Cu Radu Afrim n-am făcut cunoștință, deși l-am mai văzut la evenimente. Deci nu pot să zic că ne-am întâlnit. Așa că iată-mă nevoit să aleg clișeul și să scriu despre întâlnirea mea cu teatrul său. Pe de altă parte, nici o cronică nu vreau să scriu – îmi dau seama, oricum, că am văzut doar câteva dintre spectacolele lui, pe care le iubesc dintr-un pendul ce se mișcă între flirt și apucătură, cu o cunoaștere pe care insist să o las aproximativă (vreau să-mi rezerv surpriza de a nu preface fascinația în școală, ca să nu mă plictisesc prea curând). Așadar, cred că cel mai just e să vorbesc despre mine.
De mine îmi place în câteva poze de realitate, și una din ele e aia-n care sunt în sala scenei lui Afrim, care-și plimbă degetul prin creierul meu în părțile ireversibil supuse defamiliarizării, în teritoriile pe care, progresiv, nu mai am/ai luxul de a le conține conștient. Când umblă pe-acolo îmi aduc brusc aminte: limpezimea crudă a lunii noiembrie, când sunt născut și când percep cu haz sec și poate niște nostalgie conștiința de a fi uitat încă ceva care, trăit, părea sortit neuitării; senzația de inadecvare pe care o am iubind într-o oră de vacanță pe cineva la care știu că nu mă voi mai întoarce – când prefer, dintr-un gen de „echilibrare anticipată“, să estetizez ce simt; obsesiile mele mărunte, cum ar fi să tai cu foarfeca tubul de pastă de dinți, ca să nu ies din casă numai pentru atâta (sunt dintre cei de părere că lenea e un pic metafizică, astfel că nu trebuie admonestată prea tare); obsesiile mari; un fel ciudat de a fi foarte atent la cei din jurul meu și, în același timp, de a fi prezent numai în măsura în care pot să divaghez de la firul logic a ce se discută (nu cred în logică) și să joc, pentru câteva replici, vreun chip local generic, în genul unui pensionar hârșâit sau unei reporterițe ascuțite (ador să metabolizez nimicul); de Marea Neagră și ai mei tineri, fotografiile de-atunci, un compost mnemonic din miros sulfuros, tactilitatea tălpii mici care încălța la răsărit sandalele „șterse“ pe dinăuntru de pelicula nisipului, vânzoleala de la parterul hotelului post-comunist Corina sau Dana sau Jupiter (aș putea s-o-ntreb pe mama care, ea reține detaliile astea), hotel cu ieșire și prin spate, unde se căsca un mic golfuleț (la care tot mama făcea plajă înaintea tuturor, zveltă și roșcată și cu ochelari Police, ca o afrimiană avant la lettre); de ce se târa prin creierul meu în momente foarte precise și foarte banale și de dublul a ce gândeam atunci, care e, de fapt, în permanență același – că sunt atâtea care așteaptă să mi se întâmple pe care nu le pot ști deocamdată, și că mă sperie nu moartea, ci cum, în apropierea ei, într-o zi foarte precisă și foarte banală ca cea din care scriu acum, necunoașterea asta se va sfârși brusc, totul va fi cunoscut, întâmplat, povestit, urât, iubit, câștigat și pierdut – și egal; că, într-un mod care n-are de-a face cu atracția fizică, dar cu capacitatea de a mă lăsa sedus de ceea ce poate fi personaj în oameni, mă interesează femeile între două vârste, străinii, femeile grase, bărbații tăcuți, copiii tâmpiți, bătrânele singure, bătrânii guralivi, cele urât îmbrăcate, cei curați la față, cele obosite, cele vulgare și, pe scurt, toți aceia care în viața asta sunt martori sau complici; că Monica Vitti zice în Deșertul roșu o replică despre cum realitatea are ceva profund greșit și nu știe ce și nimeni nu vrea să-i spună; că mă consider un om bun atâta vreme cât acceptăm că și veselia poate fi o sursă divergentă a