În perioada iunie-octombrie, Dumitru Gorzo se află la Bistrița, efectuându-și demersul creativ în cea de-a șasea ediție a proiectului Continuous Studio. Implementat inițial la New York, în 2019, Continuous Studio a apărut în urma unei nevoi personale a artistului, aceea de a vedea și observa alte ateliere. Confruntându-se, ca un răspuns, cu atitudini prețioase și lipsite de asumare, Gorzo și-a deschis propriul atelier publicului și a atras privitori care să-l urmărească nu pe gaura cheii, așa cum o facem, câteodată, cu toții, ci chiar din aceeași rază de acțiune, dialogurile și schimburile dintre privitor și creator fiind premeditate și scontate. Și, ca inconfortul să crească și mai mult, Gorzo și-a și mutat atelierul în spații alternative, conturând, astfel, ideea unui anti-atelier, lucrând temporar în locuri precum Galeria Slag din New York, /SAC @Malmaison din București, Pasaj 1&Pasaj 2 din Râmnicu-Vâlcea și Comenduirea Garnizoanei din Timișoara.
Proiectul de la Bistrița se numește „utopia, merită” și reprezintă, în fapt, o încercare de a demonta atitudinile unidirecționale și reducționiste asupra relației dintre centru și periferie. În timp ce majoritatea demersurilor vizate de creatori se doresc a fi implementate în orașele mari, colaborarea dintre Dumitru Gorzo și Lina Țărmure presupune inversarea acestor tendințe, precum și testarea premizei inițiale a proiectului, aceea de a demonstra potențialul contextelor aflate la o mai mică sau mai mare distanță de „centre” și/sau capitală. Utopia gorzolănească propusă în Transilvania este susținută de Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” prin Primăria Municipiului Bistrița și nu ar fi fost aceeași fără echipa #utopia: Lina Țărmure (curator și manager de proiect), Răzvan Năstase (documentarist foto&video și designer graphic), Andrada Moruțan și Miruna Vlad (asistenți producție). Coagularea acestei echipe a dus și la editarea publicației Buletin de răscoală, un periodic ce are scopul de a informa publicul local și național asupra acțiunilor realizate la Bistrița. Reunind perspective polifonice, tipăritura redă dinamica de lucru specifică proiectului, caracterizată de o procesualitate creativă, care ar putea fi asemănată cu un organism aflat într-o continuă dezvoltare, fiind în strânsă legătură cu direcțiile de lucru nepremeditate, generate exclusiv în timpul și spațiul bistrițene. Echipa poate fi găsită aproape în fiecare zi la Casa cu Lei din Bistrița (N. Titulescu 8), și, cu siguranță, de joi până sâmbătă, între orele 17:00 și 21:00.
În cele ce urmează, dialogul cu Gorzo chiar în atelierul său bistrițean, pornind de la prima parte a proiectului: desene pe format mic, „semințe”, ceva-uri care așteaptă, eventual, să fie transformate în lucruri neașteptate.
Lina Țărmure: Hai să începem de la desenele din camera de jos. Ele definesc prima parte a proiectului și spuneai că au fost făcute cu ajutorul unui oarecare dicteu automat, lăsând să se adune o stivă destul de consistentă, revenind apoi asupra lor cu scopul unei selecții pentru a le transpune ulterior pe un format mai mare. Însă, aproape fiecare în parte consider că ar funcționa și de sine stătătoare.
Dumitru Gorzo: Nu le-aș zice schițe, sunt lucrări de mici dimensiuni, rezultatul nevoii de a face imagine aproape oricând și oriunde. Un exercițiu care are, uneori, rolul de a mă dumiri, alteori, pur și simplu, sunt ca o acumulare de forme care vor fi folosite mai târziu sau niciodată. Cumva, îmi imaginez că mâna o să își amintească toate aceste stații. Și cum le expun foarte rar și nu le prea înstrăinez, nu intră în competițiile și analiza specifică mediului cultural. Fix de asta îmi permit să le tratez egal, inclusiv pe cele total nereușite.
LȚ: Ce înseamnă nereușite total?
DG: Nu știu dacă aș putea să le definesc, sunt încercări îndoite, suprafețe cu o balanță nefericită, care nu merg nici într-o parte, nici în alta, conțin îndoială și nu au vreo intenție.
LȚ: Și nu e ăsta dicteul automat? Ceva fără intenție și îndoit?
