Insule de pace și fantezie

Start

Există un standard de a scrie despre o lansare de carte? Pentru mine, e musai să dau de un gând inedit, de un fapt provocator de la care să plec, de o afirmație care să-mi fi atras atenția, ori măcar de un gest care să mă intrige.

Primul exemplu, numele autoarei. Oyeyemi este un nume în limba Yorùbá, una dintre cele trei limbi principale vorbite în Nigeria. Oyeyemi, într-o interpretare aproximativă, înseamnă „regatul îmi aparține“. Cu Helen e mai simplu, vine din greaca veche, Helene desemnând lumina, atât, fără să continuăm cu referințele din mitologie.

Deci cine e Helen Oyeyemi? Conform Wikipedia, este o scriitoare britanică născută în Nigeria, crescută de la patru ani în Londra, autoare a zece cărți. În 2010, a primit premiul „Somerset Maugham Award“, iar în 2016, „PEN Open Book Award“. Momentan trăiește la Praga – asta pentru că nu-mi amintesc de nenumăratele ei pendulări între diferite spații geografice.

Autoarea alături de traducătoarea Oana Zamfirache

Numai alăturarea acestor informații și mi-a trezit curiozitatea.

Să nu uit însă de caseta tehnică. Curtea Veche Publishing. Lansare de carte în prezența autoarei, Helen Oyeyemi, moderator: Liviana Tane (fondator Reading is cool), invitat: Oana Zamfirache (traducătoare). 27 septembrie, ora 19:00, Cărturești Verona. Introducerea a fost făcută de Dumitra Râșnoveanu. NB: O surpriză, sala de la demisol a fost plină, atmosfera plăcută, lumea (o parte din lume) s-a întors la citit.

Înainte de a încerca să povestesc puțin despre seara aceasta de miercuri, apropos de situații ieșite din comun, iată primele trei care mi-au rămas în memorie. Helen Oyeyemi își iubește unele cărți, dar pe altele le urăște – uau, iată o declarație neașteptată, nuanțată apoi de autoare. Am auzit (apoi din prezidiu) afirmația: „Poți comenta o carte chiar dacă nu ai citit-o, cartea fiind doar un pretext pentru o discuție lejeră.“ Am citat exact? În acest caz, și eu aș putea scrie despre o lansare fără să fi fost prezent la eveniment, ceea ce s-a și întâmplat parțial, pentru ultimele 20 de minute ale evenimentului m-am bazat pe înregistrarea făcută de un prieten. Numărul trei, la o întrebare despre cum scrie, autoarea a replicat ușor contrariată (citat din memorie): „Chiar vă interesează sau vreți doar să mă flatați?“

Ce e cu Insule de pace, titlul în românește al cărții Peaces, publicată în 2021? Titlul original se pare că face aluzie la un poem de Emily Dickinson, „I many times thought Peace had come.“ Conform Goodreads – o sursă mai mult sau mai puțin credibilă pentru a măsura cum este primită o carte de către publicul larg –, Peaces are 4027 evaluări, 849 de recenzii și peste 14 mii de oameni (and counting) vor să o citească, puțin în comparație cu alți scriitori britanici mai cunoscuți la noi, enorm în comparație cu ceea știm din altă piață de carte mai apropiată, dar să nu compar mere cu pepeni.

Insule de pace tocmai a apărut la editura Curtea Veche, și de aceea nu e de mirare că în sală se afla o singură persoană care începuse să citească cartea, iar răspunsurile autoarei, necunoscută încă publicului nostru, privind personajele sau acțiunea, au fost binevenite, dar luate cumva cu titlu de inventar, o să vedem noi mai încolo despre ce este vorba. Am reținut că Helen preferă să scrie folosindu-și imaginația mai mult decât experiența de viață. Nu e de mirare că lumea ei aduce, s-a spus, cu cea din filmele lui Wes Anderson, fiind asemenea unui basm trăznit. Acțiunea romanului se desfășoară într-un tren al cărui statut ontologic este la jumătatea distanței dintre un subiect al gândirii și lumea unor obiecte concrete (citat aproximativ dintr-o cronică a romanului).

Cărțile se pot scrie din cărți, din provocările și pistele lor, care pot stimula inspirația scriitorului care le citește. În acest caz, a fost vorba de Rătăcitorii, romanul („despre ce înseamnă să călătorești“) scris de Olga Tokarczuk, după cum a răspuns Helen unei prime întrebări. Bine zis, odată ce în Insule de pace pretextul este o călătorie cu trenul, un vehicul special ce are are în componență un vagon Seră, un vagon Bibliotecă, vagonul Ceasului, și altele la fel de neobișnuite.

Eu, din nefericire, mai mult am ghicit răspunsurile autoarei, căci scriitoarea noastră lasă prea puțin spațiu între cuvinte, exprimându-se (de cele mai multe ori) ca și când vorbele ei ar fi parte a unui fluid, ori pseudoincantații, impediment sinucigaș pentru cel ce vrea să descifreze înțelesurile dintr-o înregistrare, dacă nu a avut inspirația să se așeze de la început în primele rânduri – din acest motiv am căutat să compensez relatarea cu ce am mai aflat de pe net. Îmi pare totuși rău că nu am putut reda în detaliu răspunsurile ce dovedeau implicarea ei autentică, în scris, dar și în relația cu cei prezenți.

Încă un fragment din puținul pe care l-am mai salvat din fișierul audio. Un sfat pentru cei care vor să fie scriitori: nu te speria, nu te îngrijora, nu te grăbi să intri într-o cutie. Este suficient să-ți dai seama de fantezia firească, de lipsa de complexe a autoarei – „o maestră a salturilor de la un gând la altul și a inferențelor surprinzătoare“ – dacă amintim numele personajelor: Ava Kapoor, Allegra Yu, Shin Do Yeon, Francis Xavier Montague, Yuri, Karel, Otto, Eddy De Souza, Luise Hébert, Laura De Souza, Chela, Přemysl Stojaspal, plus mangusta Árpád Montague XXX. Câțiva dintre cei menționați par a avea un corespondent în lumea cântăreților și a actorilor de azi, sper ca cititorul român să-i identifice mai ușor decât am făcut-o eu.

Cum depășește Helen Oyeyemi the Writer’s Block? Folosind aplicația „Write or Die“, cred că de aceea a spus că nu poate lăsa un text neterminat – e riscant. Despre relația cu personajele, „mă simt vinovată pentru situațiile prin care le târăsc, dar am încredere în ele“. Despre procesul creativ: când scrie, îi place să poarte o anume ținută, ca un fel de armură în care se simte puternică. Pentru acest roman, a folosit o rochie albă, care poate fi gândită ca un semn de austeritate, iar pentru contrast folosește un ruj roșu. De ce nu? Nu a fost rochia albă o emblemă a misterului și strălucirii poeziei lui Emily Dickinson?

„Care a fost provocarea traducătoarei Oana Zamfirache?“ a fost ultima întrebare a serii. Pentru mine, a fost cea mai greu de tradus carte de care m-am ocupat, a spus Oana, căci, la un moment dat, după o primă lectură, tot reveneau întrebările: „Ăă, what? I mean, what?… and after that I read some reviews.“ – rezistând interpretării simpliste, și astfel, în cele din urmă, fragmentele s-au închegat („pentru că există nivele de a vedea“) la fel ca bucățile de oglindă formând imagini într-un caleidoscop, cum scrie recenzia cărții din The Guardian, adaug eu.

În loc de final. Insule de pace. Helen Oyeyemi. Regatul fanteziei îi aparține.

Credit foto: Daniela Stoica

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×