Intrarea mea la apă

Start

De la prima ninsoare suficient de stabilă cât să merite o încercare pe pârtie, adică de pe 30 noiembrie, zilele mele se împart între apă în stare solidă și lichidă. Mai exact, în cele în care nu ajung pe pârtie, merg la piscină.

Înainte să ies din Europa, imaginarul meu în materie de vestimentație feminină de intrat în apă lichidă, în public, se reducea la două costume: întreg sau din două piese. Diferența esențială între cele două este opțiunea de a-ți acoperi (și) burta/torsul sau nu. Practic, istoricul european al costumului de baie se poate rezuma la asta din cauza concepției, până pe la jumătatea anilor ’50 și până la Brigitte Bardot, că buricul e prea „anatomic“ pentru a fi arătat în pub(l)ic. Nu iau în calcul modele, cum ar fi cea topless care, în unele perioade, a făcut ca acest costum să însemne doar un slip, exact ca în copilărie.

Înot de mică (o vreme am făcut asta ca sport de performanță), iar în prima parte a vieții purtam doar slip. Abia când mi-au dat sânii am constatat că nu mai era suficient și am fost mai atentă la colegele mai mari cu ciudățenia aia de „costum întreg“. Am rugat-o pe mama să-mi cumpere și mie unul, doar că, în penuria anilor ’80, pur și simplu n-a găsit nicăieri. Situația devenea tot mai jenantă pentru mine, așa că am insistat și, într-un final, a venit soluția salvatoare: echipa feminină de gimnastică a României era în plină glorie, așa că existau și costume berechet; mama mi-a cumpărat două, unul portocaliu cu dungi albe și unul bleumarin. Le-am descusut mânecile și le-am încercat, pe rând. Cel deschis la culoare s-a dovedit mult prea transparent, încă de la primul antrenament, așa că l-am abandonat în dulap și am mers în continuare cu cel bleumarin. În aceeași vară, la mare, n-am mai purtat doar slip, aveam două triunghiuri agățate de două sfori în partea de sus, una care se lega în jurul pieptului și alta în jurul gâtului. Pe scurt, bikini.

Viața a mers înainte, netulburată, până la începutul mileniului. Prima amintire vagă despre femei care intrau în apă altfel o am din Maroc. Pe plajă, majoritatea erau îmbrăcate, exact așa cum mergeau pe stradă, anume în rochia aceea tăiată dintr-o bucată, dreaptă, pe numele ei djellaba, și cu capul acoperit. Tot așa intrau și în mare. (Celebrul burkini/burqini s-a inventat abia la începutul anilor 2000.) Asta s-a întâmplat acum aproape 25 de ani, că închid ochii și nu știu dacă văd amintirea mea sau vreo scenă dintr-un film. Nu țin minte nici dacă eu am intrat sau nu în valurile maghrebiene, am o singură poză pe o plajă, îmbrăcată.

Nimic special încă vreo alți zece ani, apoi, în 2012, am ajuns la Tokio. Cum înot dintotdeauna, încerc oriunde să caut oportunitatea de a o face. La Tokio, piscina care ținea de campusul universității unde lucram mi-a rămas inaccesibilă, dintr-un circuit birocratic (care conținea inclusiv analize medicale foarte sofisticate) de o absurditate pe care n-am să mă apuc să o explic aici și acum, că s-ar transforma textul acesta într-un rant despre Japonia. (În paranteză fie spus, fac referire la absurd de două ori în acest text și aș vrea ca cititorul să aibă în gând, mai degrabă, sensul original al cuvântului, cel de „inexplicabil“).

Am experimentat, însă, intrarea în apă… termală. Mă ferisem de onsen, dar am clacat în timpul iernii nipone, îngheţasem – nu pentru că ar fi temperaturile foarte joase în capitală, ci fiindcă nu sunt bine izolate casele; nici încălzire centrală nu prea au. Am intrat pe ușa unei băi termale publice, aproape de casa mea, mi-am luat, de la automatul cu multe luminițe, un bilet care includea în preț „prosopul modestiei“. Am purces după perdeluța roșie, adică partea alocată exclusiv femeilor (cea pentru bărbați e după perdeluța albastră), m-am dezbrăcat rapid și mi-am pus hainele într-un coș. Am tot tras, fără succes, de prosopel, de-o parte și de alta a buricului, dar dreptunghiul alb era prea mic să mă acopere şi sus, şi jos.  Cum topless făcusem de vreo două ori (mai mult din spirit de gașcă), am ales să mă acopăr în partea de jos. Probabil că japonezelor minione din jurul meu le-ar fi acoperit prosopul ăla tot ce era nevoie, doar că ele îl țineau, nonșalant, în mână.