DG: Cred că la dicteul automat e vorba despre un proces de uitare. Lași mâna să meargă, suspenzi, într-un fel, rațiunea, cu scopul de a realiza imagini ce vin de undeva din adâncul ființei. Deși având note similare pe ici colo, procesul meu de lucru e o încercare de dumirire, nu vreau să intru în vreo transă sau somn, încerc să mă trezesc. Probabil că ar trebui să le numesc „exerciții de trezire”.
LȚ: Și, totuși, intenția poate să lipsească și întâlnirile avute să se manifeste într-un fel sau altul, atunci când pui creionul pe hârtie.
DG: Atunci când ai o intenție clară, când legătura dintre creier și mână e bine stabilită, știi cumva la ce să te aștepți și există o oarecare predictibilitate, apare riscul replicării unor formule de reușită experimentată deja. Și asta nu e rău, însă există mereu riscul blocajului într-o formulă câștigătoare. Aceste exerciții ce combină apropierea cu îndepărtarea și accidentul cu intenția sunt folosite fix pentru a modifica, pe cât posibil, paradigma pomenită mai sus. De asta nu cred că ar conta vreo formă de clasament în ceea ce le privește și prefer să nu le văd ca fiind mai bune sau mai rele atunci când le parcurg una câte una. Revin la ce ziceam, mă gândeam astăzi, tocmai pregătindu-mă pentru discuția asta, că, absolut oricare dintre schițele astea pot să devină lucrare.
LȚ: Dar am stabilit că ele nu sunt schițe, ci niște puncte de plecare. Ele sunt deja lucrări.
DG: Sunt și nu sunt lucrări. Sunt, prin prezență și aparență. Și nu sunt pentru că, până una alta, refuză jocul cultural, fie și el numai imaginat, al selectării, clasificării și diferențierii pe criterii valorice.
LȚ: Povestea caietului de atelier.
DG: Exact. Într-un fel, de asta le și arăt și expun pe toate atunci când o fac. Trebuie să spun ca tipul ăsta de imagine, de exploatare a imaginii, e cea mai lungă și consistentă practică a mea. Sunt multe caiete și se tot adună. Uneori, pare a apărea un mod clar de exploatare a imaginii. Chiar mi s-a părut, într-o dimineață, că am reușit să găsesc formula care le face pe unele mai reușite, ca apoi totul să se năruie la prima modificare a ritmului mâinii și a minții. M-am uitat la niște pagini mai vechi, realizate în aceeași manieră, și m-am întrebat ce ar fi dacă aș folosi unele din schițele de la Timișoara sau Vâlcea aici. Și mi-am dat seama că nu aș avea de ce. Chiar dacă unele par similare, sunt diferențe care îmi par majore între cele făcute aici și restul. Poate pentru că sunt cele mai noi, poate că sunt încă într-un „de acum” și nu au apucat să se așeze între celelalte.
LȚ: Înseamnă că s-a îndeplinit intenția. Până la urmă, asta e miza Continuous Studio. Toate au fost realizate în baza a ceea ce ai văzut, făcut, auzit, gândit în locurile în care ai fost, coroborate cu experiența ta anterioară.
DG: Exact! Experiența anterioară și relatia cu prezentul au fost puse la lucru într-un spațiu anume, un oraș nou, cu oamenii, întâmplările și întâlnirile lui. Bașca meteorologia, relieful, arhitectura și accidentele specifice locului.
LȚ: Hai să revenim la treaba asta de „dicteu automat”. Îl pun în ghilimele pentru că nu este fix același dicteu automat care îl făceau avangardiștii și suprarealiștii.
DG: Suprarealiștii făceau acest exercițiu ca pe o încercare de uitare, de îndepărtare de sine. Sau, cel puțin, asta am înțeles eu. Îți dai drumul la mână și capul tău e în altă parte. Și se suspectă o multitudine de legături care nu sunt controlate. Cel puțin la nivelul intenției. Eu mă caut, mă construiesc. Americanii au alt termen pentru asta: „doodling”. Dacă dicteul automat mai sună cum sună, pentru mine doodling-ul e enervant. Adică, e un fel de stai acolo și dai din mână.
LȚ: Doodling sună a ceva ludic, bubbly, cu un volum asemănător al unui balon, rotund, care nu are un scop și o destinație foarte precisă. Oarecum ca o fircăleală, doar că altfel.
DG: Cred că fircăleala încă are prezență, doodling îmi sună a timp pierdut, făcând, totuși, ceva. Și nu are neapărat sensul ăsta, însă mă încăpățânez să îl văd așa.
