Intră! E deschis

Gânduri pe marginea cărții „Cele cinci porți“, de Fabrice Midal

Start

„Experiențe spirituale pe loc, fără efort, fără ayahuasca! Transcendentalul, la doar un pas distanță! E mai simplu ca niciodată!“ Cam așa ar putea să sune o reclamă (simplistă, ca orice reclamă) la ce ne-a pregătit Midal în noul său volum. Ar mai fi de adăugat: „Metodă sigură, verificată.“ Oricât de exagerat sună.

Citind cartea lui Midal, îți spui (poate nu pentru prima oară, dacă ești familiarizat cu acest autor aparte): cât de firesc scriu unii despre lucruri dezarmant de simple, pe care alți eseiști, conștienți că sunt incapabili să le descrie, ori din vreun complex intelectual, le trec sub tăcere sau încearcă să le complice! Unul dintre secrete, derutant de banal, este că Midal se hrănește din propria experiență, filtrată nu doar prin lecturi savante, ci și – mai important – printr-o perspectivă atât de sinceră, încât unora, mai puțin avizați, le-ar putea părea naivă.

Experiențele despre care vorbește, accesibile în cele mai obișnuite condiții, scapă ochiului vigilent și sceptic al științei (deși, în capitolul destinat abordării din punctul de vedere al neuroștiințelor, se încearcă o sistematizare a lor). Și, fiindcă nu au nici rolul vreunui mecanism narativ destinat să împingă o poveste mai departe, sunt evitate de scriitori. Sunt mai degrabă de ordinul lui deus ex machina, element de care naratorii se feresc, fiindcă nu știu să-l controleze – excepție făcând, de pildă, frații Coen în filmele lor. Desigur, o astfel de trăire inefabilă a dat naștere romanului În căutarea timpului pierdut, dar relația de cauzalitate nu e de ordinul necesității: valul proustian de amintiri putea fi declanșat la fel de bine de altceva. („Nu e prima madlenă pe care o mănâncă Proust de la Combray încoace: mama lui îi prepară această prăjitură în mod regulat. Nu e în mod obligatoriu mai bună decât altele. Însă împrejurările complotează pentru a crea magia: de această dată e tulburat și consimte să facă un mic efort să asculte, să descifreze ce îi dezvăluie gustul. Un efort care n-are nimic intelectual în sine, pentru că nu e nimic de înțeles sau din ce ar putea duce la o concluzie ori alta“, scrie Midal.)

Misterioasă și inexplicabilă ca un vis (dacă lăsăm deoparte mulțimea posibilelor interpretări, psihanalitice sau de alt gen, care nu fac decât să-și demonstreze neputința de a înțelege fenomenul visului), experiența spirituală e înrudită cu cea mistică. Exemplul pe care îl dă Midal e cel al călugărului carmelit din secolul al XVII-lea cunoscut sub numele Laurent de la Résurrection. „Întorc mica mea omletă pe cealaltă parte întru iubirea Domnului. Când va fi gata, de nu voi mai avea nimic de făcut, mă voi prosterna la pământ. Apoi mă voi ridica în picioare mai mulțumit ca un rege“, spune acesta. Ai spune că e aproape o impietate să gândești astfel, să-l asociezi pe Dumnezeu cu o acțiune atât de ordinară și depărtată de măreția divină, pe care, în mod normal, ne-o descriem în epitete superlative. Dar ai putea să înțelegi mai bine această viziune dacă îți amintești, de pildă, de ceea ce spune Dionisie Areopagitul: deși nu-l putem cunoaște direct, ni-l putem reprezenta pe Dumnezeu nu doar prin imaginea luminii sau a îngerilor (cum o facem în mod obișnuit), ci și prin imaginea unui obiect precum piatra, ori a unei ființe umile, ca viermele. Sau, un exemplu mai ușor de înțeles: panteismul afirmă că ființa divină e în toate lucrurile, așadar, chiar și într-o omletă.

Dar aici nu e vorba despre o abstracțiune, fie ea și apofatică, ci despre o stare declanșată de interacțiunea dintre o dispoziție interioară și un obiect sau eveniment exterior, interacțiune pentru care, de multe ori, în ciuda dispoziției respective, nu suntem pregătiți. Dispoziția poate fi creată, iar Midal ne dezvăluie exerciții simple prin care o putem dobândi (și care sună a mindfulness sau chiar magie albă), dar frumusețea constă tocmai în faptul că nu putem fi siguri că vom intra de îndată în acea stare, unul dintre lucrurile minunate care ni se pot întâmpla.  

