Prolog
În 1945, se năștea în Statele Unite Frances Donnell[1], scriitoare și celebră crescătoare de păsări. În 1983, s-a prefăcut că moare de lupus, o boală care o chinuia încă din tinerețe. La câteva luni de la tentativă, s-a descoperit că nu fusese vorba decât despre niște zvonuri. După un mic scandal, la care vom reveni la momentul oportun, Frances și-a păstrat anonimatul timp de mai multe decenii[2]. Abia în secolul al XXI-lea a ajuns în Spania ducându-și pe picioare boala ei grea, care nu făcuse altceva decât să i se dezvolte pe dinăuntru. Obișnuia să spună că-și abandonase patria în momentul în care îmbătrânise prea mult pentru a se mai așeza să scrie. Iar ea scria doar povestiri[3].
Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau chiar așa, nu era vorba că ar fi devenit prea bătrână ca să mai scrie, ci că simțea că noile ei texte nu s-ar mai fi ridicat la nivelul primelor povestiri, compilate până la refuz în diverse antologii. Frances nu era una dintre acele artiste care, odată ajunse la maturitate, să reflecteze la propriul trecut și să-și califice, stânjenită, primele texte ca fiind „de tinerețe“. Frances nu scrisese niciodată opere de tinerețe, ci numai Opere, Operele Complete ale lui Frances Donnell, și nu avea niciun motiv să-i fie jenă. Scria cu o mândrie care trecea dincolo de text, iar vocea ei se ridica mai presus de semnele de pe hârtie pentru a se adresa direct cititorului. Părea că simte ură și milă în același timp pentru fiecare dintre personajele sale. Legătura cu propria ei scriitură era cum numai puțini autori mai au: „Să scrii înseamnă să prorocești, și nu voi fi eu aceea care să nege datoria noastră“, ar fi spus. Însă odată ajunsă în străinătate, după ce s-a instalat într-o căsuță de granit de prin sierra Madridului[4], devenise o bunicuță oarecare[5], ușor de confundat cu o turistă.
În primul rând, m-am hotărât să-i schimb numele. Să-i dau un nume de scenă. Poate Francisca. Totuși, „Frances“ era mult mai bine din punct de vedere fonologic: un nume delicat, care ar rămâne pe buzele și în memoria cititorului interesat de viața ei fascinantă. Chiar dacă nu am putut să o întreb, știu că ar fi acceptat cu plăcere pseudonimul, pentru că ea, chiar dacă scria proză, era o doamnă conștientă de sonoritatea cuvintelor. Mi-ar fi plăcut să o întâmpin la aeroport cu numele ei scris pe o bucată de carton, în mână cu stiloul și carnetul meu îmbrăcat în piele neagră, pregătită să-mi notez toate perlele de înțelepciune care i-ar fi ieșit din gură, printre buzele ei zbârcite. Am avut ghinionul ca Penguin, norocosul grup editorial care i-a publicat opera în spaniolă[6], să-i anunțe sosirea în țara noastră când ea deja pășise pe aeroportul din Barajas.
Donnell s-a născut într-o familie catolică, din sudul Statelor Unite. S-a îmbolnăvit de tânără și, când n-a mai putut suporta, a venit în Spania. Frances s-a bucurat de-adevăratelea de catolicismul țării Inchiziției și de monumentele din noua ei patrie. Au fost câteva luni de liniște, în ciuda a ceea ce a rămas înscris în paginile care îi compun biografia. Au rămas foarte departe magnificele păsări pe care le creștea la ferma ei din Statele Unite. Așezată pe granitul de la Palatul San Lorenzo de El Escorial, cu silueta întunecată a mănăstirii creionată pe fundalul apusului de soare, scriitoarea își odihnea privirile uitându-se la porumbeii cenușii ce-și căutau firimituri printre pașii trecătorilor.
