Dragă Simona Popescu, Arghezi l-a „botezat“ pe Demetru Dem. Demetrescu-Buzău Urmuz. Tu ce crezi că înseamnă „Urmuz“?
Mă întreb ce-a fost în mintea lui Arghezi când i-a propus (re)numele ăsta lui Demetru Dem. Demetrescu Buzău (e, oricum, deja urmuziană chiar și redundanța numelui din acte). De ce l-o fi refuzat autorul celui mai mic roman din lume (Pâlnia și Stamate) de patru ori pe poet până să-i accepte „botezul“?
„Oare un nume trebuie sa însemne ceva?“, se întreabă Alisa lui Lewis Carroll. Nu întâmplător m-am gândit la ea. Am dat de varii presupuneri legate de ceea ce ar putea să însemne acest cuvânt: urmuz. Cel mai mult mi-a plăcut asocierea cu o piatră prețioasă (sau era vorba de mărgăritar?) numită (h)urmuz. Eu am găsit altceva, o insulă! Insula Ormuz! Una colorată, ea fiind creată prin acumularea de minerale, argile, varii straturi de sare. Îmi place ca idee, pentru că Urmuz era un… insular (și lucra în literatura lui cu multistratificări!). Am mai aflat că, în nu mai știu ce limbă, „ormuz“ înseamnă rege. Am citit și cum cineva ar fi înclinat spre o explicație pornind de la combinația dintre cuvintele „ursuz“ și „amuz“. Că Urmuz era amuzant, o știm de la prietenii lui, de la sora sa (ea chiar formulează frumos: „voios spiritual“). O fi fost și ursuz? (dicționarul zice: „ursuz“ = morocănos, posac, neprietenos, necomunicativ, nesociabil. Fig. Lipsit de atracție, de căldură; respingător.) Poate lucid. Luciditatea aduce cu ea mai degrabă melancolia decât ursuzenia. Ca joc de cuvinte îmi place și Ur-Muz (că mai sunt și muzi pe lume, nu doar muze, când vorbim despre mari inspiratori/inspiratoare).
Dar, ca un detectiv literar ce îmi place să fiu, am căutat din nou ce scria nașul lui literar, Arghezi, despre „botez“, prin 1928. Citez un fragment: „Ca să devie publicabil, un scriitor cu o stare civilă de Demetrescu Buzău trebuie să capete călugăreşte un nume potrivit cu portul draperiei. Nu toată lumea se cheamă, de pildă, Pilat, după cum nu toate mâncările se numesc pilaf.“ (Bilete de papagal, vol. I, nr. 16). „Un nume potrivit cu portul draperiei“!? S-o fi întâmplat pur și simplu ca lui Arghezi să-i cadă privirea, în timp ce căuta un nume, pe o draperie? Dacă da, oare ce culoare avea draperia cu pricina? Cârmâz/urmuz? Adică să fi fost o draperie roșie/roșietică aceea care a dat prin pur hazard numele lui Urmuz? Sau se face trimitere la veșmântul diaconesc („draperie“ fiind echivalentul sutanei), cel de culoare roșie, care se poartă la prăznuirea Sfinţilor Mucenici, în amintirea jertfei lor pentru credinţă (cum am citit undeva).
(Poate să mai adaug aici, în paranteză, la fanteziile onomastice de până acum, că există un arbust căruia i se zice și cârmâz, și urmuz – Symphoricarpus albus. Cu fructele lui albe, rotunde, ca niște mingiuțe în miniatură, mă jucam în copilărie. În engleză le zice frumos, snowberry.)
Te-ai întâlni cu Urmuz la o cafea?