Aș putea să spun că sunt unul dintre privilegiații cărora li s-a oferit acest dar – căci, fără îndoială, este vorba de un dar, ceva la care nu te aștepți, și nu vreo recompensă datorată unui efort sau unei fapte. Acum mulți ani, într-o vacanță de vară, mă aflam pe înălțimile de la Márianosztra, în apropierea grupului statuar reprezentând Crucificarea. Priveam în vale o clădire de piatră, pe al cărei zid soarele după-amiezii pictase cu o culoare de o blândețe infinită. Spre deosebire de Bergotte, personajul lui Proust, care avea să moară dinaintea tabloului pictat de Vermeer, cu al său petit pan de mur jaune, am simțit, pe lângă încântare, o liniște sufletească de care nu știam că sunt capabil, am avut pentru prima dată sentimentul că viața e frumoasă, oricât de banal sună. Pentru o clipă, chiar și cea mai mică frământare a lăsat loc unei certitudini absolute.

Dar ce e cu ușile? Ușa/poarta prin care pătrunzi pe acest tărâm atât de puțin explorat reprezintă pragul inițiatic pe care trebuie să-l treci: o vei face fără s-o conștientizezi, pe nesimțite, dar, odată aflat „dincolo“, vei ști. E o excursie fără program, în care timpul încremenește. („Într-o străfulgerare, trecutul și prezentul se întrepătrund pentru a crea o alchimie a prezenței, ieșind de pe făgașul timpului și încorporând toate timpurile“, scrie Midal). Suspensia care urmează suspansului.

În orice povestire în care apar, ușile sunt prilej de suspans. Ce se află în odaia ferecată a lui Barbă-Albastră? Sau dincolo de „ușița tainică“ a cărei cheie o primește Buratino de la țestoasa Tortilla? Ar putea fi vorba despre poarta dinaintea căreia stă personajul lui Kafka din nuvela În fața legii. Sau de „portalul“ din șifonierul lui C.S. Lewis. „Totul începe cu niște uși“,1 îi spune o bătrână misterioasă nevroticului protagonist din Nicăieri, al lui Gaiman, iar unul dintre personaje, capabil să deschidă uși care dau spre tărâmuri fantastice, se numește… Door.  

Din punct de vedere fenomenologic, ușa reprezintă „un întreg cosmos al Întredeschisului“, cum spune Bachelard, care adaugă definiției: „originea unei reverii în care se acumulează dorințe și ispite“. Existența umană este o experiență a pragurilor: obstacolele, deciziile, riturile de inițiere, neprevăzutul pot fi înțelese prin această metaforă a „întredeschisului“ – interdicție sau invitație. „Ți-ai spune întreaga viață dacă ai spune povestea tuturor ușilor pe care le-ai închis, le-ai deschis, a tuturor ușilor pe care ai vrea să le mai deschizi.“2 „Viața și întâmplările m-au învățat că universul nu încetează să ne scoată în cale uși pe care să intrăm“, scrie Midal. Dar: „Nu e cazul să te neliniștești: e normal să nu le vezi de la început. Particularitatea ușilor care se deschid asupra unei experiențe spirituale este, așadar, cea de a se camufla într-un peisaj banal. Harry Potter nu se afundă în vreo pădure misterioasă pentru a fi teleportat de acolo la școala de magie: Expresul de Hogwarts, trenul fermecat care îl va duce acolo, așteaptă l King’s Cross, gara londoneză cea mai frecventată, aglomerată în permanență, cu mii de călători. Însă peronul 9 și ¾, unde trage Expresul de Hogwarts, le este accesibil doar vrăjitorilor.“

Dacă urmezi sfaturile lui Midal legate de fiecare ușă a experienței spirituale pe care a identificat-o (fiecare având o anumită culoare și corespunzând unui gen de euforie care te așteaptă dincolo), s-ar putea să nu ajungi chiar la Hogwarts, să devii vrăjitor, ori să vezi îngeri, dar, poate când te aștepți mai puțin, să descoperi că, dincolo sau dincoace de problemele cotidiene și de preocupările oricât de banale sau de elevate, există o zonă a „fericirii“ (sau cum vrem s-o numim), o senzație care poate avea ca punct de pornire un obiect sau o situație oarecare, dar care în sine e în stare pură, nedeterminată de idei, preconcepții sau ideologii.

Cele cinci porți spre propria spiritualitate
de Fabrice Midal
Traducere de Ludovic Ștefan Skultéty
Curtea Veche Publishing
2023


1 Neil Gaiman, Nicăieri, traducere de Liviu Radu, Tritonic, București, 2007, p. 11.
2 Gaston Bachelard, Poetica spațiului, traducere de Irina Bădescu, Paralela 45, Pitești, 2003, pp. 249–251.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×