Trupul ei firav a suferit din cauza iernii aspre, chiar dacă nu recunoștea niciodată că poate sierra nu fusese cel mai bun loc în care să-și petreacă zilele cele de pe urmă. Din nefericire, într-o zi însorită, dar înghețată de sfârșit de iarnă, Donnell a murit la San Lorenzo de El Escorial[7]. Puțină lumea știe asta, pentru că, ajunsă deja bătrână și zbârcită, fusese uitată de admiratorii ei din anii când publica în revista The New Yorker[8].
E adevărat, romanul ca gen literar mi se pare că are mult mai multe merite decât nuvela. „Povestirea“, cum le place unora să spună, este pur și simplu un gen școlar, facil, un soi de artefact pe care-l poate confecționa oricine merge la unul dintre atelierele alea grotești de scriere creativă. E la fel de ușor ca respectarea unei rețete de bucătărie. Acum, eu, ca biografă a lui Donnell și studiindu-i scrierile, nu vreau să spun că opera ei ar fi minoră sau proastă. Totuși, nu am nicio îndoială că, dacă și-ar fi canalizat eforturile să scrie cărți mai lungi, nu ar mai fi sfârșit ca o bătrână necunoscută într-o viluță din sierra Madridului.
Frances putea să pară o bătrânică, dar nu avea deloc talent pentru relațiile sociale, era foarte departe de bunica ideală. Și chiar dacă aș fi preferat să intervievez vreun romancier[9] prestigios și să devin discipola[10] lui, am fost nevoită să mă mulțumesc cu ocazia ce mi s-a oferit. Mi-ați putea spune că nu, că eu nu sunt persoana cea mai potrivită ca să-i scriu biografia: povestea vieții și operei târzii a lui Frances Donnell. Totuși, odată ce-mi aduc aminte de tot ceea ce am trăit alături de ea și încep să le împărtășesc și altora amintirile mele, trebuie să vă spun că ceea ce voi povesti va fi interesant atât pentru admiratorii ei, cât și pentru orice iubitor de lectură de calitate.
1. O fotografie a lui Frances
Frances stă așezată pe ceea ce pare să fie o treaptă de cărămidă, iar picioarele îi sunt înfășurate într-o fustă care face parte dintr-un deux-pièces. După nuanțele de gri, pare să fi avut o culoare crem pastelat. E o imagine scanată prost în același centru de reprografie unde m-am făcut cu prima nuvelă a scriitoarei. Nu cu prima pe care a scris-o, evident, ci cu prima pe care am citit-o eu. Într-o oarecare măsură este, deci, sursa ce oxigenează textul pe care cititorul îl are în mâini.
Am reușit să pun mâna pe copia fotografiei după ce am convins-o pe angajata de la centru că nu încălcam niciun drept de autor, pentru că eu nu aveam de gând să o dau mai departe nimănui[11]. Era o copilărie: voiam să o atârn pe peretele din camera mea și să mă uit la ea. Eu o admiram foarte mult pe scriitoare. „Și dumneavoastră ar trebui“, aș fi ajuns să-i spun angajatei. Ceea ce ea însă nu știa era că devenise complice la fapta mea: fotografia lui Frances era un fel de oglindă. Nu eram aceeași persoană, nu deocamdată, dar eu aveam să mă transform în ea atât de mult, încât oricine va fi citit viitoarea carte ar fi avut senzația că Frances și eu suntem suflete gemene, una o continuare a celeilalte.
Cel mai probabil, în fotografie, Frances poartă dresuri de nylon. Nu renunța niciodată la ei, nici măcar atunci când picioarele ei slăbănogite ajunseseră doar niște oase acoperite de piele crăpată. Cât încă e tânără și pozează pentru ochiul camerei de fotografiat, se așază ca o adevărată doamnă, adică, fără să stea picior peste picior, ci cu picioarele într-o parte, așa cum urcau pe cal femeile din neam regesc. Din mâna ei mănâncă ceea ce pare a fi un rățoi alb[12]. De fapt, rățoiul nu mănâncă, ci admiră ceea ce presupun că e porumb uscat sau mei. Aproape la fel ca acel „Noli me tangere“[13] pe care i-l trântește nerecunoscător Iisus, când învie, Magdalenei, nici rățoiul nu o atinge pe Frances. Ea îi furnizează un aliment[14] de care el se poate doar apropia câțiva centimentri, cât să-l admire cu privirea. Pasărea se uită pe fundul cutiei de plastic pe care Frances o ține în mână. E posibil, iar aici nu facem decât niște supoziții, să fie vorba pur și simplu despre o cutie goală.
