vreun cotidian și o voi face cu mult după ce nu voi mai vinde licențe editoriale sau comerciale.
12. Ce rol joacă motivația personală și recunoașterea profesională (inclusiv premiile) în parcursul vostru? Și ce sfat le-ați oferi tinerilor care își doresc să urmeze astăzi o carieră în fotojurnalism în România?
Andreea Câmpeanu: Am primit puține premii. De câteva ori, publicații pentru care am lucrat au înscris reportajele mele în competiții. Trimit foarte rar fotografii la premii. Știu că e important în alte industrii creative, pentru mine nu e ceva important, mă interesează mai mult să găsesc modalități să lucrez cât mai mult și pe subiecte care mă interesează (care normal, se schimbă cu timpul). Atât timp cât am de lucru, sunt bucuroasă. Iar când nu am, îmi fac.
E o meserie foarte grea și, cred eu, e nevoie de mult optimism, multă muncă, mai ales dacă ești din/în România. Dar eu sunt foarte fericită că fac meseria asta, nu m-am gândit nici măcar o dată, nici la început, când mă loveam de refuzuri mult mai des decât acum, să renunț.
În perioada pandemiei, am participat la tot felul de ateliere de fotografie online (deși de fapt lucram enorm, eram în Sudanul de Sud unde nu era carantină), și mi-au plăcut tare mult sfaturile Kianei Hayeri, o fotografă pe care o admir mult. Le-am dat screenshot și le păstrez pe desktop, le mai deschid din când în când. Două dintre ele sunt „create work you want to be hired to make“, „create work that fuels you“. Alte sfaturi – să fotografieze cât mai mult, să aibă un portofoliu public (un site), să vadă cât mai multă fotografie, dar nu numai. Să se uite la filme, picturi, să citească cât mai mult, atât știri cât și cărți, ficțiune și nonficțiune, să citească interviuri cu alți fotografi, cu artiști, să afle cum lucrează, cum au lucrat. Să încerce să învețe cât mai multe despre drepturile omului, despre situația politică din lume, istorie, geografie, să fie curioși. Să se poarte cu grijă, cu oamenii pe care îi fotografiază, să nu pună ambițiile personale în fața bunătății (kindness).
Și mai am un sfat pe care mi l-aș fi dat mie când am început meseria asta. Nouă, generației mele de femei-fotograf, ni s-a spus că nu putem să avem și familie și carieră. Că atunci când vom avea o familie, va trebui să renunțăm. Astăzi cred că a fost o minciună. Pentru fete, mai ales, să aibă curajul să își întemeieze și o familie, dacă își doresc, în paralel cu cariera/pasiunea/iubirea pentru fotografie.
Andrei Pungovschi: Atât cu motivația, cât și cu recunoașterea profesională am o relație lungă și sinuoasă. Sursa e aceeași, am crescut într-un mediu de sport de performanță, unde am auzit de prea multe ori că cel mai important, indiferent ce faci, e să fii cel mai bun. După ce-au trecut anii și ședințele de terapie, această motivație, greșită din punctul meu de vedere, dar care a avut o forță pe care nu pot să nu o ignor, s-a evaporat. Am rămas astfel în suspensie, într-o căutare de sens despre care nu pot să zic că s-a terminat. Am câștigat, totuși, satisfacția pe care mi-o dă fotografiatul propriu-zis.
Când am descoperit fotografia, mi-am canalizat toată energia spre ceea ce înțelegeam că înseamnă să fii cel mai bun. Am căutat să învăț. Inițial am cerut sfaturi, sugestii, de la fotografii cu experiență din jurul meu. Unii pe care îi admiram vorbeau foarte mistic despre fotografie, în termeni de talent înnăscut, predestinare, dădeau exemple de fotografi fantastici. Mă uitam la imaginile mele, le comparam cu ale altora cu experiență și părea clar că fotografia nu e pentru mine. Mă deprima comparația. Am avut norocul să găsesc și alte surse, burse, workshopuri, unde am constatat că, de fapt, fotografia e ceva ce poți să înveți. La un moment dat, am luat niște premii care, pentru cineva cu mare sete de validare, au pus gaz pe foc. Energia asta a ținut o vreme bună și m-a purtat prin locuri memorabile, deși poate ușor riscante uneori. Între timp, recunoașterea profesională și-a schimbat semnificația pentru mine. Trimit în continuare imagini la concursuri, dar mai degrabă dintr-o rațiune practică. Un premiu e util din două puncte de vedere – în primul rând, aduce mai multă atenție pe subiectul fotografiat; în al doilea rând, pentru orice freelancer, premiile îi pot aduce joburi. E greu să supraviețuiești fără să știe lumea ce faci. Nu vine nimeni la ușă, în afară de procuratură, să vadă ce proiecte bune ai tu pe harduri. Mi-a luat ani de zile să înțeleg treaba asta, tot nu reușesc să o iau suficient în serios, să văd fotografia ca un business, nu mi-e la îndemână să fac partea de marketing.