Daaa. Ne-am uita la oameni. Fără să vorbim. Ne-am înțelege din priviri. Sau poate el ar începe să facă niște asociații de-ale lui, am râde. Și-am mânca bomboane (lui Arghezi i-a dus o cutie cu bomboane când acesta i-a arătat revista în care-l debutase). M-aș baza pe faptul că sora lui, Eliza, a zis că era de-o „rară voioșie“. El ar avea 40 de ani, că atât s-a hotărât să trăiască. L-aș aduce din 1923 în anul 2023. Ar fi, deci, mai tânăr ca mine. Asta mi-ar tăia din „efectul de respect“, inhibitor, paralizant, adică aș fi mai degajată, chiar dacă știu pe cine am în față. I-aș spune cât de puțin s-au schimbat lucrurile prin lume. Adică, într-un fel, nimic nu s-a schimbat – și, în același timp, totul! El ar înțelege, poate chiar ar zâmbi, evaluând contradicția. Că-i aceeași, de fapt, „seminție de artiști“, același „snobism“ și la fel de mare „lașitatea cugetării în artă“. (Ne amintim că personajul lui, Fuchs, artist/pianist din Fuchsiada, e pedepsit să creeze din el însuși o nouă progenitură, „acea superioară seminție de artiști“, dar asta e imposibil și, atunci, pedeapsa e comutată, pentru că, oricum, se află pe pământ „atâta progenitură inutilă, artistică și neartistică încât nu mai era deloc nevoie de a se mai crea alta… I se impuse însă lui Fuchs obligația de a distruge snobismul și lașitatea cugetării în artă de pe meleagurile pământene.“). Dar, pe de altă parte, i-aș explica cum s-au produs mutații odată cu ceea ce se cheamă „noile tehnologii“, că realitatea e tot mai virtuală, că e interesant! Că schițele lui futuriste (se gândea la o carte cu titlul Schițe și nuvele… aproape futuriste) s-ar potrivi contextului. Apoi am face puțină metafizică (pornind de la ideea unui text de-al lui găsit în lada păstrată de sora sa, Puțină metafizică și astronomie). I-aș vorbi despre OOO (nu mai spun aici ce înseamnă, de dragul suspansului), despre postumanism etc. Și el ar crede că delirez. (Adică nu numai el, cu „biblioteca strâns înfășurată în cearșafuri ude“, cu „masa fără picioare bazată pe calcule și probabilități“, cu „infinitul mic“ etc.).
Sau i-aș povesti cum am cumpărat acum vreo doi ani de pe net o poză cu un băiat din vremea lui pentru că mi s-a părut că-i seamănă foarte mult. Mi-a venit fotografia, cartonată, într-un plic. E făcută – abia acum am dat atenție detaliului! – la studioul B.M. Athen, de pe strada Academiei, numărul 4. Ce ciudat! Aici e azi un anticariat, Anticariat Unu, unde eu tocmai am pus deoparte numărul 16 din Bilete de papagal, în care Arghezi a publicat Algazy și Grummer. Zici că acolo, pe carton, e chiar el la 14 ani. Am și fost convinsă de asta până când am văzut undeva cifra 1907, într-o căsuță în care scria „Clișeurile sunt rezervate mai mulți ani“. Dacă 1907 e anul când a fost făcută fotografia, băiatul elegant, cu pălărie albă într-o mână și cu un baston subțire în alta, nu putea fi Demetru (cum îi plăcea să i se spună, deși i se zicea Mitică), pentru că el s-a născut în 1883. Dar ce asemănare! I-aș arăta fotografia. Dacă cifra 1907 reprezintă altceva, de fapt? Atunci s-ar adăuga celorlalte patru, că mai multe nu sunt. În afară de cea care-i este efigie, mai e una cu el copil, alta ca tânăr ofițer, încă una, tot ofițer, cu mama lui și alții.
Sau mai bine ne-am vedea la cafea înainte ca el să debuteze în Cugetul românesc (Cugetul românesc și proza lui Urmuz!). Ar avea 39 de ani. Plin de dubii legat de ceea ce scrie, se temea să nu fie luate drept niște bazaconii. De fapt, Arghezi zice că era chiar terorizat de gândul ăsta, de nesiguranță.