Ceasul fin pe care îl are Frances la mâna stângă îi conferă un aer de feminitate. O face să semene și cu o profesoară de matematică sau chiar cu o bibliotecară.
Cărămida întunecată a treptelor contrastează cu lejeritatea și lumina pe care o emană Frances, care privește într-o parte, prin niște ochelari. Probabil că supraveghează restul armatei păsărilor, care zburătăcesc prin gospodărie. De fapt, în colțul din stânga-sus al fotografiei putem vedea o pasăre din profil. Ne e imposibil să-i identificăm rasa. Cu toate acestea, pasărea conferă un balans imperfect imaginii care se remarcă prin naturalețe și spontaneitate.
Lățimea jachetei pe care o poartă evocă teama ei de propria sexualitate. Adică, să nu-i iasă în evidență sânii prin bumbac și să o facă să pară femeie, o femeie care să poată fi dorită de alții.
Adevărata tristețe a fotografiei o regăsim în partea dreaptă: câteva cârje ne strigă, ne semnalează infirmitatea autoarei. Totuși, ea le-a așezat alături, ca parte din attrezzo-ul ei, ca parte din sine. Nu i-a strigat fotografului[15] să le scoată de acolo, să le scoată din cadrul care urma să o imortalizeze pe hârtie. În fotografie, Frances se prezintă așa cum era ea[16].
Adriana Murad Konings este licențiată în Literatură Comparată la Universidad Complutense de Madrid și are un masterat în Literatură Modernă de la Goldsmiths, University of London. În prezent, este doctorandă în ficțiune contemporană la University of York din Marea Britanie. Din 2013, urmează cursurile de scriere de la Escuela de Escritores din Madrid, unde, între 2015 și 2017, a participat și la modulul Creative Writing Masters. În noiembrie 2020, a fost nominalizată pe lista scurtă pentru Premio Herralde de Novela, organizat de editura spaniolă Anagrama.
Silvia-Alexandra Ștefan este lector universitar doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A tradus opere literare din spaniolă în română, printre care Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo (Pandora M, col. Anansi, 2022) și proza scurtă Planul de rezervă de Aixa de la Cruz (Literomania, 2021). Lucrările ei academice sunt publicate în volume și reviste de specialitate.
Programul european CELA – Connecting Emerging Literary Artists este o platformă dedicată formării și lansării scriitorilor, traducătorilor și coordonatorilor de proiecte culturale literare aflați la început de carieră.
Proiectul încheie în 2023 cea de-a doua ediție, desfășurată pe parcursul a patru ani, în care participanții au avut ocazia de a se cunoaște, a lucra împreună, a participa la cursuri de specialitate și a călători la festivaluri literare europene.
Această ediție CELA a reunit 30 de scriitori, 79 de traducători și 6 coordonatori de proiecte culturale literare din zece țări: Belgia, Cehia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovenia și Spania. Fiecare țară este reprezentată în proiect de câte o organizație culturală care promovează activitatea literară și care coordonează echipa locală: Vlaams-Nederlands Huis deBuren (Bruxelles), Passa Porta (Bruxelles), České literární centrum (Praga), Scuola Holden (Torino), Wintertuin (Nijmegen), Krakowskie Biuro Festiwalowe (Cracovia), Câmara Municipal de Óbidos (Óbidos), Asociația Editorilor din România (București), KROKODIL (Belgrad), Goga (Novo Mesto), Escuela de Escritores (Madrid).
Prin dezvoltarea și susținerea acestei platforme, CELA contribuie la o mai bună comunicare între organizații culturale europene din țări sub-reprezentate în traduceri și la un schimb de bune practici între piețele literare ale acestora.
CELA este un proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene.