Am trecut de ușa glisantă de sticlă a vestiarului și am aterizat între zeci de trupuri perfecte navigând aburul. Cam jumătate erau aliniate de-a lungul peretelui, aşezate pe tabureţi, în fața oglinzilor. Se frecau zdravăn pe toate părțile corpului, cu același prosop, dar clăbucit. Apoi se clăteau îndelung, fie cu dușul, fie cu ligheanul din plastic, identic cu taburetul. Ordinea corectă era să te speli înainte să intri în bazine, ceea ce am făcut și eu, cât am reușit de rapid.

M-am strecurat stingheră până într-un colț, printre perechi sau grupuri de femei care povesteau, scufundate până la gât în apă foarte fierbinte, purtând accesoriul buclucaș pe cap, pliat în două. Le-am urmat exemplul. Când n-am mai suportat căldura, am trecut, printr-o altă ușă semi-transparentă, în partea din aer liber a onsen-ului. La un metru de mine, o bunică le explica celor trei nepoate cum și de ce își ține prosopul pe cap – era partea din corp care nu ajungea niciodată în apa bazinului, în care oricum nimic textil nu avea ce căuta, n-ar fi fost igienic.

Naturalețea cu care se mișcau corpurile alea goale m-a uimit nu doar atunci, ci de multe ori după, până a devenit normalitate. E drept că poate ajută și separarea pe sexe – doar băieței veniți cu mamele lor am văzut amestecați printre femeile de toate vârstele.

Nici la mare sau în altă apă n-am ajuns în primul an petrecut la Tokio, am rămas doar cu experiența onsen-ului și cu imaginea asta despre Japonia, de nud/non-textil în apă. M-am întors în Europa, viața a mers înainte încă niște ani pe (dihotomia) burtă acoperită versus descoperită.

În octombrie 2019 am aterizat, inițial pentru câteva luni, în Vietnam. S-a întâmplat să fie, în curtea complexului de blocuri unde stăteam, o piscină – în clima tropicală de la Saigon, descoperită. În prima dimineață după ce m-am trezit din jetlag, am coborât entuziasmată la parter. Fiind destul de devreme și pentru că scopul meu era să înot, nu să mă bronzez, mi-am pus costumul întreg. Înainte să apuc să intru în apă, am surprins niște priviri ușor stânjenite, mai ales din partea copiilor. Mi-am studiat ținuta, nu era deloc decoltată, nici transparentă; un costum de înot „normal“, dar pe care îl simțeam inadecvat. M-am gândit și că, poate, nu el era ținta privirilor, ci apariția unei noi vecine, nevietnameze. M-am așezat pe margine și i-am studiat eu pe ei mai atent, și copii, și mame (singurul domn întins pe un șezlong părea adormit): pe scurt, erau îmbrăcați până-n dinți, cu niște costume care semănau mai mult cu cele de scufundări sau maximum pentru surf – ceea ce în engleză se numește rash shirt/vest/guard. Singurele părți descoperite erau mâinile, labele picioarelor, plus gleznele și capul. O mamă avea ceva mai multă piele la vedere, adică îi erau doar pulpele acoperite, nu și gambele.

Am intrat, totuși, în apă, am înotat așa cum eram, dar a fost prima și ultima dată când acel costum a pătruns în piscina blocului meu. M-am întors acasă, m-am îmbrăcat și m-am dus să-mi cumpăr unul corespunzător, iar de atunci încolo n-am mai făcut notă discordantă. Nu l-am găsit teribil de comod pe cel nou, însă mi-am adus aminte că, într-unul foarte asemănător, înotătoarea australiană Annette Kellerman fusese arestată pe o plajă pentru expunere indecentă – e drept că asta se întâmpla cu mai bine de un secol în urmă, la răscoala din 1907.

În discuțiile ulterioare cu amici vietnamezi, am aflat că nu neapărat jena sau pudoarea erau responsabile cu acoperirea, cât puterea soarelui, intensitatea UV-ului, reticența la bronz – lucru cu care mă mai întâlnisem, într-adevăr, în timpul verii la Tokio, cu nelipsitele mănuşi lungi de bumbac, menite să apere tenurile de porţelan ale japonezelor. Pielea albă e asociată cu frumusețea și delicatețea, există și un termen special pentru asta, bihaku. Tradiția vine din epoca Heian (794 – 1185), iar un proverb spune că pielea albă acoperă cele șapte defecte (iro no shiroi wa shichinan kakusu) – dacă o femeie are tenul deschis, e automat frumoasă. Despre cât de speciale sunt hainele ca să te ferească de soare în diverse țări din Asia aș putea scrie o poveste separată.

