„Fără îndoială, de la Antigona lui Sofocle, au existat dramaturgi care au fost capabili să extragă ceea ce e universal din particular“ – declara Juan Mayorga într-un interviu acordat Crenguței Manea, publicat de Teatrul Azi (2/2006). Cum, de o vreme încoace, tot mai multe spectacole se ambiționează să sublinieze un anumit universal, mai degrabă normat teoretic, tot mai des visez particularul – ca să parafrazez un vers. Îmi pare că și povestea mică, aparent rară, dacă nu unică – pentru că, parafrazând din nou, nu e cuvânt care să nu fi fost scris deja – poate să ajungă la suflet și la rațiune, printr-un joc secund. Am tresărit, o dată, de parcă Radu Afrim a scris despre mine, doar că numele nu mi-au rostit pe scenă. Și, apoi, n-a fost doar o dată. M-am convins că Antonella Cornici alege să monteze având în minte publicul, căruia să-i ofere, pe un palier superior, spectacole cu miez, cu irizări. De data aceasta, Arta interviului, de Juan Mayorga. Sunt câțiva ani de când l-a primit de la traducătoarea en-titre în ceea ce privește dramaturgia contemporană spaniolă, Luminița Voina-Răuț, după cum mărturisea, dar abia acum l-a adus pe scenă pentru că-și dorea să găsească o actriță pentru rolul bunicii. „Se pare că doamna Maia era bunica pe care o tot căutam“ – ar fi un titlu pentru un interviu ad-hoc de după premiera națională de la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Cuvântul „interviu“ se va regăsi din belșug și în rândurile de mai jos, nu doar datorită titlului piesei lui Mayorga, cât și instrumentalizării lui în poveste. Sunt patru personaje (bunica, fata, nepoata și un terapeut) care intră în jocul intervievării, una reciprocă (minus două excepții, legate de terapeut), pentru că, de fapt, interviul este calea prin care dramaturgul știe că se poate ajunge spre adevărul care contează. În prefața ediției în limba română a cărții Arta interviului – lecții de la un maestru al meseriei, a lui Lawrence Grobel, numit și „Mozart al interviului“, Cristina Bazavan face câteva afirmații care intră în dialog cu propunerea lui Mayorga. „Interviul este una dintre cele mai intense experiențe. Te întâlnești cu o persoană pe care e foarte posibil să nu o cunoști și, pe parcursul a două, trei ore, îi pui întrebări pe care uneori n‑ai curaj să le adresezi unei rude sau unui prieten apropiat. Întrebări care sapă în sufletul omului, care cer răspunsuri concise, cu vorbe care să lase urme. Dacă n‑ar fi convenția jurnalistică și dacă te‑ai întâlni pe stradă cu cineva care ți‑ar pune ție asemenea întrebări, l‑ai considera nebun.“
Dramaturgul merge, însă, nu pe calea întrebărilor provocatoare, cel puțin nu în prima parte, ci mizează pe misteriosul impuls al confesiunii nesolicitate, dar prilejuite de o întrebare într-un anumit context, unul care nu prevestește nimic special. O temă de școală – realizarea unui interviu video – declanșează o cascadă de asemenea jocuri de-a întrebatul/răspunsul pentru că bunica alege să aducă la lumină un episod biografic consemnat convențional în istoria nescrisă a familiei lor. Convenționalul îmi pare a fi o alegere deliberată a lui Mayorga în mai multe aspecte ale textului. Chiar pornind de la mecanism, dar și în câteva detalii de legătură a argumentelor. La început, aceste puncte puse pe seama convenției, se simt precum rosturile șinelor de cale ferată, pentru ca mai apoi, intrând în joc, succesiunea lor să fie doar un ingredient al călătoriei. Și tocmai cu acest convențional la vedere spectacolul creat de Antonella Cornici jonglează, stimulând creativitatea actoricească, mizând și reușind ca prin energia interpretării, prin charismă, să aducă în spectatori o clipă de introspecție. Cocheta sală a Teatrului „Elvira Godeanu“, redeschisă la început de stagiune, una aniversară – 30 de ani pentru această instituție necesară și merituoasă – sală pe care am văzut-o și în alte configurații, fie cu publicul adus pe scenă, fie cu scenă elisabetană, ultima dată chiar în această toamnă, a cunoscut, acum, o intervenție scenografică inedită. Cufundat în urmărirea jocului, am descoperit mai târziu becurile înșirate pe două cabluri transversale, deasupra capetelor noastre. Filamentele becurilor vintage pâlpâiau în anumite momente, aducând lumina caldă peste noi, când personajul Ioanei Flora venea în buza scenei, ochii vioi ai actriței scrutând în direcția noastră. Am ridicat adesea privirea spre becul de deasupra mea, zâmbind, o clipă, la imaginea clasică a ilustrării grafice a nașterii unei idei. Antonella Cornici a întins, astfel, o nadă către public. Suntem, posibil, invitați la un reality show, privind în grădina unei case, unde personajele vin și pleacă (în interiorul casei ori pe stradă – mama nici măcar nu se îndepărtează prea mult, după cum ne spune în câteva replici) fără a scăpa prilejul unor întrebări și al unor răspunsuri care țintesc la mai mult decât o simplă curiozitate.
