Dacă spui Moldova, Republica Moldova, în mai toate conversațiile din România apare, aproape pavlovian, întrebarea despre unire; e posibilă, „moldovenii“ vor sau nu? Iar de câteva ori pe an presa de la București scrie cu entuziasm despre acest subiect preluând, mai degrabă simplist, declarații sau știri care marchează evenimente ce amintesc de apartenența la România a teritoriului dintre Prut și Nistru. De obicei, pe 27 martie, data la care, în 1918, Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România, pe 26-27 iunie, momentul ultimatului sovietic din 1940 transmis României pentru a forța cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei și pe 1 decembrie când românii basarabeni sărbătoresc, și ei, Ziua Națională a României. Astfel încât unirea, posibilă sau nu, a devenit, aparent, cea mai la îndemână grilă de interpretare a unei societăți mult mai complexe decât transpare în titlurile sau articolele de presă.
Ce ne spun datele?
Fenomenul unionist din Republica Moldova a fost măsurat constant, în ultimii 10 ani, de institutele de sondare a opiniei publice de peste Prut. În decembrie 2025, 29% din populația Republicii Moldova ar fi spus da în cadrul unui referendum de unire cu România. Procentele sunt volatile, se modifică odată cu atitudinea față de guvernarea de la Chișinău, cu evenimentele de pe scena internațională, cu știrile despre România sau despre sprijinul pe care România îl oferă Republicii Moldova. Din 2016 până în prezent, procentul celor care ar susține unirea celor două țări a oscilat între 19% și 37%. În privința orientării politicii externe a Republicii Moldova, doar 4-6% din populație consideră că aceasta ar trebui îndreptată exclusiv spre unirea cu România, cea mai mare parte preferând aderarea europeană; 50,35% din cetățenii moldoveni au spus da în cadrul referendumului constituțional de aderare la UE a Republicii Moldova din octombrie 2024, un pariu al președintei Maia Sandu considerat riscant de analiști, dar care a trecut, totuși, chiar dacă la limită.
Cine sunt unioniștii?
Unioniștii ar putea fi considerați cel mai matur electorat pe care îl are România la est de Prut, care a fost supus și a rezistat tuturor strategiilor folosite de Rusia pentru menținerea Republicii Moldova în zona ei de influență. Cei mai mulți dintre ei au cetățenie română, urmăresc constant politica de la București și participă conștiincios la fiecare scrutin electoral, fie că se află în România, în Republica Moldova sau în alte state din diaspora, votul lor fiind covârșitor, în proporție de peste 95%, în favoarea celor pe care îi percep ca garanți ai păstrării României puternic ancorate în practicile și valorile democratice europene.
Unioniștii sunt cei care, chiar cu prețul libertății sau al vieții, au păstrat limba română vie atunci când sovieticii au impus folosirea alfabetului chirilic și redenumirea ei în limbă moldovenească pentru a crea un om nou, moldovean nu român. Unionismul este, de fapt, o mișcare de rezistență transformată la sfârșitul anilor ’80, în timpul căderii Uniunii Sovietice, în Mișcare de Eliberare Națională. La început, a fost dezideratul unirii, abia apoi cel al integrării europene. În prezent, unioniștii sunt cel mai proeuropean electorat din Republica Moldova, pentru că motivația lor nu este doar de ordin strategic sau economic, ci mai ales istorică, identitară; Uniunea Europeană este locul unde trebuie să ajungă pentru a fi din nou acasă, în sau împreună cu România. Procentul lor a rămas constant de-a lungul timpului; aproximativ 10%, cu plus sau minus, din populația totală a Republicii Moldova.
Cine se opune?
Majoritatea populației. Independent de istoria și cultura împărtășite de statul român și de cel moldovean, societatea din Republica Moldova este un mozaic mental rezultat al zecilor de ani de istorie și realitate alternative. Cetățenii moldoveni, deși trăiesc în același stat, îl percep diferit, iar faliile dintre ei sunt uneori atât de mari, încât nici măcar dialogul nu pare posibil. Ruralul gândește și vorbește altfel decât urbanul, nordul, sudul și estul gândesc și vorbesc altfel decât centrul. Potrivit recensământului din 2024, populația Republicii Moldova este de 2,4 milioane de oameni. Dintre aceștia, s-au declarat 76,7% s-au declarat moldoveni și doar 8% români. Celelalte grupuri etnice însumează 15,3% din populație, astfel: 5,1% ucraineni, 4% găgăuzi, 3,4% ruși, 1,6% bulgari și 0,4% romi. Dar nu etnia declarată este cea care îi diferențiază, ci istoria trăită sau povestită și mesajele la care sunt expuși. Unii au trecut prin foamete, alții nu, unii au fost deportați în Siberia, alții au fost aduși, în cele mai bune condiții, din Rusia, unora le-a fost interzis să-și folosească limba maternă (româna), a altora a devenit limbă privilegiată (rusa), unii rememorează crimele regimului sovietic, alții încă se tem de „jandarmul român“. Unii se informează din mai multe surse, în română și în rusă, alții sunt expuși exclusiv mesajelor în limba rusă de pe canalele rusești.