naturii de-a face bine; că nu mă pot relaxa într-o călătorie decât dacă desfac tot bagajul cum ajung și mi-l ordonez, într-un gest deopotrivă însuflețit și autoironic de-a trata cu respectul unei stări de fapt până și cel mai anodin provizorat (nu m-ar deranja să locuiesc o vreme într-un hotel sau într-un port, dar nu aș rezista dacă n-ar fi mereu cald și plin de oameni bizari, suspecți și inofensivi, cărora să mă destăinui într-un acces de intimitate, la o sărbătoare cu măști, și pe care să-i visez mult după ce au părăsit camera sau scaunul de unde obișnuiau să se holbeze către depărtarea tot mai indiferentă la noi, scrumându-și țigara pe margareta ieșită dintre rosturile pavajului în piatră cubică); chefuri, petreceri, bairame, ieșiri, șuete, beri, sucuri, cafele, îmbârligate și cufundate unele-n altele ca rețeaua de firișoare dintr-o imensă vată de zahăr, și toate drumurile de după, înapoi acasă, în singurătate și oboseală încărcată de endorfine (cu Afrim îmi fuge mintea la acel inexprimabil după – după conflicte groaznice, după sex, după pierderea cuiva important, după ce spui un secret, când trebuie să reconstruiești, când ți-ai dori să fii adevărat, dar n-ai la îndemână decât tăcere, îndoială și, eventual, vreo glumă nesărată, care reușește însă, ca un adeziv ieftin care s-ar turna în cantități industriale, să lipească pentru moment craterul dintre doi oameni goi); că mă satisfac resturile, formele de puținătate (beau din cana în care unei prietene grăbite spre muncă i-a rămas o gură de cafea, curăț frigiderul și arunc la coș fără remușcări, mă împrietenesc ușor, uneori sprijin întreaga proiecție a unei relații pe o mică anecdotă care ar fi putut la fel de bine să nu se consume niciodată); să îmbătrânesc și să mă dau cu parfum înainte de culcare, să fac cadouri stupide (e-adevărat, dorința nu are obiect și-atunci toate cadourile sunt cam stupide), să pariez câteodată pe sinceritate în detrimentul frumuseții, chiar dacă am înțeles de mult că „numai poezia proastă e sinceră“ și „frumusețea va salva lumea“; să-mi aleg zile în care mă rog la Dumnezeu și zile-n care-l las pe Dumnezeu să se roage la mine; să nu mă culc niciodată pe inimă, fiindcă nu-i prea bine să stimulezi sistemele inerțiale, riști să dobândească o forță a lor și să te trădeze; o groază de planuri-secvență în locuri improbabile, (in)acțiuni care totuși au avut loc și care, dacă într-adevăr ar fi fost filmate și difuzate global, mi-ar fi adus faimă și încasări fabuloase (eu și prietenii mei din copilărie ne împărțim viața în sezoane comune, am ajuns acum pe la 8, un sezon centrat pe înnoiri, moșteniri de familie, reapariții fulminante, care au luat audiența pe nepregătite, un cast celebru, un sezon la care scenariștii și-au dat măsura talentului, contorsionând profesionist în măsura unei singure zile cvasi-contraste originale, precum șantier-nuntă sau parastas-dentist) – ziua când o fată m-a salvat în Egee, purtându-mă pe brațul ei până la țărmul unei insule nenumite, noaptea-n care am luat-o pe jos din Banchi Vecchi până-n Trastevere, iar Roma era felliniană și goală de turiști americani și începuse ploaia și exista un sincron și exista, probabil, și dragoste, iar pe mine mă strângeau ciocatele vera pelle italiana, pe care le târguisem de la un piețar cu câteva ceasuri înainte și pe flancurile cărora scria, aveam să constat tardiv, Made in Romania, seara-n care mi-am îngropat pisica-n curtea blocului, și cum mă-ntreb până azi dacă tufișul ăla tânăr a fost dintotdeauna acolo sau a crescut din