Înecare

Este ora douăsprezece, 10 mai 1998. Sau este ora patru, 11 noiembrie 2000. Sau unsprezece noaptea pe 29 august 2002. Iar afară-i bine.

Ne-am născut cândva între telefon cu disc și smartphone, între covrig vândut pe stradă la celofan și covridog la simigerie, între rău și bine, și iar rău.

La colțul străzii de la ai mei, fabrica de pâine încă era deschisă. Era deschisă de vreo 150 de ani. Înspre parc, se traversa la suprafață, erau patru stopuri pentru o bucată de pământ de vreo 200 de metri. Carosabil, apoi șină de tramvai și iar șină, apoi iar carosabil. În fiecare refugiu se vindea câte ceva. Plasturi cu rivanol, alifie chinezească, batiste de buzunar… umbrele atunci când ploua. Niciuna de interes la acea vreme. Dar broaștele mecanice (dintre care mai am una acasă și arată de parcă aș avea nu știu ce vârstă), sau câinii cu baterii – chinezării ordinare care merg doi pași și latră dezacordat printr-o boxă, însă dau și din bot –, titirezurile de lemn cu câteva dungi subțiri, armele de plastic și păpușile de plastic, tuburile cu săpun pentru baloane!

Nu pot spune că înțeleg prea multe de atunci, dar îmi amintesc cum zâmbeau ai mei de dimineață. Și cum se luau babele și moșii la ceartă cu toată lumea în autobuze și tramvaie. Când ieșeam în parc, prima grijă erau haitele de câini vagabonzi (nevaccinați, nepăsători, unii dintre ei cu rabie la purtător), așa încât ne alipeam de oricine se întâmpla să mai iasă din blocuri. Traversam străzile până la rond în cârduri, în trupă, în formație, împreună, se mai schimbau uneori politețuri, mi se puneau întrebări retorice, doar ca să mi se audă în voce că sunt fericit. Și eram. Recent, maică-mea a insistat să îmi explice de ce nu m-a lăsat niciodată să ies în spatele blocului cu alți copii. Pur și simplu i-a fost frică. Nu am întrebat-o, așa a simțit ea. Mie unuia nu mi-a lipsit, dar poate ei da. De altfel, nici nu voiam să ies, aveam ce face în casă. Din când în când, bona mea (de care îmi este dor astăzi, uneori mai tare, uneori mai puțin – în funcție de cât de bine am dormit, cât de „în siguranță“ mă simt acasă) și cu mine făceam câte o „excursie“ mai departe de casă. Parcul Izvor arăta ca un deșert nuclear, Tineretului – ca un bulevard din Pripyat. În Doamna Ghica îți era aproape rușine să mergi, pustiu și dărăpănat, dar undeva, într-un colț al parcului complet ignorat de oricine, apăruse o mlaștină. Era o mlaștină pe bune!, cu stuf, cu broaște și mormoloci, cu miros dulceag de verdeață în putrefacție și apă stătută, țânțari, tot. Printre strângerile de apă erau câteva podețe. Probabil că trecuse vreun pârâiaș pe acolo, poate fusese o fântână care se vărsa în lac. Nimeni nu știe din cei pe care i-am întrebat.

Altă mlaștină era la intrarea spre restaurantul Pescăruș (între Charles de Gaulle și Ambasada Chinei). Lăsam acolo mașina parcată, iar Mino mă lua prin noroi. Și dă-i cu un cuvânt în germană pentru stuf (îmi vine și acum să spun „Pappe“, pentru că seamănă cu „papură“), un cântec despre trei chinezi la marginea străzii cu un contrabas (îl mai cânt prietenilor ca să le arăt stupizenia melodiei ăleia, care ascunde însă și secretul snob că eu n-am fost nevoit să-i torturez pe ai mei cu Andra Gogan sau cine altcineva, că eu cântam singur auf Deutsch), apoi dă-i cu pantofii murdari de noroi în jetul țâșnitorii care dă doar pe lângă și na-ți și-un șervețel pentru noroiul care rămâne prins.

Și am încercat dintotdeauna să găsesc o coerență a orașului în care m-am născut. Poate că cei care vin la București din alte locuri ale țării au atâta determinare pentru că s-au săturat de locul natal, de orașul de provincie, de reședința de județ sau de municipiu, de sat, de comună, de crâșma sau crâșmele, de biserica sau bisericile, de babele și moșii, de aceiași iubiți și aceleași iubite, de gura târgului care dictează că orice se întâmplă în spatele zidurilor se aude în afara lor sau măcar la baie cu un pahar la ureche. Cunosc foarte mulți care se plimbau bezmetic prin București în primele săptămâni de facultate, și râdeam de ei în gând când luau metroul cu navigația pornită pe telefon sau aveau povești despre cum au ajuns undeva cu jumătate de oră întârziere, că nu știau că 335 sau 110 vin din an în Paște.