Sau… nu mai bine mă duc eu acolo, în 1923? După întoarcerea din vilegiatura de la Budachi/Budaki (un fel de Vama Veche de-atunci, azi pe teritoriul Ucrainei), la sfârșitul lui august, părea revigorat. Pe 7 august îi scria o carte poștală mamei lui în care-i transmitea că e bine, că a făcut 20 de băi de nămol. Și adăuga la sfârșit: „Te rog nu te nelinişti de mine. Ştiu foarte bine să mă păzesc de tot ce trebuie.“ Oare de ce anume trebuia să se păzească? Și-apoi, după nici patru luni, își pune capăt vieții cu ajutorul unui „suveran al lumii“, cum numea obiectul revolver, căruia îi adusese un mic elogiu cândva.
Dar suntem încă în august. Pentru întâlnirea asta aș alege altă vârstă pentru mine: 28 de ani, cât aveam când am scris prima dată ceva despre el. Textul a fost publicat în România literară, în 1993, cu titlul Despre Auto-Kosmos. Doar că eu aveam să uit complet de el. L-am descoperit zilele trecute într-o arhivă tocmai când mă pregăteam să traduc din engleză un alt text al meu apărut în 2003 pe un site american dedicat avangardelor. Era același, dar cu alt titlu: Urmuz, the Solitary. Nu m-aș simți așa de intimidată, că tinerețea te face mai dezinvolt. Poate l-aș întreba cum a fost la Budachi/Budaki. Sau dacă mai scrie. Ce mai scrie. Dacă mai compune ceva la pian. Sau poate aș tăcea intimidată, cu admirație. Și cu mâhnire aș tăcea – că el, la 40 de ani, nu știe ce mare scriitor e. Dar eu, din alt timp, știu! Și poate i-aș lăsa textul ăla al meu, de acum 30 de ani, deși, recitit chiar azi, mi-a părut rău că nu dau niște explicații, că nu intru în niște detalii contextuale. Poate să-i las mai bine paginile pe care tocmai le-am dat spre publicare revistei Euphorion. Spre final scriam: „Urmuz e cel mai singur dintre literații români. Cel mai Străin. Poate doar Bacovia să-i semene. Ar fi putut spune și el: Mai bine singuratic și uitat/Pierdut să te retragi nepăsător.“ Oare l-o fi citit pe Bacovia? Versurile citate sunt din volumul Cu voi, apărut în 1930. Însă Plumb e din 1916, iar acolo sunt și versuri din acestea: „Să mă las pe pat, ochii să-i închid/Pot/În curând, încet va cădea în vis/Tot.“ (Monosilab de toamnă).
Sau… mai bine aștept să se publice în revista Matca ce-am scris până acum. Aș mai amâna un pic întâlnirea.
Tu din ce ești „compusă“?
Hm… Personajele lui sunt „compuse din“. Și, uneori, locurile. De pildă, apartamentul familiei Stamate din Pâlnia și Stamate („Un apartament bine aerisit, compus din”). Ismail, personajul din Ismail și Turnavitu, e spectaculos, se tot metamorfozează, își schimbă „componentele“, „compușii“. Personajul meu preferat e Fuchs. Inițial, sunet pur (că așa se naște, dintr-o ureche!), „constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră“ etc.
