Punând laolaltă câteva proze inedite cu altele publicate de-a lungul ultimilor ani în antologii sau reviste de prestigiu, dintre care amintim Cartea orașelor (Ed. Humanitas, coord. Andreea Răsuceanu) și Pandemicon (Ed. Crime Scene Press, coord. George Arion), volumul Instinct de supraviețuire al lui Mircea Pricăjan, apărut în 2025 la editura Polirom, reprezintă atât un volum de colecție, cât și o recuperare, marcând revenirea autorului la proza scurtă, după volumul emblematic Perseidele din 2019, apărut la editura Charmides.
Că Mircea Pricăjan este un autor foarte versatil ne-o arată pe de-o parte faptul că trece cu lejeritate de la roman la proza scurtă și la literatură pentru copii – putem remarca o ciclicitate aici: Calitatea luminii, roman, 2016; Pumn-de-Fier, literatură pentru copii, 2018; Perseidele, proză scurtă, 2019; Murmur, roman, 2023; Gașca, literatură pentru copii, 2024; Instinct de supraviețuire, proză scurtă, 2025, ciclicitate care ne îndreptățește să credem că va urma un nou roman – și pe de altă parte și varietatea temelor și abordărilor din proza sa scurtă. Așadar, prezentul volum atinge o gamă largă de teme de interes pentru publicul contemporan, propunând și o varietate stilistică pe măsură, combinație care face lectura dinamică și agreabilă, mai ales că textele au acțiune, fără excepție, iar conflictul interior, omniprezent, se dezvăluie treptat, pe măsură ce aceasta avansează.
Debutul este în forță, prin proza „Pe traseu“, care folosește o drumeție prin natură pentru a ilustra o viață plină de neîmpliniri și angoase. Îl regăsim pe Ștefan, un ghid turistic, reflectând asupra propriilor decizii mărunte din trecut și încercând să le găsească o justificare, dar în același timp, strecurate aproape pe nesimțite, apar pasaje meditative care fac referire la evenimente cu adevărat tragice din istoria recentă.
„Se surprindea deseori când se gândea la nenorocirea războiului din apropiere că-i dădeau lacrimile, i se împăienjeneau ochii, i se înfundau urechile, i se ridica părul pe ceafă și începea să plângă cu suspine. Acum, privind spre dealurile Ucrainei de sud-vest, sigur că s-a trezit din nou în el acel fior familiar, poate străvechi, ecou al generațiilor care trăiseră războiul, și sigur că ochii i s-au umplut de lacrimi, încețoșându-i vederea.“
Însă echilibrul dintre planul meditativ și cel al acțiunii este foarte bun, în mix intrând și grupul de turiști, care, deși nu sunt individualizați cu adevărat, reprezintă niște tipologii care-i permit autorului să construiască o dinamică interesantă în relațiile grupului. Momentul de tensiune maximă, anticipat încă din primele rânduri, se derulează cumva surprinzător, fără a fi chemat de acțiune, dar decurgând din aceasta, genul de incident nedorit de care poți avea parte în viață, fără a-l fi putut intui ca să te ferești.
Tot o întâmplare neprevăzută e motorul și-n următoarea proză, „Fractura“, și tot o dramă personală dezvăluie și ea. După scena memorabilă de început, în care un medic analizează o radiografie în interiorul unei biserici, întunecimea relațiilor din familia protagonistei se insinuează treptat, împreună cu mecanismele, sau mai bine spus cu lipsa mecanismelor ei de răspuns în fața situației abuzive.
„Trei săptămâni, poate patru și totul va reveni la normal, spunea. Și Mara dădea din cap, se gândea că nici nu știe ce înseamnă normal. Da, bine, îngâna acum cu ochii la mâinile bărbatului. Auzea liniștea din biserică și mirosul acela de tămâie îi punea o compresă caldă peste creier.“
Schimbând atât registrul, din dramatic în comic, cât și narațiunea, de la persoana a treia la persoana întâi, proza „Frumoasa nebună a micului oraș“ – parodie, întrucâtva, a romanului lui Fănuș Neagu – ne pune în fața unei idile la limita credibilului, având-o în lumina reflectoarelor pe Gațiela, o prezență picantă și pitorească în același timp, obișnuită a evenimentelor culturale din Oradea. Rolul personajului narator este unul limitat la observator, el făcând mai degrabă o punte către realul concret, în care Oradea candida la titlul de „Capitală culturală europeană“, prilej cu care este introdus și elementul de fantastic din final.
„Unii spuneau că o cheamă Grațiela, alții nu spuneau nimic. Nu cunoșteam nici o persoană care să-i fi vorbit cândva. Fata nu încuraja discuțiile. Își făcea apariția când nici nu te așteptai, se comporta cuviincios, ca de obicei, până când exploda, la final. După care redevenea cu firească lejeritate cea care fusese la început și se retrăgea discret înainte ca cineva să o poată agăța.“
Autorul diminuează apoi tonul ironic pentru a-l aditiva cu o cantitate de romantism, pe alocuri chiar erotism, în proza „Separeu“, cea care încearcă pe tot parcursul ei să ne facă să credem că asistăm la o escapadă adulterină, doar pentru a ne servi în ultimele paragrafe o realitate ușor duioasă, cam la limita obișnuitului, dar care vorbește în termeni nemeritat de laudativi despre natura umană și despre nevoile iubirii.
