„Lupii mi-au mâncat din cerb, din el a țâșnit un codru întreg”, versuri scrise în liceu sau „cântați-mi, nalți și beți ca cerbii”, „cerbul își adună haita de lupi”, versuri de astăzi. Cerbul negru e una dintre povestirile din volumul Așteptăria. Stau și mă gândesc de unde au început să-mi crească coarnele-n minte? De la un păretar imens din camera de la sat, lângă pat. Toată copilăria și adolescența am dormit lângă el. Apoi mi-am amintit că fata pe care o iubeam pe la sfârșitul copilăriei îl iubea pe unu zis „Cerbu”.
Peisajul cu cerbul era unul chiar neobișnuit, nu standard, nu l-am mai văzut ever la nimeni în casă, și nici pe Google nu-l pot găsi, fras am căpătat cât l-am tot căutat. Cerbul de pe zid – unul ancestral, adică pre-ciucaș – era foarte clar desenat, părea tridimensional. Își aduna turma, răgea. În spatele lui, câteva ciute – unele adulmecând aerul, altele bând apă, iar unele indiferente. Peisajul, de nota 10 pentru mintea unui copil care a rămas prizonieră acolo – cu fundalul acela renascentist, cu munți și râuri și ruine. Adormeam lângă el noapte de noapte, înfricoșat dar și în siguranță, deopotrivă. Mă simțeam și protejat, și amenințat de cerbul ăsta enorm. Avea asupra mea efectul pe care îl are probabil astăzi asupra copiilor doar Shere Khan din Cartea Junglei, însă lipsit de dimensiunea diabolică. Imaginea lui mă urmărește de douăzeci de ani, de când am vândut casa de la țară. Rage și urlă încontinuu, hu-hu-huuurlă, bate, sfâșie, împerechează, rupe, domină, protejează! Poate că mi se trage și de la pridvoarele caselor vechi de la sat, că multe fuseseră pictate cu scene de la vânătoare, iar cerbul era madăfacăru principal. Ce n-aș da să fac rost de acel păretar.
Prin simbolurile imagistice, fiecare cameră de la casa de la sat era un sanctuar: Posterul cu fetița și băiețelul pe un pod de lemn agățat peste o prăpastie și vegheați de un înger, Răpirea din Serai, peștele de sticlă pe macrameul de pe televizorul Diamant, radioul Stassfurt, mobila alb-verde în camera de trecere, un fel de open space de atunci. Niciodată n-am avut carpeta cu Răpirea din Serai, fapt care mă bucura de mic, că toată lumea-l avea – credeam că noi suntem mai deosebiți că nu-l avem, noi aveam cerbul nostru vikingizant. Incredibil cât ne marchează lucrurile cu care creștem – iată, eu-s cerbolog fără certificat, însă-mi schimb coarnele și eu în fiecare an. Că ele cresc tot mai tocite, e altă poveste. Probabil că dacă creșteam cu Răpirea din Serai, a cărei poveste pun pariu că nu o cunoștea nimeni din cei care o aveau, credeam că din minte-mi crește un turban și coamă de cal în loc de boncănit de cerb.
Și, ce-aș face acum cu acel păretar, dacă l-aș găsi? L-aș pune în apartamentul meu amenajat fain, într-un anume stil? Nu. Dorul e una, dorințele-s alta. Confundăm dornițele cu dorințele, asta-i faza. Dar în boxă tot l-aș pune pe perete, că mi-am făcut din ea o cameră. O anticameră a dorinței, un fel de așteptărie pentru lucrurile care încă mai există în mintea noastră însă nu mai au loc și-n viață.
Asta ar fi prima parte a poveștii. Ce urmează s-a petrecut peste un an.
În urmă cu ceva vreme am scris povestea păretarului cu cerbul, imagine care mi-a însoțit miile de nopți, zile și dimineți în camera mea da la Aranca. După ce am vândut casa de la sat în urmă cu douăzeci și ceva de ani, l-am căutat pe acest cerb pre-ciucaș peste tot, însă nu i-am găsit nici măcar imaginea pe Google. Ființa mea nu era întreagă fără el. În compensație, am luat o lucrare superbă cu cerbul de la Attila Bajko. Weekendul trecut am dat o raită cu Păpădioara prin satele sălăjene izolate și l-am zărit într-o casă ruinată. Și, ce să vezi, nu unul, ci două! Niciodată nu mi-aș fi imaginat că-mi voi găsi cerbul de Aranca tocmai în satul Cubleș din Sălaj, într-o locuință părăsită. De cum am zărit-o, am simțit o atracție nestăvilită să văd ce are înăuntru. Și, voilà! Extraordinară poveste, pe care n-am răbdare să o scriu. Cu riscul de a se prăbuși podelele sub mine sau să-mi cadă vreo grindă pe cap, le-am luat pe amândouă. Vânătoare reușită, fără pușcă, gonaci și câini.
Cerbul meu s-a întors acasă. Nu voi mai bea bere ciucaș în viața mea.
Imaginea principală: Frida Kahlo, The Wounded Deer, 1946