burta ei, care pesemne și-a continuat torsul mult după ce cancerul a mâncat-o de vie; de cei pe care-i suni și nu-ți întorc apelul, de cei care se fac nevăzuți, de cei care zic prea des mai vedem, de cei care elogiază procesele, interogațiile, contemplarea elongată până la prostie (în lume sunt, totuși, doar două variante pentru orice – da și nu), de cei care nu iau în brațe, de cei care nu vor să afle nimic despre tine și care nu povestesc nimic despre ei, de cei relativiști, dogmatici, militanți în sfătoșenie, de cei fără organ festiv, de cei care nu susțin kitsch-ul sentimental – adică de tot ce e mister și recul degeaba; că suntem crescuți într-o moralitate de proximitate, dar că lumea se strânge-n sine, iar oroarea și liniștea sunt la distanță de numai două ore cu mașina una de alta și două ore de zbor de mine; că-n mine și ceilalți circulă o neterminare, că aș fi putut deveni, în chiar-numai-ușor-alte condiții de viață, cineva care mi-ar fi displăcut sau, mai rău, mi-ar fi fost indiferent; că-mi pot găsi o dispoziție din care marginea rujată a unei cești îmi provoacă mai multă impresie decât o pictură celebră ale cărei simulacre sunt atât de insistent repetate că originalul și-a devenit sieși fals; de amuletele futile (crema de gălbenele, acul de siguranță, coada de mătură proptită – spre a-l ține închis – de cuptorul căruia i s-au lăsat balamalele, o eșarfă pe care ți-o pui la gât înainte să ieși din casă, recunoscându-ți subteran că ești un animal pierdut ce-și apără din reflex jugulara); de bovarism și plăcerea de-a reacționa în virtutea unor contraste dramatice lipsite de etică ori utilitate, chemând dinăuntrul meu/tău nevoia de a avea, ulterior, o poveste bună de zis copiilor mei/tăi (e necesar să plângi și să râzi când nu-i cazul și nu te vede nimeni, asta te ține în exercițiu, iar când ceilalți le așteaptă de la tine, vei fi pregătit, vei fi încălzit, le vei părea tuturor atât de sincer și de natural); că și dacă viitorul nu-și face apariția așa cum mi-l doresc, îmi rămâne trecutul, pe care-l pot retrăi ca ficțiune – imaginându-mi câte cărți am scris, câte revelioane am petrecut și câte am dormit, din câte felinare de oraș a curs o nea luminată peste capul meu vădit preocupat să nu observe cerșetorul de lângă, în așteptarea taxiului și a unei noi scurte sesiuni de evadare prin geamul ferestrei acestuia, unde asamblez filmele din minte și unde sunt, pe partea cealaltă, personajul principal al unui mic ecran de cinema mobil, care se oferă gratuit pietonilor ce traversează când șoferul meu a oprit la stop; că, dintr-un capriciu inexplicabil, cineva mă va urmări în timpurile dinaintea sfârșitului și va consemna old school, pe un caiețel, ultimele cumpărături de la Mega, ultimul cântec ascultat (sper să am inspirația unei melodii sentimentale, dar ușurele și vagi, de tipul Tom’s Diner, și nu cine știe ce cântec doct și „premonitoriu“), ce haine vor fi rămas nescoase din mașina de spălat, spre ce continente vor fi ajuns firele de păr scurse în canalizare, ce se va găsi, la o disecție, în ficatul și plămânii mei, sub clavicula mea, în spatele genunchiului stâng, la mărul lui Adam și care va fi concluzia lor, a oricui, despre viața mea și pe cine, în fond, va interesa – și cum răspunsul la asta e nu într-atât de retoric cât să nu fie răspuns, ci e poezie și teatru și e, deși prea mult, de-abia de-ajuns.
Nu-l cunosc personal, ziceam, pe Radu Afrim. Dar asta nu înseamnă că el nu mă cunoaște pe mine.
Imagine: Il deserto rosso, r. Michelangelo Antonioni, 1964