Ca în teatru, deci ca-n viață, factorul declanșator e întâmplarea că și mama – pe nume Paula, interpretată de Ioana Flora – și nepoata – pe nume Cecilia, interpretată de Voica Oltean, ambele proaspăt angajate ale teatrului din Târgu Jiu – vor să iasă în oraș, fiecare cu alt scop, și nu o pot lăsa pe bunica Rosa singură. Mai ales că urmează să vină un terapeut nou. Așa apare ideea mamei: „De ce nu-i iei tu un interviu bunicii?“, fără să bănuiască tot ceea ce avea să declanșeze. E amuzant că Mayorga taman ce contrazice teoria care-și arogă absoluta dreptate. Cecilia perorează întocmai precum un adolescent, despre ce înseamnă un interviu, insistând pe documentare prealabilă. Voica Oltean se arată a fi cu adevărat un personaj la vârsta liceului, cu acea dezinvoltură a încrederii depline în ce spune și ce face, tăioasă în „duelul“ cu mama. Punctează toate acele replici-înțepături, de la aruncarea cu nonșalanță a supoziției că și-a găsit un iubit și de aceea e grăbită să plece, până la întrebarea dacă se va întâlni cu acel bărbat la restaurantul hotelului sau în camera lui, chiar dacă știe că e vorba chiar de tatăl ei, cel de mult plecat și căutat acum pentru asumarea responsabilităților. Eram curios s-o văd pe Ioana Flora pe scenă și nu pe ecran, unde a adunat în portofoliu roluri majore în filme de referință. Am zâmbit când personajul ei cerceta aparatul de filmat al Ceciliei, căutând să identifice comenzile uzuale – un balans între supoziția că trebuie să se priceapă și aparența de bâjbâire, fie și ca un semn al deosebirii generaționale. Chipul îi este mai puțin expus – rigorile distanței – și alege să puncteze continua încordare din postura de mamă și fiică. Din gesturi și precipitatele deplasări prin spațiul de joc, din expresiile cu care privește spre sală, par a se desprinde solicitările care nu-i îngăduie nicio clipă de răgaz pentru sufletul personajului Paula. Prin felul în care nu se împacă deloc cu mărturia Rosei, mi-a amintit de Podurile din Madison County, unde copiii – maturi deja – descopereau povestea de dragoste, bine ascunsă până atunci, a mamei lor, supraviețuitoare pe un petec de hârtie. Copiii nu acceptă episoadele demitizante – mai bine zis „remitizante“, doar că mai greu de acceptat asta – datând din tinerețea părinților, pe când ei erau mici și amintirile erau confuze, dacă nu lipsite cu desăvârșire. Nici nu bănuim cât se poate extinde ca înțeles replica Rosei de la prima ei apariție pe scenă: „Toți sunteți împotriva mea!“. Este în savuroasa scenă a uscării părului, când aerul föhnului este ba prea cald, ba prea rece.