Mai multe detalii despre proiect și participanți sunt disponibile pe pagina cela-europe.com.
[1] În prezent există o singură teză de doctorat publicată într-o universitate din Spania despre Frances Donnell. A fost scrisă de o călugăriță care a străbătut sudul Statelor Unite în căutarea ei, dar care, spre deosebire de mine, nu a reușit niciodată să vorbească cu ea. Și-a publicat lucrarea în Edițiile Universităţii Complutense.
[2] Tânăra Frances își semna primele opere ca „Fran Donnell“ și în acest fel a ajuns să fie percepută de public ca scriitor. Acest joc, primul dintre multele din viața sa, nu a durat prea mulți ani. Uneori îmi pare rău că nu am fost eu prima care să-i revendice identitatea feminină.
[3] Donnell a scris două povestiri, dar nu sunt reprezentative pentru Opera ei.
[4] Se referă la Sierra de Guadarrama, la nord-vest de Madrid, unde se află Palatul Escorial. (N. trad.)
[5] Unii cred că Frances a ajuns să-mi fie bunica pe care n-am avut-o niciodată. Nu-i pot contrazice.
[6] Într-o ediție cu un design de copertă destul de nefericit, mă tem să spun.
[7] Recomand vizitarea mormântului ei din cimitirul de la San Lorenzo de El Escorial: o piatră simplă de granit. Aerul răcoros din sierra ține în viață cele câteva flori pe care le primește. Sunt sigură că va deveni un loc de pelerinaj după ce voi publica această lucrare.
[8] Frances Donnell a publicat asiduu în reviste fără importanță, care erau din punctul ei vedere cel mai aproape de „viziunea ei de viață“. Expunerea presupusă de publicarea în The New Yorker sau în reviste de același prestigiu era o adevărată provocare pentru scriitoarea noastră, uneori lașă.
[9] J.M. Coetzee se simte foarte atașat de cultura hispano-americană și, în plus, a luat Premiul Nobel. Nu resping ideea ca următoarea mea lucrare să se ocupe de persoana lui.
[10] Nu am ajuns să fiu chiar o „discipolă“ a lui Frances, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că, așa cum am mai spus, nuvela nu este genul epic la care să mă închin.
[11] Nu cred că acest capitol reproduce imaginea, ci că se dorește doar evitarea unei prezentări legitime a lui Frances pentru cititor. Care cititor nu ar vrea să evite efortul de a-şi imagina cu precizie cum e ceea ce i se povestește?
[12] Poate fi și un gâscan. Nu sunt expertă în păsări.
[13] A se vedea tabloul pictorului italian Correggio, la Muzeul Prado din Madrid. Isus Cristos, înfășurat într-o pânză albastră, tras la față, fără nicio pată pe trup, își balansează trupul ridicându-și brațul stâng spre cer, arătând spre izvorul binelui. Totuși, cel mai important lucru, ceea ce îl va interesa pe privitorul picturii, ar trebui să fie cealaltă mână a lui, cea dreaptă, care oprește entuziasmul anxios al Magdalenei, agitată că se află pe deasupra trupul celui înviat. El îi va spune, „nu mă atinge“, sau, mai elegant și mai în spirit catolic, „noli me tangere“.
[14] Sunt conștientă de sonoritatea religioasă a acestei expresii. Dacă și cititorul își dă seama de asta, ar face bine să aplice relațiile ei metaforice și, dacă are și curaj, va putea interpreta lucrarea în această cheie. Dacă nu, textul va fi, bineînțeles, ușor de citit și așa.
[15] Probabil mama ei, care a însoțit-o toată viața. Asta până când m-a cunoscut pe mine, evident.
[16] Din rațiuni ce țin de drepturile de autor, ne este imposibil să reproducem fotografia în această carte. Poate pe viitor, în a doua sau a treia ediție, când o editură prestigioasă se va hotărî să ne includă în catalogul ei, vom avea și instrumentele necesare pentru a schimba această situație.
Imagine reprezentativă: The Ear, 2011, Michaël Borremans