Următorul șoc a fost pe litoralul vietnamez, unde lumea se îmbăia „îmbrăcată“ – nu în costum dintr-ăla de care îmi procurasem, ci mai apropiat de ceea ce văzusem în Maroc: pur și simplu, în haine, adică într-un fel de pijamale multicolore și largi, niște seturi cu cămașă și pantalon până la genunchi. Indignată, dar și contrariată, m-am ținut vreo câteva zile de costumul meu, și foarte rău am făcut, pentru că m-am trezit cu o infecție urinară – am povestit despre asta puțin mai mult în cea mai recentă carte a mea (Despre memoriile femeii și alți dragoni, colecția n’autor, Nemira 2023). Din cauza umidității din aer, materialul gros și supraelastic nu se usca niciodată complet. Mi-am cumpărat, într-un final, pijamale, care nu apucau să devină un teren colcăitor de bacterii, iar până se uscau, păstrau o răcoare chiar plăcută. Au devenit rapid unul dintre outfiturile mele preferate.

Toată perioada cât am locuit în Vietnam (aproximativ doi ani), pielea mea a arătat ca a unui ciclist: fața, mâinile și gambele de o nuanță mult mai închisă decât restul corpului. De câte ori mă vedea, o prietenă vietnameză îmi mângâia ușor mâinile și, aproape cu lacrimi în ochi, deplângea soarta pielii bronzate, încercând să mă convingă că e păcat de mine și de albeața mea naturală, să mi-o protejez mai bine de soarele nemilos – da, cu mănuși. Mi-am cumpărat, la un moment dat, o pereche cu print Burberry, le-am purtat de două ori și le-am uitat într-un sertar.

În 2021 m-am mutat iar în Japonia, de data asta pe o altă insulă a arhipelagului, Hokkaido, unde prilejurile de a intra în apă, alta decât termală, au fost, în cei doi ani jumătate de când sunt aici, multiple. La un lac din apropierea orașului în care locuiesc am constatat că echipamentul folosit era exact cel de piscină în Vietnam: acoperire supraelastică, pe cât de completă posibil. Clima din Hokkaido este temperată, nu tropicală, așa că n-am făcut nicio infecție urinară, slavă Domnului. Același costum de înot cumpărat în Vietnam mi-a fost de folos și la marea japoneză. O singură dată am atentat să intru cu „pijamalele“ vietnameze și mi-am luat niște priviri încrucișate de m-am potolit. Sincer, s-ar putea să fi fost mai mult din cauza culorilor, care ieșeau flagrant din spectrul uni și nuanțe de pământ plus bleumarin în care se îmbracă majoritatea covârșitoare a japonezilor.

N-am mai trecut prin Absurdistan și am reușit inclusiv să pătrund la piscina cartierului meu din Sapporo. Mi-am achiziționat biletul de intrare de la automatul cu multe luminițe, dar fără „prosopul modestiei“; am primit în față un document foarte detaliat cu ce aveam sau nu voie să port/fac, regulile de înot pe culoare etc. Costumul din Vietnam era corect în partea de jos, dar nu și în cea de sus, căci avea mâneci. Mai țineți minte că într-un an, la campionatele mondiale de înot, toate concurentele au trecut de la costum întreg, „normal“, la unul cu un fel de șort mulat, ca pentru cicliști, atașat? Ei, ăla era costumul regulamentar. Pentru că nu mi-a venit o idee mai bună, mi-am descusut, ca în copilărie, mânecile costumului pe care îl aveam; am trecut pe sub radar, dincolo de ușile vestiarului și m-am trezit într-un fel de spălătorie auto pentru oameni, cu jeturi care veneau din toate părțile, activate automat. Udă și ciufulită, am intrat, într-un final, în bazin. Părea o realizare așa de mare, că nici nu mai simțeam nevoia să înot.

Însă șocul cel mai mare a venit la sfârșit. În aceeași țară în care la onsen femeile circulă goale, cu un prosopel în mână sau pe cap, într-un vestiar de piscină, unde au acces tot numai ele, nu e voie să te dezbraci de costumul de baie când faci duș. M-am spălat cum am putut, cu costumul vietnamez dezmembrat pe mine, după care m-am dus să mă schimb și să mă îmbrac în hainele de stradă într-o cabină individuală, cu ușa închisă. Sunt sigură că există o explicație, doar că, și dacă o găsesc, asta nu schimbă cu nimic faptul că trebuie, totuși, să mă conformez.

Și, pentru că n-am o altă concluzie, am să închei cu ce spunea Libby Banks într-un articol din 2015 de pe BBC Culture: „… when it comes to fashion that carries emotional baggage, it’s hard to beat our complex and often fraught relationship with swimwear“.

Imagine reprezentativă: Ioana Sisea

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×