Insula misterioasă

Start

Marika e cea mai grozavă unguroaică din gașca noastră de diasporeni: de limba maghiară habar n-are, cu fiică-sa vorbește în flamandă, iar cu soțul (atunci când nu vrea să fie înțeleasă de cea mică), în spaniolă. „Auzi, Marika“, o întreb eu, „dar de ce nu-i spui lui Emil în română ce-ai de spus?“ „Păi“, îmi zice ea, exasperată ca orice mamă, „fiică-mea doar se preface că nu-nțelege româna, dar o-nțelege foarte bine, șmechera! În engleză nu mai putem vorbi, c-o face de trei ani la școală. Iar franceza n-o știm noi, măi, Mihai! Of… greu îi cu copiii… vă mai aduc câte o bere?“ Cam așa arată o fațetă a vieții diasporei din Belgia. Alta se-arată la spartul petrecerii, că dintr-o vizită la ei nu pot pleca fără o carte. Marika e-o cititoare pătimașă și foarte dornică de păreri despre cărțile care i-au plăcut, iar când m-a auzit zicând că nu citisem nimic de Mór Jókai, m-a somat să citesc Omul de aur pe post de capodoperă. S-a ridicat personal de la masa din grădină și s-a dus în casă, la biblioteca mare, să caute cartea. A revenit triumfătoare: „Uite, Mihai!“

M-am uitat. Îmi adusese volumul doi. „Aoleo, am uitat primul volum în România! Ți-l aduc când mai am un drum pe-acolo… deocamdată, începe cu ăsta, hai, că ești scriitor! Dacă-ți place finalul, îți aduc și volumul unu! Promit!“ Mi-a plăcut finalul, da. Și așa că m-am gândit să explic aici de ce. Adică, de ce mi-a plăcut finalul unui roman de acum 150 de ani, pe care (vorba lui Zoltán, îl știți pe Zoltán, toată lumea îl știe pe Zoltán), „nu-l mai citește nici dracu’!“ Ei, iată că eu l-am citit (volumul doi – ediția BPT – pe hârtie, iar primul volum pe internet, unde se poate găsi orice); și nu numai finalul, dar și romanul în sine. Teoretic, ar trebui să-mi fie rușine. Mie, cititor experimentat din anul 2023, să-mi placă Omul de aur, pe care criticii progresiști l-au desființat încă de la apariție, considerându-l în cel mai bun caz un „roman pentru copii“! Poate c-aveau dreptate. Totuși, mi-a plăcut.

Hai să zicem că acțiunea cărții are loc în 1813, sau mai bine în 1823, ca să avem o diferență rotundă, de două sute de ani. În aceste două secole, lumea s-a schimbat cu totul – probabil că în bine, deși n-aș băga mâna-n foc –, dar nu asta mă interesează acum, ci altceva: în acești două sute de ani, scriitorii i-au pierdut pe oameni. Vorbesc serios. Pot estima și când: atunci când au trecut de la romantism la realism, adică aproximativ în epoca literară a lui Mór Jókai. Oamenii i-au citit cu plăcere pe scriitori atâta vreme cât, în cărțile lor, binele învingea și răii își primeau pedeapsa. Omul, cititorul, închidea coperta patru și ofta fericit: făcuse încă o călătorie frumoasă, într-o lume care semăna cu a lui dar nu era chiar a lui, pentru că-ntr-a lui nu era totul bine când se termina cu bine; pe când, în lumea înfățișată de cărți, eroii erau chiar eroi (și trăiau fericiți până la adânci bătrâneți, ca Mihály Tímár cu Noémi Bellováry), ticăloșii erau chiar ticăloși (și mureau înecați sau primeau pușcărie pe viață, ca Krisztyán Tódor și Athalie Brazovics), iar oamenii simpli erau onești și drăguți, doar puțin caraghioși (ca János Fabula). Cititul era deci ceva plăcut, fără bătaie de cap și, în plus, cum să spun, recompensator (sau „destresant“); în zilele noastre, cred că echivalentul ar fi „serialele de gagici“ pe care le oferă rețelele TV prin cablu. Pentru omul obosit de muncă, era o plăcere să citească ceva ușor (atunci) sau să se uite la ceva ușor (acum). Îl relaxa, îi făcea plăcere și nu-i cerea efort – chiar dacă efortul de a citi e ceva mai complex decât efortul de a privi un ecran plat. Înțeleg că pentru tineri cititul prea seamănă cu munca, așa c-au ajuns să fugă de el ca dracul de tămâie; din vina cui?

