Un om „obișnuit“ nu prea știe ce înseamnă să fii PR într-o instituție cum e Sala Radio. Așadar: ce înseamnă?
Spus mai poetic poate, a face PR (relații publice) presupune a povesti spectatorilor, într-un limbaj accesibil și într-un stil atractiv, despre concertele care se derulează în stagiunea de la Sala Radio. O moștenire poate nu prea lăudabilă a trecutului nostru comunist a făcut ca mulți ani unele cronici muzicale și texte de prezentare legate de un concert să fie mult prea încărcate de termeni de specialitate, ca și cum evenimentele nu s-ar adresa decât cunoscătorilor în domeniul muzical. Ceea ce, mai ales în contextul în care nivelul de educație a tot scăzut și tinerii nu mai sunt astăzi învățați în școală despre muzică, nu face decât să îndepărteze potențialii spectatori.
Deci, primul lucru pe care l-am ales este să comunic într-un limbaj cât mai simplu și mai accesibil tuturor. Al doilea lucru esențial în comunicarea despre concertele noastre este acela că încerc mereu să spun o poveste.
Cum faceți asta?
În stagiunea noastră, fiecare concert este unic. Programul – repertoriul serii – și artiștii implicați (dirijor, soliști) nu se repetă. Nu este ca la Operă sau la teatru unde instituția are un repertoriu repetitiv și se mai schimbă periodic artiștii din distribuție. Poți asculta La Traviata, să spunem, de patru sau cinci ori pe stagiune, dar concertele noastre sunt, fiecare, unice.
Și am ales să spun o poveste atunci când promovez fiecare eveniment. Mă documentez mult, citesc despre compozitori, despre lucrările din repertoriul serii, despre artiștii invitați etc. Și încerc mereu să scot în evidență ce este mai special, mai deosebit, la evenimentul respectiv. Poate că este o lucrare compusă în timp ce compozitorul se plimba, cu disperare, pe la diverse stațiuni de tratament. Așa cum o făcea Beethoven când compunea Simfonia a 8-a și încerca să își rezolve diferite probleme de sănătate și să își trateze surzenia, chinul vieții sale.
Locurile vizitate fac ca lucrarea să fie străbătută de o atmosferă rustică și de vacanță, dar povestea simfoniei nu se termină cu bine. La premiera absolută a lucrării, la Viena, Beethoven însuși dirijează, dar la momentul acela orice speranță a compozitorului se năruise: surzise complet.
Sau, poate într-o altă seară, ascultăm la Sala Radio lucrări pe care le-am auzit în filme artistice, fără să fim conștienți de ceea ce se cântă, cum ar fi Rapsodia pe o tema de Paganini pentru pian și orchestră – de Rahmaninov. Compusă de Rahmaninov în 1934, la vila sa din Elveția, variațiunea nr. 18 este, din punct de vedere muzical, inversarea, în oglindă, a temei originale a lui Paganini din ultimul dintre cele 24 de capricii pentru vioară. Fragmentul a devenit celebru ca temă muzicală a filmului Somewhere in Time (Undeva, cândva), din 1980, cu Christopher Reeve, Jane Seymour și Christopher Plummer.
Deci spuneți mai multe decât ar trebui neapărat…
Dacă atunci când vorbim despre un concert înșirăm doar cifre de lucrări și nume de compozitori –Concertul de pian nr. X sau Simfonia nr. Y compusă de Z – nu cred că reușim să atragem, pe o piață deja atât de variată în evenimente de tot felul. Mi se pare că este esențial să spui o poveste, ceea ce umanizează relația dintre muzică și public și, de ce nu, poate în acest fel construim și o cultură muzicală.
În concluzie, încerc mereu să spun o poveste pentru fiecare concert promovat, ceea ce fac prin comunicatul de presă care anunță evenimentul, prin interviurile pe care le dau despre concertele noastre etc. Pe lângă acest lucru, un specialist PR face și diverse activități rutiniere să spunem, pentru a promova concertele. Spre exemplu, organizez concursuri (împreună cu reviste, site-uri etc. – partenerii noștri media), pregătesc machete publicitare (împreună cu graficiana noastră) – publicate în revistele partenerilor noștri, intermediez interviuri ale artiștilor invitați (realizate de colegii de la posturile de radio, de televiziune) etc.
Desigur însă că activitatea de promovare este una extrem de variată. Munca mea este centrată în mod special pe comunicarea cu presa. Dar am o colegă care se ocupă de gestionarea paginilor noastre oficiale de social media, unde anunțăm evenimentele, postăm imagini de la repetiții (foto și video) etc. Și dacă am fi o echipă mai mare și ar exista un buget mult mai generos, ar mai fi și alte activități de PR care ar putea fi concepute, de la proiecte educaționale pentru a atrage publicul tânăr, până la evenimente neconvenționale sau festivaluri.