LȚ: Interesant. Eu nu văd astfel. Doodling-ul, ca sonoritate, mi se pare că are ceva foarte sprințar. Pe când la fircăleală mi se pare că e o chestie de trecut timpul. Dar poate am rămas cu reminiscențe din copilărie, când bunica îmi spunea mereu să nu-mi mai fircălesc caietele pe la colțuri. Iar eu le fircăleam mereu pentru că nu aveam chef să ascult profesorii la școală sau nu știam să rezolv tema la mate, dar tot trebuia să stau la birou un anumit timp care să facă să pară că am reușit să-mi termin toate temele.
DG: Acestea fiind spuse, nu aș pune în zona de dicteu automat desenele de care vorbeam.
LȚ: Și totuși, ai avut momente în care erai angajat în diverse discuții, telefonice sau față în față, în care și desenai. Ai avut o perioadă de câteva săptămâni în care ai lucrat aproape obsesiv, compulsiv. Prima discuție din numărul #1 al Buletinului de Răscoală a avut loc în timp ce tu desenai desenele care au apărut în cel de-al doilea Buletin de Răscoală.
DG: Nu apelez la nu știu ce fel de stări speciale, nu-mi imaginez că există o fereastră în existență atunci când lucrez. E drept că sunt asemănări între tipul meu de exercițiu și dicteul automat, însă și dacă ar fi identice, mai bine de douăzeci de ani de exersare a acestuia l-ar scoate fix din povestea inițială, l-ar rupe. Mamă, cum sună asta: am rupt dicteul automat! Care fix rupere se vrea a fi de la început.
LȚ: Eu credeam că, în momentul în care eșți angajat în două activități deodată, iar una dintre ele e desenul, intenția desenului ajunge pe un loc secund. Și așa s-ar ajunge mai degrabă în zona asta de „dicteu automat” de care vorbeam.
DG: E așa, dar într-o oarecare măsură. Da ar putea fi și mămăligă, care, de felul ei, e un produs interesant, niciodată identic și, oricat talent ar fi în joc, depinde destul de mult de factorii exteriori. Când sunt într-o discuție, vorbesc la telefon, sunt cu cineva la cafea și desenez e în joc o forma de prezență. Nu uit de suprafața de lucru, nu îmi uit interesele și relația cu forma. Probabil că relaționez cu ele într-un fel pieziș, dar nicidecum întâmplător. Aș spune că mă folosesc de ceilalți, de prezența lor, atunci când fac asta.
LȚ: Momentele în care tu nu eșți implicat 100% în ce faci sunt momentele în care revin la suprafață simbolurile recurente din opera ta, de tipul capului, ochilor, sânilor, falusurilor?
DG: Din toată masa asta de imagini pe care o tot produc, uneori selectez elemente pe care le folosesc mai târziu în mod intenționat, indiferent de format, alteori sunt, pur și simplu, elemente care apar și se repetă fără a fi selectate. Și acuma, depinde cum arată ziua în care selectez… Uneori îmi pare că adun o varietate de forme desen ce ar putea compune un întreg univers de formă și sensuri.
LȚ: De fiecare dată când m-am uitat la stiva de desene rezultată din primele săptămâni de Continuous Studio la Bistrița îmi săreau alte lucruri în ochi…
DG: Procesul de selecție e deseori încurcat, dacă în anumite cazuri identific relativ ușor imaginea de folosit, în marea masă de desene se întâmplă, în multe randuri, să trec de două, trei, nouă ori prin ele și, la un moment dat, aleg doar ca să aleg ceva. În multe rânduri, felul ăsta de selecție al imaginii de folosit pe o altă suprafață se dovedește a fi exact ce trebuie. De ce nu pun foarte mare importanță pe partea asta de proces, de ce uneori îmi par, cumva, toate egale, nu aș putea să explic într-un mod foarte coerent, însă știu că forma aia se dezvoltă și ajunge prin alte părți, în cele mai multe rânduri. Desenele mici, forma asta de scriere în imagine are o prospețime ce pare a scăpa pe lângă creion și, uneori, poate fi regăsită și în lucrările mari. E interesant și destul de greu de replicat tipul ăsta de situație pe altă dimensiune și cu alte materiale. Chiar dacă măreșți, cu mare atenție, sau cu nu știu ce mijloace mecanice, la fix imaginea respectivă, nu înseamnă că e la fel. Mai există legatura dintre forma și dimensiunea în care a apărut. Un lucru care e foarte funcțional pe 10×10 cm, poate să nu funcționeze dacă îl măreșți cât casa. Sunt desene la care nu e nici un fel de diferență, poti să le întorci în oglindă, să le pui cu capul în jos, să le măreșți. Legat de felul în care sunt expuse aici – aproape toate – e o propunere care, probabil, încurcă publicul, chiar și pe cel avizat. O cantitate mare de imagini, cu ritmuri și intensități diferite, needitată cere o investiție de atenție și energie pe care puțini sunt dispuși să o facă.