Eu nu cunosc așa ceva. Crescând, am avut în minte mai multe versiuni ale orașului. Mai întâi, a fost vorba despre bloc și Moara lui Assan, împrejurimile. Apoi despre Herăstrău și Circului, apoi Dorobanți și Romană. De fiecare dată când mergeam cu ai mei cu mașina pe distanțe ceva mai mari, sentimentul la coborâre era ceva asemănător teleportării. Întrebam:

– Mami, aici e tot București?

Lasă, că răspund tot eu: „E tot București, pârlitule, și va fi tot București până-ți seacă mințile.“

Ok. Sfârșit și de la capăt.

[Conveniseră atunci să nu se mai vadă pentru câteva luni, până după examen. Știi tu… era primul examen, adică era prima dată când chiar trebuia să se pregătească pentru ceva. Și tot prima dată era… Adică, două prime dăți în același timp nu merge.]

– Unu nu e număr prim.

Da, dar doi este. Și aici nu e vorba despre doi. Este vorba despre doi de unu, adică riscă să fie ceva de două ori altfel, e riscul să fie ceva schizoid, e riscul „să nu se pupe“. E riscul să se uite detalii sau, mai rău, să se uite totul! Nu se poate rata un examen, la fel cum nu se poate rata nici o primă iubire. Așa că mai bine nu se mai vedeau până trece examenul, n-ar fi fost mare chestie, ar fi luat-o de la capăt atunci – imediat după proba de germană.

– Ți-au spus ai tăi?

În primul rând că tata nici nu mai stătea cu ei, iar mama era cu totul altceva. A zâmbit tacticos, s-a uitat codit la câine. Opinia familiei a fost unanimă. Decizia finală (sic!) a fost unilaterală, în opoziție, o formă de rezistență la inerția mediocrității, o formă de artă. Să zicem că artă ca o rimă porcoasă la finalul caietului sau ca o eșarfă legată de picior, deasupra bocancului. O formă naiva de artă, înțelegi? O formă larvară, care încă se caută pe sine cu frustrare, dar a dobândit recent conștiință. Știi cum se zbat puii în ou când vor să iasă? Sau cum a aruncat Dalí cu pește și lapte și vopsea roșie în filmarea aia. „A little blood, some symbolic fish…“, și el ascundea ditamai găleata de vopsea pe care – la vârsta aia – aproape a vărsat-o pe el. Cam așa a decis.

– Stai un pic!

Dar ea înțelegea perfect! Nu era vorba că nu înțelege, că se leagă de el ca boala de omul sănătos (cum s-ar spune), că nu l-ar plăcea. Ba îl place foarte mult! Doar abia au început. Într-o epocă în care fiecare are la dispoziție aproape toată muzica omenirii, toate tablourile, toate cărțile de pe lume sub controlul propriilor degete pe ecran, te-ai fi așteptat să fie ceva mai mult timp să iasă la o cafea, la o plimbare, să se pupe pe o bancă în parc. Ea avea deja voie să bea cafea. Totuși, lucrurile s-au întors peste cap bezmetic. Cu accesibilitatea a venit competiția. Acum se poate mai mult, mai bine, mai inovativ. Un pricăjit de elev de a 8-a care dă Evaluarea Națională e un mic savant pentru standardele de la 1850. Viața e ironică, nu?

– Bine… Hai… Facem așa…

– Bine! Mă bucur că înțelegi. Iartă-mă, dar așa e mai bine. Poți să-mi mai scrii pe WhatsApp, dacă vrei!

Revenim.

N-am știut deci multă vreme ce este de făcut cu sudul Bucureștiului. Era pentru mine ceva amorf, dezarticulat, de unde doar „se vine“, dar niciodată nu se merge. N-am știut ce să fac cu Dristorul bonei mele, dar aveam noroc că o iubeam prea mult ca să-i pese. M-am gândit că și ea simte la fel, având în vedere că nu voia să mergem mai departe de părculețul cu două tobogane și trei leagăne din fața blocului. Când mai stăteam pe la ea vara (chiar ne plăcea serios unul de celălalt), ieșeam devreme. Parcul „Veverița“, construit recent de autorități la margine de arteră cu trei benzi pe sens și tramvai, stătea în plin soare. Pe la prânz nu se mai putea respira. Nici ea, cu plămâni tari de femeie care a fumat fără să-și ceară scuze, nu mai voia să stea. Eu aș mai fi stat – poate simțeam că am de recuperat din anii de gudron și benzină cu plumb încă nepunctați. (La scurt timp, în fiecare benzinărie urma să se facă reclamă cu faptul că benzina era acum „fără plumb“, dar nimeni n-a înțeles ce ar vrea să zică. Poate dăduseră la Ploiești peste un puț fără plumb? Sau în Marea Neagră?)

