Marius Chivu a fost pentru mine doar un nume printre multe altele. Oricum trăiam la Cluj, nu eram încă versat în straturile vieții literare ale Bucureștilor. Știam despre el că e redactor, într-un rând chiar mi-a cerut un text pentru Dilema veche, dar atât. Personal, ne-am întâlnit anul trecut la Poezia e la Bistrița, apoi, la Control Club pentru câteva minute înainte de performanța lui Ferenc André și a lui Andrei Dósa.
Vreau să spun că a fost doar o personalitate culturală, nimic mai mult. Asta până în momentul în care a scris un articol melancolic despre cum trăiește el singur și încă și mai mult când a postat un text plin de tristețe despre câți n-au venit la lansarea lui, cu toate că el i-a sprijinit pe mulți într-un fel sau altul.
Atunci, mi-a devenit simpatic și, într-un fel, prieten. Mai mult, m-am simțit ca unul căruia i s-a dat voie să vorbească despre frustrările lui într-un mediu cultural diferit de cel cu care se obișnuise. Sunt un om vulnerabil și cu un orgoliu nemăsurat. M-am gândit la acel personaj care stă acolo, speră să vină oamenii la Trei săptămâni în Atlas, și chiar vin mulți, dar foarte puțini dintre autorii și cursanții pe care i-a ajutat și se simte „încurcat“. Am stat și eu așa, la o masă plină de cărți la Budapesta, deși am prieteni, rude și studenți acolo, așa am stat și la Cluj. La Budapesta, nu a venit absolut nimeni, la Cluj, mult mai puțini decât mă așteptam.
Budapesta s-a întâmplat înainte de Chivu, Clujul, după. Și dintre cele două, la Cluj m-am simțit mai încurcat. Sigur, Cărturești Platinia nu e în centru, dar cu câteva săptămâni înaintea lansării mele am participat la o lansare la capătul dinspre Mănăștur a Parcului Central și oamenii au venit puhoi.
Ema îmi spune să nu sper nimic și să mă bucur de ce primesc. Am primit niște vorbitori excelenți, sensibili, inteligenți, care au vorbit despre romanele mele așa de frumos, încât barba lui Dostoievski însuși s-ar fi înroșit.
Încerc să fiu zen, dar sincer nu mi-e ușor. Am trăit în orașul acela 42 de ani, am avut mii de studenți, pe unii i-am tradus, pe alții i-am publicat, am acolo colegi și prieteni cu care am jucat fotbal timp de douăzeci de ani. Înțeleg că fiecare are o viață, dar am trimis e-mailuri, am creat eveniment, am scris mesaje – ce aș mai fi putut face?! Sau ce n-am făcut bine?!
Poate că și asta face parte din orgoliu: să crezi că tu n-ai făcut bine ceva, când de fapt toată lumea are viața lui. Am scris două romane și am organizat un eveniment. Mai departe, nu e treaba mea sau e treaba mea doar să vorbesc cât pot eu de bine la lansare. Nu pot obliga pe nimeni să vină.
Din rana mea face parte și faptul că m-am născut în acel oraș. Nu e ușor să te consolezi cu zicala obosită care spune că nimeni nu e proroc în țara lui. Nici nu sunt proroc, dar am ajutat cum am putut.
Budapesta are un alibi: sesiunea mea de autografe a avut loc într-o zi din Târgul de carte. Știm cu toții ce înseamnă un târg de carte: lansări după lansări, vorbitori după vorbitori, alergare și transpirație. La Cluj însă a fost o zi oarecare – e drept că acolo sunt mereu evenimente suprapuse.
Uite, la Tg. Mureș a fost plină sala, cu toate că era Bookfestul. Cine să mai înțeleagă?!
Textele lui Chivu mi-au plăcut și pentru că și-a arătat rănile. Și î.Ch. am crezut că una dintre posibilitățile și chiar virtuțile unui scriitor este să vorbească despre ele – discreția în literatură poate deveni foarte ușor lașitate. După Ch., am devenit și mai convins de asta, mai ales că până și postarea e un text limpede și bine adus din condei; despre eseu, ce să mai vorbim.
Cred că suntem, eu și Marius, doi oameni cu suflete multe. De mine sunt absolut sigur. Tipul jovial și zâmbăreț care sunt la evenimentele sociale se transformă într-un anxios când e vorba de succesul pe care nu l-a trăit cum i-ar fi plăcut. Mi-aș dori ca sălile să fie pline, ca toată lumea să simtă că, pentru mine, o carte este un eveniment major, iar o traducere făcută dintr-o carte a mea, o bucurie maximă.
Poate și asta a fost o învățătură. Mai ușor cu orgoliul! Bucură-te de ce se întâmplă, nu te agăța de ce nu a fost să fie! Îmi amintesc de o anecdotă despre Puccini. Se spune că, mergând la o reprezentație a unei opere de-a lui la Napoli, a fost încântat de aplauzele publicului și a apărut pe scenă. Același public însă care l-a aplaudat cu foc a început să urle: „Du-te de acolo! Neobrăzatule!“
Se poate într-adevăr să fi fost o învățătură. Dar câteodată, îmi vine să scriu despre asta un lung poem eminescian, și nu o schiță de Caragiale. Sau pur și simplu o postare despre cât sunt de încurcat. Dar, vedeți, am scris un eseu.
Credit imagine reprezentativă: Levente Impre Takacs