Să luăm un exemplu. Vă caută impresarul Karinei Canellakis sau a lui Ivan Fischer. Îi răspundeți numaidecât?
I-aș răspunde cu mult drag, dar acest lucru nu ține de munca mea! De partea de programare artistică (stabilirea artiștilor invitați și a repertoriului serii) se ocupă direcțiunea noastră și colegele mele, producătoarele orchestrelor. Noi avem șase ansambluri, ceea ce poate puțină lume știe. Orchestrele și Corurile Radio România înseamnă patru orchestre (Orchestra Națională Radio, Orchestra de Cameră Radio, Big Bandul Radio – care se concentrează pe jazz, Orchestra de Muzică Populară Radio – pentru folclor) și 2 coruri (Corul Academic Radio și Corul de Copii Radio). De aici și varietatea mare de tipuri de concerte pe care le propunem în decursul unei stagiuni, aș spune pentru toate gusturile și toate vârstele.
Ce strategie aveți pentru a umple sala? Cu ce idei veniți către direcțiune?
În ce constă activitatea mea curentă de PR am povestit puțin mai devreme, la prima întrebare. Din păcate, mai mult decât să fac ceea ce presupune activitatea mea curentă (comunicate de presă, parteneriate media, interviuri, machete publicitare, concursuri, newslettere etc.), nu prea îmi permite timpul să fac. Ar trebui o echipă mult mai mare și un buget ca să putem concepe planuri mai elaborate de promovare. Atunci ar apărea și ideile, momentan posibilitatea concretă de a le pune în practică lipsește. În acest moment – și de altfel, nu doar în prezent, ci de peste 17 ani, de când sunt în domeniu – lucrez cu buget zero. Altfel spus, tot ce primim ca promovare reușesc să obțin gratuit, cu titlu de parteneriat. Nu am niciun fel de resurse pentru a plăti promovare pentru stagiunea noastră.
Ați spus că o cronică nu v-ar ajuta prea mult pentru că Sala Radio nu e ca Opera. Atunci ce vă ajută?
Desigur că o cronică este interesantă pentru că poate suscita curiozitatea cititorului de a veni la noi, la Sala Radio, dacă este prezentat un concert de-al nostru care a fost apreciat de cel care semnează cronica. Poate cel care citește își spune : „ia uite, ce ar fi să merg și eu o dată să ascult un astfel de concert?“
Doar că, așa cum spuneam, la noi evenimentele sunt unice. Dacă la teatru scrie cineva o cronică, despre noua montare de Hamlet de la teatrul X, îți spui „ce frumos, sună bine, caut bilete să văd și eu spectacolul.“ La noi nu se poate întâmpla asta. Concertul integral Mozart, dirijat de Gabriel Bebeșelea, cu Alexandru Tomescu interpretând Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră să zicem, nu se va mai repeta identic niciodată. Da, îl putem asculta pe Alexandru Tomescu cântând altădată altceva și alături de alt dirijor.
Dar ceea ce ne ajută este tot ce înseamnă promovare ANTE eveniment, ca lumea să afle ceea ce urmează să se întâmple și să cumpere bilete. Cronica este un articol post-eveniment, atunci când pot lua decizia de a veni la Sala Radio, dar la cu totul alt concert.
Păreți neobosită, punctuală și dinamică. Cum vă reîncărcați bateriile?
Da, sunt extrem de punctuală pentru că am o obsesie pentru organizare și planificare! Cred că dacă nu aș fi așa, nu aș putea face meseria asta fără să mă încurc între concerte și materiale și fără să îi încurc și pe colegii mei.
Aș vrea să mă laud că sunt neobosită, dar, din păcate, nu sunt… Ba sunt adesea chiar foarte obosită! Dar ceea ce m-a ținut mereu lângă scenă este pasiunea. Știu că tocmai am spus un clișeu, dar efectiv despre asta este vorba. Pasiunea pentru muzică și pentru scenă.
De multe ori, eram foarte obosită și chiar supărată de diverse probleme apărute la muncă sau de salariul foarte mic pe care îl am, în comparație cu colegii mei din PR care promovează bere, petrol, telefonie mobilă etc., în cadrul unor multinaționale. Salariul meu este cel pe care cred că îl primește personalul de curățenie dintr-o companie străină.
Dar când intru seara în sala de concert sau când deschid radioul pe frecvențele Radio România și ascult în direct concertele noastre (tocmai atunci când energia nu mai îmi permite să ajung la eveniment), simt că mă „încarc“. Când mi se face pielea de găină ascultând pasaje din Mozart, Rahmaninov, Gershwin ș.a. simt că merită efortul meu. Acela de a face această muzică extraordinară să ajungă la un public cât mai larg. Pentru câteva clipe de emoție merită…
Imagine reprezentativă: credit Andrei Popovici