„Programul includea cină în oraș. Cină evident romantică în oraș. Riscul sporea doar emoția. Dacă îi vedea cineva? Dacă îi recunoștea? Pe Tudor în special… Nu dăm nicio explicație, a zis el atunci tăios.“
Proza explorează banalul transformat de puterea iubirii în ceva special, și o face într-un mod interesant, chiar dacă poate părea greu de crezut că cineva ar face asemenea eforturi pentru… ceea ce nu voi divulga, în speranța de a nu-i strica plăcerea lecturii eventualului cititor care nu a parcurs textul, ci voi trece la „SUP“, o povestioară scurtă și amuzantă tot despre un soi de escapadă, însă de data aceasta sub forma unui scurt concediu la mare, în familie. Micro aventura se materializează prin achiziționarea unei plăci de Stand up paddle, și, deși scurtă, este trăită cu intensitate de Ovi, cel care era obișnuit să privească asemenea sporturi la televizor.
Ceea ce place aici este constanta dedublare a personalului care nu se simte confortabil în rolul de protagonist, ci se tot imaginează ca spectator – iată o ipostază inedită, nu-i așa? – care funcționează perfect în economia volumului, pentru că introduce mai extinsa proză „VLOG#173 înapoi ACASĂ“.
Dovedind o tehnică narativă impresionantă, Mircea Pricăjan reușește să conducă întreaga proză la persoana a doua, o alegere destul de rară. Însă o face de o manieră care, ca cititor, te face să empatizezi și mai mult cu personajul… să-i spunem narat, cu care te obligă să te identifici, pe-a cărui dramă o anticipezi încă de la primele rânduri, din intervențiile vocii celeilalte, care apare în mod regulat. Urmărim un vlogger care, odată cu realizarea celui mai recent material, își retrăiește episoade din viață, unele petrecute alături de jumătatea sa, altele din copilărie. Felul în care e prezentat Castelul lui Boaghiu, în fapt o ruină a unei case, în diferite stadii de degradare din copilăria protagonistului și din timpul prezent nu poate să nu stârnească sentimente de melancolie în tine și să-ți răscolească propriile amintiri despre explorările acelei faste perioade a vieții.
„Filmarea se încheie cu cei trei prieteni ai săi pe micul balcon al dormitorului principal. Acesta dă spre valea seacă prin care ai venit tu și priveliștea care se deschide e copleșitoare. Dacă n-am ști că ne aflăm într-o casă, am putea crede că suntem într-un turn de observare dintr-o pădure tropicală.“
Însă proza e mult mai mult decât o evocare a amintirilor mai îndepărtate sau mai apropiate, stârnită de o drumeție prin locurile care demult au fost numite acasă. E mai mult și decât o plimbare prin locuri exotice, deși ele sunt perfect integrate în ansamblu. Ea poartă în sine o dramă autentică și o încercare de regăsire a sinelui ciuntit, chiar cu un crâmpei aproape neobservat de fantastic, pe care o vei resimți la adevărata ei valoare abia la final.
O nouă schimbare de registru stilistic aduce și „Spectacol deasupra pieței Dam“, o proză de tip puzzle împrăștiat, relatată la timpul prezent, tot despre călătorii, regăsiri și dragoste care nu ține seama de împrejurări, aditivată, din nou, cu o doză de tragism real, al cărei final poate fi interpretat în cheie fantastică, dar poate fi și atribuit neclarității unei minți suprasolicitate de oboseală.
Și această suprasolicitare nervoasă e explorată și-n ultimele două proze, însă pe paliere diferite. „Când înfloresc narcisele“ vorbește despre alienare în izolare, despre denaturarea firii umane în lipsa contactului direct cu semenii și despre sentimentul de claustrare devenit catalizator al nebuniei, chiar a metamorfozei.
„Și-a făcut un fel de cuib într-un colt al gardului viu, la marginea parcului. A trebuit să rupă din copacii din jur crengile de jos, să le târască până în locul ales la sosire. De acolo avea în câmpul vizual mare parte din zona centrală.“
În fine, alunecările din realitate în vis și din vis într-o nouă realitate, deformată, sunt preluate și-n ultimul text, povestirea care dă și titlul volumului, „Instinct de supraviețuire“. Dar aici iubirea tânără, neexperimentată și pătimașă e luată în colimator. Fiind al doilea ca întindere al volumului, textul permite dezvoltarea personajului principal pe direcția explorării sexualității, dar, în mod neașteptat pentru el, și pe plan sentimental.
După un eșec dureros, calea către recuperare e mai grea decât s-ar fi așteptat, iar propria minte se dovedește a fi o enigmă. Și, peste toate, elementul fantastic, cel mai pronunțat din tot volumul, nu vine să ofere o rezolvare, ci doar potențează conflictul.
„Toma din vis a surâs și apoi s-a întristat la loc. Sirena nu mișca. Ochii cu gene negre și lungi erau închiși și pe chipul feciorelnic nu se ghicea nici o expresie. Dacă a murit?, s-a întrebat și, deodată, nimic nu i s-a mai părut mai important decât să o ducă înapoi la ape adânci, să îi redea viața și, spera el, să își redea lui însuși libertatea, să o însoțească spre adâncuri.“
Finalul acestei proze este unul brutal de realist, Mircea Pricăjan alegând să strivească fantasticul sub un concret dovedit, înregistrat în imagini. Și făcând asta, să dea o cheie de interpretare, poate, întregului volum. Un volum rotund, bine închegat, egal și fără texte de umplutură.
Prozele, fără excepție, nu au burți, acțiunea nu adastă. Felul în care sunt rotite temele, cu predilecție relațiile umane amoroase, în diferitele lor etape, de la explorare la stabilitate, și cu toate rezultatele posibile, de la împlinire la devastare, dar și alienarea, sentimentul de angoasă, căutarea de sine, aventura, oferă lecturii varietate și cursivitate. Și ne arată că în toate situațiile omul îndură. Și chiar dacă nu iese victorios, chiar dacă nu rezolvă, cel puțin supraviețuiește. Pentru că e dotat cu Instinct de supraviețuire.