LȚ: Și prin multitudinea lor. Acum am mai luat noi, s-au mai aerat ușor pereții. Dar, la început, era copleșitor. Pentru un privitor care nu cunoaște nici spațiul, cantitatea poate veni ca o confruntare. Eșți în confruntare cu lucrarea pe care o priveșți, care e precum confruntarea cu un om care te privește înapoi.
DG: Cred că ar trebui să facem un buletin cu instrucțiuni de folosire. De fapt, e capcana posesiei, intrarea într-un spațiu și dorința de a vede și înțelege tot, ceea ce e probabil imposibil la o așa propunere. Poate vezi unul, două.
LȚ: Și nu trebuie să ai un dialog imediat cu lucrarea. O iei cu tine și, ulterior, ea îți va transmite ceva. Conținutul lucrărilor este, de fapt, ceea ce vrei tu să fie. Chiar mai devreme eram sus cu niște oameni, și m-au întrebat: „Ce sunt astea, sunt niște lucruri abstracte, ar trebui să înțeleg ceva din ele sau să recunosc ceva?” Și am răspuns că lucrările însumează diferite stadii de abstractizare, iar la unele e ceva mai greu de recunoscut vreun element din realitatea imediată, în timp ce arătam înspre unul din desene care, în momentul respectiv, îmi bloca imaginația, mă ducea cu gândul la ceva pur abstract, pentru care nu puteam să găsesc un corespondent. Și am primit reacția: „Păi cum, eu văd niște papuci de casă… sau un con de înghețată”. Iar de aici reiese tocmai faptul că nu există un răspuns corect și general valabil. Ceea ce cuiva îi transmite un anumit lucru palpabil, pentru mine poate să nu reprezinte nimic ce se poate transpune în realitatea imediată. Dar, cum spuneai și tu, ziua și momentul în care te uiți la ele sunt decisive. Uneori vezi ceva, alteori altceva, iar în celelalte dăți nu vezi nimic.
În altă ordine de idei, spuneai, la un moment dat, că o modalitate foarte bună de a lucra în prima fază e pe format mic, pentru că te ajută să îți conturezi intenția. Dar asta pare să fie în contradictoriu cu ceva ce ai spus în Buletinul #2 de Răscoală, anume că „desenele astea sunt desene de Bistrița, iar dacă nu eram aici, nu aș fi desenat, aș fi făcut cu totul altceva”.
DG: Sau nu aș fi făcut desenele astea.
LȚ: Mă întrebăm dacă acesta e un pattern de lucru la tine, începerea unei lucrări pe format mic iar ulterior tranzitezi înspre un format mai mare? Esta acesta un mod de lucru pe care îl aplici și unei pânze mari, sau este ceva ce caracterizează Continuous Studio?
DG: Este ceva ce se potrivește ideii de Continuous Studio. De fapt, tipul ăsta de schiță este răspunsul la o situație de criză. Un caiet de schițe reprezintă trecerea dintr-o criză în alta. Nu am venit aici cu un plan sau cu idei preconcepute. Și, pentru că încă am sentimentul că e timp, aș vrea să trec și exploatez cât de multe tehnici s-or putea. De la dimensiuni mici la mari, de la desen la pictură și volum. Un fel de crescendo.
LȚ: Înțeleg. Crescendo-ul e ceva organic.
DG: Sunt momente în care îmi pare că nu e nici o diferență între o suprafață de 10 pe 10 cm și una de 200 pe 200. Că poți să te comporți și poți lucra suprafața mare fix cu același chef, implicare și rezultat ca pe una mică. Funcționează ca ipoteză de lucru, însă, în realitate, diferențele sunt majore. Ce încerc să fac aici e să trec prin diferite stadii de dimensiuni și rezolvări tehnice, oprindu-mă în toate cât să îmi pară că e destul. E ca și cum aș folosi Bistrița, lăsând-o să intre în cât mai multe demersuri și tehnici, până când o sa se fixeze în una anume. Înapoi la desenatul aproape compulsiv pe suprafețe mici, a început ca un răspuns la o situație cumva de criză – ne-am trezit aici cu o echipă întreagă și trebuiau puse lucrurile în mișcare. Iar eu îmi doream la început să mă duc în peșteră, să mă duc la culcare, să mă duc în neant, să uit de mine, să fac altceva. Și atunci am apelat la asta asta ca la o tehnică de supraviețuire și răspuns. Apoi, am mers spre pastel și pigmenți pe suprafețe mai mari, altfel de imagine, cumva alt demers, și tot cresc. Sunt deschis la orice fel de situație. Asta e și miza Continuous Studio – încercarea de a descoperi, de a face și niște lucruri care să relaționeze, fie și pieziș, cu un loc anume, și dorința de a avea o experiență. Vreau să plec cu ceva de aici, nu am venit nicidecum să arăt ce știu, eventual să adaug ceva.