Până la urmă, fiecare dintre noi e „compus din“. Dacă ar fi să trimit la o imagine care vorbește de la sine despre asta, ar fi niște tablouri ale lui Arcimboldo. De pildă, Bibliotecarul. E „compus“ din cărți. Ființa mea de hârtie e „compusă“ din tot ce-am scris până acum (și volume nepublicate încă!). Ființa „urmuziană“? Am ochelari, ca Fuchs. Am și umbrelă (una care-mi place mult, cu fluturi), iar în loc de pianul cu care el se deplasează prin univers, apăsând pe pedale (ale pianului), eu am o bicicletă (argintie, ușoară). Doar ideea că pot să circul apăsând pe pedale face să-mi treacă urâtul care mă cuprinde la gândul că trebuie să ies din casă. Dar nu, nu o bicicletă aș pune în „portret“, ci laptopul, un HP. În el sunt tot felul de „manuscrise“, unele foarte vechi, altele nou-nouțe. Stau bine în lădița plată, argintie, sper. Își așteaptă rândul la ieșit în lume. Însă, acolo, în cutie, mai e și… info-oceanul, nesfârșit. Înot în el zi de zi cu mare entuziasm și cu aviditate. Caut cu pofta unor Algazy și Grummer ce e mai nou și mai interesant pe lume în materie de… tot (idei, muzici, imagini, înregistrări, filme, texte de toate felurile, nu doar literatură etc.).
Sau poate mai degrabă m-aș autoreprezenta nu urmuzian, ci mai mult în felul în care-și face Brauner autoportretele – cele „compuse“ – de la Victor la Victorel și la Victor cel Radios. Dar eu am scris deja în Exuvii despre mai multe „simone“. Și s-au adăugat trei noi „ipostaze“ în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie.
La studenții tăi are priză Urmuz?
De fiecare dată când întreb ce-au citit din Urmuz, majoritatea zdrobitoare nu știu să spună. Se întâmplă asta de ani buni. Poate nu se mai face avangarda la liceu. N-are nimic, doar de-aia au venit la Litere, ca să afle tot felul! Așa că luăm textele la puricat. Ne oprim la fiecare frază din chiar prima pagină a romanului Pâlnia și Stamate, de pildă. Ajungem la biblioteca strâns înfășurată în „cearșafuri ude“. De ce cearșafuri peste o bibliotecă? De ce ude? De ce bibliotecă? Și tot așa, pas cu pas, traversăm lumea lui Urmuz, „Infernul“, cum ar veni, și ajungem în „Paradis“ (Olimp) împreună cu Fuchs, cel alungat pe pământ, cu pedepsele cele grele (le-am pomenit deja). Și vorbim despre… „condiția artistului“, cum ar veni.
Prin ce crezi că ar fi altfel literatura română dacă Urmuz nici n-ar fi existat?
E neverosimil că literatura română îl are pe Urmuz. Dacă n-ar fi existat el, nu s-ar mai vorbi despre Tristan Tzara așa cum îl știm azi (poate n-ar mai fi avut el curajul să inventeze, acolo în Elveția, dadaismul). Poate nici Eugen Ionescu n-ar fi dus mai departe absurdul. Și Arghezi are ceva urmuzian în stilul lui, nu degeaba l-a reperat pe Demetrescu și l-a debutat cu alt nume. Și avangarda ar fi fost mai săracă. Dar influența lui Urmuz nu e destul de puternică. Nu vorbesc doar de stil (aici ar face ravagii, direct epigoni, cum a și făcut deja). Mă gândesc la conținuturile pe care a ținut să le transmită lumii: acea oroare de „lașitate a cugetării în artă“. Acea alergie la snobism. Acea încredere în „germenii“ literaturii viitorului. Acel curaj de a risca, fie ce-o fi, dezvăluind lumii (conservatoare) „elucubrațiile“ (cum au fost numite „povestirile“ lui)! Un exemplu greu de urmat, că vorbim despre noblețea auto-izolării în care se creează minunea „Auto-Kosmosului infinit“ (chiar dacă, crede autorul, „inutil“). Și-apoi, cine rezistă la o asemenea singurătate? Solitudinea excepției. Ar mai fi combinația rară dintre idee și senzorialitate, concret și metafizic, umor și gravitate, tragic și comic, social și poetic. Îmi doresc scriitori care să fie pe direcția asta, a artei subtil combinatorii.
Imagine reprezentativă: Little Quoin, 1909