Dacă aș avea douăzeci de ani și aș fi convins că vreau să devin fotojurnalist, aș face facultatea de antropologie, și un master în business. Nu e suficient să fii un fotojurnalist care produce ceva memorabil, trebuie să devii și un manager decent al businessului tău de fotografie.
Tinerii care vor să se apuce azi de fotojurnalism au nevoie de luciditate și de foarte multă energie. Pentru multe meserii, e suficient să fii un bun practician ca să intri într-un sistem în care există inerție profesională. În fotojurnalism e nevoie de mai mult. Dacă termini facultatea de matematică și ai învățat cât de cât, există un traseu relativ clar în învățământ. În profesia noastră, drumul e haotic. Sunt tot mai puține variante de angajare, freelancing-ul e dur. Ai nevoie de claritate ca să înțelegi imaginea de ansamblu și de energie ca să faci toți pașii necesari pentru a supraviețui financiar.
Bogdan Dincă: Recunoașterea profesională este importantă, pentru că în meseria asta nu există foarte multă validare. Când vine un premiu sau o formă de apreciere, e normal să te bucure și să îți confirme că munca ta ajunge undeva. În același timp, nu cred că premiile definesc un fotograf și nici nu pot ține loc de motivație pe termen lung. Cred că, pentru cine vrea să facă asta, e important să înțeleagă că fotografia nu înseamnă doar momente spectaculoase, ci și multă muncă invizibilă și decizii constante despre cum vrei să îți construiești viața, inclusiv din punct de vedere financiar.
Daniel Mihăilescu: Eu nu particip la concursuri, consider că nu am imagini suficient de bune și refuz să intru în clubul autoadoratorilor, care e oricum plin în domeniul fotografiei. Ca să fie clar, eu aș lucra și dacă nu aș fi semnat pe imagini, pentru că nu fac asta pentru glorie, ci pentru că mă interesează oamenii. Fotografia, pentru mine, nu e un scop, e un mijloc. Fotojurnalismul e o metodă de investigare a oamenilor, e un pretext pentru a le cere să mă lase să fiu mai aproape, să-i ascult, să-i înțeleg. În cele din urmă, ceea ce e important pentru mine e să încerc să fiu un om mai bun.
Octav Ganea: Rolul concursurilor de fotografie, a granturilor sau evaluărilor de portofoliu, pentru un fotograf care țintește evoluția personală dincolo de câștigul imediat, este de a-și trece în revistă munca și de-a o evalua cu claritatea care poate fi dată doar de acumularea de experiență și trecerea timpului. Sunt convins că pot exista oameni geniali care, de la prima declanșare, să creeze fotojurnalism de înaltă calitate, însă pentru restul de 98% dintre noi acumularea de experiență prin muncă și reevaluare constantă rămâne singura soluție.
E improbabil ca orice sfat dat de mine – dincolo de acela de a ieși constant pe teren și de a digera cât mai multă fotografie pentru a-și forma o părere avizată despre ce s-a făcut, cum s-a făcut și ce se poate face –, să poată fi aplicat în cazul altor oameni care își doresc să lucreze în acest domeniu. Ce e clar însă e că fotografia de presă, în ciuda detractorilor care i-au anunțat decesul ba când a apărut internetul, ba când au sucombat ziarele, ba când a aparut lățime de bandă suficientă ca să găsim materiale video peste tot, ba când a aparut IA-ul, e în continuare necesară într-o societate care se consideră informată.
Imagine reprezentativă: Alfred Eisenstaedt