LȚ: Sunt convinsă că desenele se datorează și materialității foii. În ce măsură influențează ea formele care se aștern pe aceasta?
DG: Mie îmi plac foarte mult pastelurile și cărbunele, pentru că sună într-un anume fel pe o suprafață. Suprafața se împotrivește în moduri diferite, iar opoziția asta e foarte importantă. Dacă te uiți prin lucrări, vei vedea că cele care sunt mai elaborate, în care apar personaje cu multiple mâini sunt realizate pe cea mai fină hârtie. În locurile în care hârtia opune rezistență, hârtia este de acuarelă, deci, are o textură destul de clară, și, atunci, linia e împinsă, nu alunecă și are altă violență. În același fel, depinde cât de moale e creionul, depinde cum e suprafața și depinde cum sună. Nu e doar forma desenului și materialul din care crește, ci și modul cum sună, iar, uneori, asta influențează numărul și intensitatea liniilor. Aproape că mă scoate din căutarea formei. Se pot rata lucrări în felul ăsta, sau apare fix accidentul care poate să te proiecteze în alt tip de rezolvare.
LȚ: De fapt, e o relaționare și o negociere constantă cu suprafața în cel mai direct mod. Și asta reiese foarte clar și din seria de „ipsosuri” albe. Acolo mi se pare că linia este, parcă, mai atentă, mai curată, deci, lucrările prezintă o oarecare prețiozitate, conținând în sine și travaliul tehnic, considerabil mai complicat, obligatoriu premeditat.
DG: Tehnica e o placă de linogravură în care e tăiat desenul și după aceea e turnat un amestec de ipsos cu rășină ranforsată cu iută. De ce am folosit asta? Suprafața e lucrată la fel cum lucrez desenele, numai că tăietura ordonează liniile și, cumva, pune tot desenul într-un balans mai bun. Și asta le face să pară cumva mai curate.
LȚ: Instrumentul cu care tai obligă la această… salubritate/profilaxie a suprafeței.
DG: Fix tehnica asta e o găselniță personală, e un lucru grozav să îti inventezi uneori tehnicile de lucru. Cu siguranță că or mai fi pe undeva și alții care fac lucruri similare, dar eu nu știu de ei. A fost nevoia asta să pot să fac niște desene care să fie în același timp relief, să le pot repeta. Și, poate că ai văzut și tu, sunt 2-3 cazuri unde se văd două etape: întâi, e o tăietură cu un desen și după aceea se tot adaugă informație peste. Foarte multe dintre ele pornesc dintr-un punct și ajung în cu totul și cu totul altă parte. Un prieten artist îmi imputa faptul că linia mea e foarte tăioasă, separă. Și am zis ok, dacă tot taie, să taie și mai mult. În mod ironic, în tăietura asta, e ceva mai fină și mai crudă decât în desen. Pe unele dintre ele le-am pictat, așa plănuiam inițial, însă, până una alta, îmi par complete așa cum apar din turnare, monocrome, cu albul și variațiile amestecului de ipsos și rășină.
LȚ: Și cum ai ajuns la tehnica asta?
DG: Am descoperit o placă care se tăia foarte ușor, era elastică. Și era eficient tipul ăsta de raportare, tăietură rapidă. Într-un fel, are legătură și cu citirea. Atunci când citești o formă, o poți citi cu viteza cu care a fost făcută, e un anumit tip de raportare la chestia asta. Ipsosurile astea albe reprezintă fix un exemplu de folosire a desenului în alt tip de lucrare. Ce vorbeam noi, că unele din desenele astea de mici dimensiuni devin alte lucrări. Sămânța, povestea inițială, vine fix dintr-un desen de dimensiuni ceva mai mici și instrumentul de lucru, placa și obiectul cu care tai, îmi cer o raportare anume. Forma asta își amintește desenul inițial, dar se și îndepărtează de el.
Credit imagine reprezentativă: Răzvan Năstase