De acolo începe jocul Maiei Morgenstern, pe un traseu în care explorează impactul la public și etalează un evantai de accente și de detalii care fac din gesturi și replici nu doar să o iubești pe Rosa, dar și să empatizezi cu cea care este în fața ta, cu cea pe care o evocă, dintr-un timp pe care mai puțini spectatori l-au trăit, de la o vârstă pe care fiecare o trăiește la vremea sa. Ceea ce face Maia Morgenstern cu textul – adaptând mereu pentru a obține naturalețea exprimării spirituale a unui personaj pe care poți jura că-l știi bine din cotidian – susține povestea întreagă și menține la cote înalte receptarea de către public. Are o serie de replici foarte scurte, prompte, spontane, cu care stârnește invariabil reacții, urmând mici pauze care întăresc momentul. Sunt ancore în realitate, consolidând, mai bine ca orice, credibilitatea personajului. Și îndrăznesc să cred că harul regizoral al Antonellei Cornici face ca temperamentul acestei mari actrițe să evolueze în parametri optimi pentru a obține un personaj de referință. Fiecare segment – îl putem identifica drept interviu – este într-un crescendo bine dozat, pentru ca între ele să intervină muzica lui Șerban Chițu, cu chitara modulând hispanic într-o tonalitate eterică, de meditație. Spania fiind amintită și în secvența de coloratură a personajului, când Maia Morgenstern face câțiva pași și fredonează Seguidilla („Carmen“, Bizet). Altfel, spectacolul e despre privitor, oriunde s-ar afla. Antonella Cornici alege nu doar să aducă o camera video pe scenă, manevrată de personaje, cât și să proiecteze pe un ecran de fundal ceea ce vede camera. Și asta nu e doar un simplu element scenografic. Din criteriul geometric al poziționării pe scenă, unghiul dintre direcția privirii în lentila camerei și direcția reflectării imaginii proiectate către noi semnalează permanenta posibilitate a receptării decalate. Eterna aproximare a comunicării, chiar și când vorbitorul te privește în ochi. Terenul pe care cad vorbele emise influențează, adeseori, sensul inițial. Interviul declanșator al conflictului începe într-o cadență amuzantă, ca și cum bunica Rosa notează în caietul-oracol al nepoatei Cecilia: filmul preferat, cu cine l-a văzut prima dată, dacă s-a îmbătat vreodată, dacă a furat ceva, dacă o mai sperie ceva, daca a avut vreun iubit înainte de a-l cunoaște pe cel ce i-a devenit soț, dacă a fost vreodată fericită… E acolo toată superbia vârstei, iar la ultima întrebare Maia Morgenstern răspunde pe un ton care te face să o percepi atât de aproape: „Dar ție nu ți-e frică să pui asemenea întrebări?“ – e acolo și uimire, și prudență, și duioșie, și amuzament, așa cum, aparent, și declicul de a-și depăna povestea din adâncul inimii. Voica Oltean are acel ton nepăsător, dar voluntar, atotștiutor, ușor prețios, cu care un adolescent privește lumea ca un furnicar. „E adevărat că filmul dumneavoastră preferat e Fiicele doctorului March?“ (Mayorga poate să fi ales acest titlu și ca o referință culturală istorică privitoare la un aspect al emancipării feminine). Rosa numește filmul Splendoare în iarbă. Cecilia, cu acea nepăsare a tinereții, reia titlul așa cum a intrat pe-o ureche și a ieșit pe alta: Strălucire în iarbă. În spaniolă confuzia e foarte simplă, „resplendor“ în loc de „splendor“. Adaptarea propusă de traducătoare îmi pare cu un grad în plus de profunzime a ipostazei: inițiala cuvântului ca ancoră, dintr-o comunicare, în zilele noastre, tot mai aproximată, dintr-o relativizare spre resemantizare a cuvintelor, aducând un accent straniu prin adecvare la operă și la pretext. Și din sala de teatru am mers la film, și astfel spectacolul și-a multiplicat rezoluția cu subiectul delicat și fără certitudini absolute al relației dintre părinți si copii. Când Natalie Wood a ridicat brațul cu ceasul de mână primit de la EL, am revăzut povestea pe care a spus-o cu atâta farmec Maia Morgenstern. Povestea despre bărbatul căruia îi plăcea să asculte filmele și de care s-a îndrăgostit pentru mâinile sale, pe care l-a urmat nu pentru că i-a trimis o scrisoare, ci o hartă, la care a plecat nu cu valize, ci luând cu ea doar fotografia gemenelor sale.
Acest declanșator din prima treime a spectacolului are un revers, simetric, în ultima treime. Când Paula o întreabă pe Rosa, căutând să demonteze povestea, sub pretextul protejării familiei. Iar Ioana Flora joacă aidoma unei avocate (Mayorga o descrie pe Paula drept avocată care lucrează într-un spital – trecem peste precizarea postului: șefă de vânzări, amuzantă asociere pentru un spital, mai degrabă achiziții, autodescrierea ei ca bun negociator fiind un punct sensibil pentru personaj, bine redat în joc de actriță). Argumentația ei pornește de la diminețile în care Rosa le ducea – pe Paula și pe sora ei geamănă – la școală. Ca într-un proces, la bară, cu camera video amplificând audierea „inculpatei“: „Cine ne ducea la școală?“
Asumarea „eu“ este repetată de două ori, din ce în ce mai tremurat, pentru a-i întoarce o întrebare esențială: „De ce vrei să demonstrezi că mint?“
Din nou, convenția trebuie integrată, atâta vreme cât lipsa de acasă a Rosei e de cinci luni, ceea ce nu poate altera anii mulți împreună, deci și cu diminețile de școală. Alt argument al Paulei, privind convorbirile telefonice cu mama, despre care tatăl spunea că e internată, m-a făcut să zâmbesc, încercând să-mi imaginez cum se poate: „În fundal se auzea un zgomot de spital.“ Cuceriți total de personajul Maiei Morgenstern, inevitabil amuzați de adolescența Voicăi Oltean, riscăm să prizăm mai puțin personajul Ioanei Flora. Echilibristica pentru aparențe și adevăr, pentru acomodarea cu trecutul mamei și cu prezentul propriu, conferă o complexitate discretă în dramatismul ei. Nu degeaba Mayorga își pune personajul să scrimeze. Este o eleganță a mișcărilor în fața provocărilor destinului. De ce scrimă? – e o întrebare în text – „Pentru a exersa acasă fără să ne rănim“ – răspunde Paula. Care ajunge să întrebe cu lacrimi: „De ce acum? De ce azi?“. Iar Maia Morgenstern răspunde cu un fermecător contrapunct plin de umor: „Pentru interviu.“ E acolo un delicat argument: memoria cere timp și, mai ales, un „Întotdeauna înțelegi mai târziu“.