Potrivit unui sondaj de opinie recent, comandat de Promo-Lex, 54% din cetățenii moldoveni rezidenți ai Autonomiei Găgăuze nu se simt nici parte a societății, nici parte a statului Republica Moldova. Situația este similară în regiunea transnistreană. S-ar integra ei într-un alt stat, România, pe care încă îl percep ca pe o amenințare? Majoritatea populației, independent de istoria de viață, se simte, însă, acasă în Republica Moldova și, în ciuda tuturor celorlalte diferențe, a găsit un limbaj comun în susținerea aderării la Uniunea Europeană.
Discursul de rezervă
Când lucrurile merg altfel decât ne așteptăm, să vorbim despre Unire! E o temă care creează emoție, ingredient esențial în orice campanie electorală. În prezent, Rusia folosește unionismul ca generator de frică (de România) pentru a mobiliza electoratul care preferă partidele de orientare prorusă de la Chișinău. În trecut, a fost pretext pentru atacarea Republicii Moldova și ocuparea regiunii transnistrene. Politicienii români, deși într-o măsură foarte mică, fac apel la altă emoție: nevoia de dreptate istorică. Unirea ar fi o reparație târzie, dar necesară, a pierderii Basarabiei. În Republica Moldova, discursul politic unionist e folosit ca răspuns la nevoia de manifestare a identității pentru 8-10% din populație, procent electoral deloc neglijabil. Uneori, dacă partidele, altfel declarate proeuropene, estimează că unionismul ar îndepărta voturile altor categorii de electorat de care au nevoie, „se pune batista pe țambal“ și unionismul dispare din spațiul public pentru a fi readus în discuție atunci când devine iar necesar din punct de vedere politic.
La începutul anului, într-un interviu pentru podcastul britanic „The Rest Is Politics“, președinta Maia Sandu a declarat, în contextul unei perspective prea îndepărtate de aderare la UE, că, în cazul organizării unui referendum, ar vota pentru unirea Republicii Moldova cu România, dar a scos tema din registrul emoțional, oferind un argument pragmatic: „unei țări mici ca Moldova îi vine din ce în ce mai greu să-și păstreze democrația, să-și salveze suveranitatea și să reziste în fața Rusiei“. Pragmatismului Maiei Sandu i se opune, însă, pragmatismul datelor din sondaje: 46% din cetățenii moldoveni vor ca politica externă a Republicii Moldova să fie echilibrată, și cu Vestul, și cu Rusia, în timp ce 14% cred că ar trebui să fie eminamente prorusă, deci nu percep Rusia ca pe o amenințare. Și i se mai opune ceva: faptul că în ultimii 36 de ani, unionismul a fost doar un discurs, de foarte multe ori de rezervă, niciodată un proiect. Nu s-a discutat nici măcar o dată, nici la Chișinău, nici la București, ce ar însemna din punct de vedere instituțional, constituțional, politic, social, strategic o eventuală unire. Ce se întâmplă cu autonomia găgăuză, cu regiunea transnistreană și cu armata rusă de ocupație de acolo? Nu există niciun răspuns pentru că nu există și nici nu poate exista o strategie care să nu aibă ca fundament susținerea populației.
Dacă unirea are chip european?
O lungă perioadă, singura perspectivă de mai bine pentru o parte a cetățenilor moldoveni a fost România. Europa instituțională era prea departe geografic pentru a exista ca aspirație. După aderarea României și mutarea frontierei europene pe Prut, UE a devenit tangibilă și a creat așteptări politice noi. Regimul Voronin a căzut, în 2009, nu doar din cauza abuzurilor și a corupției generalizate, ci și pentru că cetățenii moldoveni, în special tinerii, își doreau o perspectivă europeană incompatibilă cu faptele și direcția strategică asumată de PCRM. În iunie 2022, Consiliul European a acordat Republicii Moldova statutul de țară candidată la aderare. E, poate, cel mai important eveniment din istoria Republicii Moldova, după proclamarea independenței, dorit și sărbătorit de majoritatea cetățenilor, independent de etnie sau de limba vorbită, rezultat al unui efort politic și diplomatic făcut nu doar de Chișinău, ci și de București.
În ultimii 21 de ani, Republica Moldova a fost una dintre prioritățile de politică externă ale României; bursele acordate elevilor și studenților, posibilitatea redobândirii cetățeniei române, proiectele de cooperare între instituțiile de cultură, programele de sprijin pentru autoritățile locale, conectarea infrastructurii de transport, rutieră și feroviară, asigurarea independenței energetice, implicit politice, prin conectarea la infrastructura României etc, sunt toate politici prin care Bucureștiul ancorează Republica Moldova la spațiul european în beneficiul tuturor cetățenilor, respectând libertatea, fricile și alegerile fiecăruia dintre ei.
Ca să devină membră a UE și a NATO, România a trecut printr-un lung proces de reformă menit să alinieze instituțiile la cele occidentale. Chișinăul este la începutul acestui proces care poate părea mai lung și mai anevoios decât cel din promisiunile electorale, dar e clar definit, predictibil și, cel mai important, susținut de populație. La capătul lui va fi un stat mult mai rezilient decât în prezent, interconectat organic cu infrastructura europeană, inclusiv românească. Înlocuirea lui cu un discurs care ar putea demobiliza majoritatea relativ fragilă, dar dornică să susțină efortul necesar aderării la Uniunea Europeană riscă să lase Republica Moldova și cetățenii ei fără nicio perspectivă de mai bine.
Imagine: Christoph Strässler