A noastră. A scriitorilor, începând cu nenorociții de realiști. Ne-am găsit noi deștepți! Nu le-am mai oferit oamenilor povești frumoase cu happy ending, ci alte prostii (naturalism, fluxul conștiinței, optzecism, fracturism și puzderie de agerimi pe care doar noi le știm, aruncându-le de la unul la altul în timp ce fiecare se minunează public de impostura celuilalt), așa că oamenii ne-au spus „Pa-pa, tai-tai“ și au migrat spre marfa altora. Pentru că asta am omis noi: cartea e o marfă. Romanul e o marfă. Romanul modern a început cu foiletoanele, cu romance-urile de senzație, cu literatura simplă făcută pentru oameni simpli, pentru noii orășeni ai Revoluției Industriale, alfabetizați atât cât să poată munci în fabrici și să înțeleagă normele de locuire urbană. Cât timp am scris ceea ce voiau să citească clienții noștri (orășenii nesofisticați, „mahalagiii“ dacă pot să le zic așa, și iată că pot), ei ne-au cumpărat marfa. Când am trecut la producerea marii literaturi – cea care, de mare ce e, nu merită nici măcar ecranizată, că de citită nici nu poate fi vorba – am rămas cu marfa pe stoc și ne-am apucat să ne plângem de milă, ceea ce și facem de-un secol încoace (poate ceva mai puțin de-un secol, cam de când Hollywoodul ne-a luat caimacul). Aici, în Est, am avut noroc cu comunismul, care a ținut istoria la frigider și a conservat două clase de mult dispărute în Vest: țărănimea și scriitorimea. După 1989, ambele clase s-au pomenit inutile; legumele turcești sunt mai ieftine, merele poloneze sunt mai ieftine, romanele americane sunt mai ieftine.

N-are decât să râdă Zoli pân-o plezni de Omul de aur. Eu susțin în continuare că e un mare roman, poate ultimul mare roman al unei epoci grozave, cel puțin pentru literatură: epoca lui Dumas, a lui Sue, a lui Sienkiewicz, a lui Kipling. Imperialistă? Da, categoric. Naivă? Da, categoric. Cu priză la marele public? Da, categoric! Mă întreb dacă vreunul dintre acești scriitori ar face schimb de loc cu vreunul dintre contemporani, oricât de celebru. Ar fi vrut Mór Jókai să aibă cariera lui Milan Kundera, să zicem? Mă tare îndoiesc, cu toate că și lui Kundera i-au plăcut femeile peste măsură, la fel și lui Jókai. Totuși, aș paria pe „nu“.

De ce anume finalul romanului mi-a plăcut mai mult decât romanul în sine? Dintr-o mulțime de motive (n-aveți decât să-l citiți, că doar nu-i interzis de Vatican), din care dau unul singur: are loc pe-o insulă. Finalul e pe-o insulă. Pe ce insulă? Păi, asta e, că nu se știe. Insula nu numai că n-are nume, dar n-are nici apartenență statală. Ea – insula – aparține locuitorilor ei, punctum. Nu e nici a Ungariei, nici a Austriei, nici a Turciei, nici a Serbiei, nici a Bulgariei, nici a României și nici a Ruritaniei: e-o insulă pe o Dunăre, unde oamenii trăiesc fericiți, fără conflicte, fără bani, fără arme și fără proprietate privată. Aveau dreptate criticii ăia care spuneau că e un „roman de copii“? Aveau și ei dreptatea lor, nu zic. Dar pe mine m-a făcut să visez, ceea ce, de vreo 40 de ani încoace, n-a mai reușit să facă niciun roman, iar asta nu-i puțin lucru. Unii zic, ca să mă supere, că insula lui era de fapt Ada-Kaleh, dar eu refuz să cred. Dacă autorul voia s-o numească, o numea și gata! Că doar avea și-un nume maghiar, nu doar unul turcesc: Új-Orsova îi spunea pe ungurește. Eu sunt convins că Jókai a lăsat-o special așa, nenumită, astfel încât fiecare cititor să și-o poată închipui după pofta inimii sale. Cum facem toți cu raiul, de exemplu.

Dar dacă mă-nșel? Dacă scriitorul a întrezărit viitorul? Așa cum lumea lui a fost înghițită de timp, așa și insula lui a fost înghițită de ape. Să fi văzut el asta?

Imagine reprezentativă: copertă Omul de aur

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×