Segmentul mamă-fiică mai apropiat cu generație de prezent este impregnat de politicile contemporane, de recursul la noul demers moralizator. Avem parte de o scurtă dezbatere asupra eticii jurnalistice, a responsabilității pentru ceea ce se difuzează, când adevărul este asaltat de non-adevăr, posibil instrumentalizat. Cum dramaturgul s-a format studiind filosofia, și piesa aceasta ilustrează rolul filosofului, de a propune întrebări și reflecții: profesorul de filosofie al Ceciliei lansează tema interviului, instrument pe care-l identifică unei adevărate judecăți de apoi.
Triunghiul duplicat al „interviurilor“ între cele trei personaje feminine – automat vine sintagma teatrală „trei generații“ – este delicat intersectat de apariția terapeutului. Vitalie Bichir se achită cu exactitate, menținând linia de echilibru în vârtejul turbionar iscat de Rosa. Este terapeutul înnăscut, are gestul elegant de a duce arătătorul către mijlocul capului, cu o mișcare bine ritmată, cât să facă vizibilă traiectoria pentru a sublinia mesajul: „Lucrul cel mai important se află aici. Totul e aici.“
Imperturbabil, cu vocea caldă, cu gesturi egal succedate, traversează scena și zăbovește, execută mișcările terapeutice și intră în jocul interviurilor cu același ton al echilibrului de altitudine. La întrebarea Paulei „Vă place rockul?“ răspunde surprinzător „Tema rockului este trecerea timpului“, lansând un semn pentru final. Iar rockul este prezent în text și în spectacol pentru că Mayorga îl face pe soțul Paulei – de nevăzut – fan Bruce Springsteen. Iar într-un interviu, dramaturgul a fost întrebat ce se întâmplă cu oamenii care procedează precum celebrul rocker, abandonând spațiul înfrângerilor spre a dobândi recunoaștere. Și a răspuns că „Zborul este o iluzie, pentru că nu merge cu adevărat către o destinație anume.“ Că, pentru el, chiar deplasarea e ceea ce contează.
Iar spectacolul se încheie, cum altfel?, cu Springsteen: One Minute You’re Here. Pentru ca versul pereche să fie „Next minute you’re gone“. Și fiica (Paula) să întoarcă, acum, gestul mamei, plecând.
Arta interviului sau un exemplu de artă teatrală în esența ei. Juan Mayorga a primit la Craiova, în 2016, imediat urmând Festivalului Internațional Shakespeare, Premiul „Europa pentru Teatru“ (alături de alți laureați). Atunci am văzut Reykjavik, piesa lui despre confruntarea istorică dintre șahiștii Boris Spasski și Bobby Fischer. Luminița Voina-Răuț i-a dedicat un articol în România Literară, încheind cu un răspuns la o întrebare pe care i-a adresat-o și cu un citat din discursul primirii premiului: în discursul de acceptare a premiului la Craiova, Mayorga a spus: „Premiile nu le primeşti pentru ce ai făcut, ci pentru ceea ce se aşteaptă de la tine. Fără falsă modestie, eu cred că nu meritam acest premiu, dar sper să-l merit prin ceea ce voi face de-acum înainte.“
Iar eu închei cu alt răspuns din interviul, menționat la început, acordat Crenguței Manea:
„Prin spectacolele pe textele mele, eu nu vreau să fiu confirmat, recunoscut; de multe ori, textul știe lucruri la care autorul nu s-a gândit. Uneori, regizorul descoperă lucruri la care eu nu m-am gândit și care există în text, sunt coerente cu structura lui.“ QED.
Arta interviului
Text: Juan Mayorga
Traducere: Luminiţa Voina Răuţ
Regia şi direcţia scenografică: Antonella Cornici
Light design: Lucian Moga
Compozitor: Şerban Chiţu
Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu“ Târgu Jiu
Premiera 15 octombrie 2023
Imagine reprezentativă: Thomas Eakins, 1871