Chestia e că ea avusese, de fapt, o casă în Uranus. Soțul ei îmi amintesc că era mai mare cu ceva ani – parcă așa mi-a povestit, n-o mai pot întreba. Bun, va citi verișoara ei asta și voi afla, indirect, de la ea, prin mama, și atunci voi ști sigur. Însă aici se va spune că soțul ei era mai mare decât ea cu vreo douăzeci de ani – pentru că așa era și nimeni n-ar putea să mă contrazică. Și până la urmă de ce, pentru că povestea e bună. Și soțul ăsta mai mare decât ea cu vreo zece ani avea casă-n Uranus, cu încălzire prin pardoseală încă pe atunci. Fusese ofițer în armată în Interbelic, trimis la vatră odată cu „întovărășirea“ instituțiilor. El a avut norocul să moară până la darea ordinului de demolare, ca să se construiască mizeria de Casă a Poporului – ea nu.

Atunci tovarășii au chemat-o benevol la tejgheaua de proximitate a autoritatății statului, unde i-au dat o fițuică. „Adresa unui apartament liber, alocat dumneavoastră, mamei dumneavoastră și fiicei, ca nou domiciliu în locul casei din cartierul Uranus, supusă ordinului de demolare.“ Era pe undeva prin sudul Berceniului. S-a dus, s-a uitat, s-a întors la tejghea și l-a refuzat. O a doua fițuică. Titan, departe de metrou, muncitori aduși din provincie. A refuzat din nou. Cumva, s-a dat a treia fițuică. Dristor. Și Dristor a rămas de tot. De tot – de tot. S-a ales Dristorul de ele, cum simt uneori că se va alege Dristorul de toți din București.

A încercat în ’89 visul american, au încercat toate trei. Au stat cam până să mă nasc eu; a trebuit cumva să ne cunoaștem. A trebuit să se întoarcă – nu știu de ce. Mi-a fost frică să o întreb, mi-a fost rușine. Aș fi apelat la trecut, ceea ce e scârbos când trecutul îți seamănă cu un gang dintre blocuri, folosit de bețivi ca veceu public și de adolescenți ca galerie de artă. Din nou, mă aștept ca mătușa ei să suplinească după asta. Cât s-o putea. Mulțumesc.

S-a întors mai spre 2000, și îmi dădea cu lingurița fructe pasate când primul avion intra într-unul dintre turnurile acelui oraș în care locuise spre zece ani. Îmi dădea cu lingurița și – pac! – avion în turnul de pe sticla curbată a televizorului. S-a oprit, a dat mai tare. A chemat-o și pe mama, care se pregătea să plece la muncă. Și – pac! – al doilea avion. Acum era iar acasă, în București. A continuat să îmi dea de mâncare, că plângeam de foame. Turnurile au fumegat și au căzut. S-a făcut nor mare de cenușă, se zvonea că lumea se schimbă. Ea îmi dădea de mâncare. 

Îmi suflă în ceafă iar: „Tot București, pârlitule! N-ai băgat la cap? Bu-cu-rești!“

Am avut mirarea asta incredibilă acum câțiva ani, când mi-am dat seama că bunică-mea a prins Bucureștiul înainte de blocuri, înainte de „marea industrializare“ sau de migrarea oamenilor din rural către capitală. Ce mai – a prins târgul de la Obor așa cum era el, și mahalaua din jur, și tot de dinaintea betoanelor nenorocite de azi. Așa că am rugat-o frumos să îmi povestească cum arăta orașul. Astăzi îmi place să o iau la pas în spatele blocurilor în vechile cartiere de case. În cea mai mare măsură, blocurile se opresc rapid – după un rând sau două – apoi revin cartierele reale. Deci cum era orașul atunci când erau doar alea? Când nu se punea problema de „urbanism“ sau „sistematizări“ idioate?

„Cum să fie? Erau case!“ Atât.

Spre final:

– La comandă?

– Tudor, da?

– Da.

– Unde mergem? Comuna Berceni?

– Da, strada Catastrofei, numărul patru.

Imagine: București, Lucia Dem. Bălăcescu – Muzeul Național de Artă al României