Când ne lovim de o situație absurdă, spunem, de multe ori, că „suntem în Kafka“. „Kafkian“ a devenit aproape sinonim cu „absurd“. Chiar așa să fie?
După Camus, putem deveni conștienți de absurdul existenței „dacă privim, în anumite momente de luciditate, aspectul mecanic al gesturilor [oamenilor], pantomima lor lipsită de sens“. De exemplu, atunci când „un om vorbește la telefon după un perete de sticlă; nu-l auzim, dar îi vedem mimica de neînțeles: ne întrebăm pentru ce trăiește“. Totul s-ar lămuri dacă l-am putea auzi – însă, de la distanță, neauzind ce spune omul din cabină, scena frizează absurdul. „Această opacitate și această înstrăinare a lumii e absurdul.“
Conform DEX-ului, absurd (adjectiv) e ceva „care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic“. Nu e tocmai înțelesul pe care-l dă Camus termenului. Dar putem admite că percepția înstrăinării și a opacității lumii sunt potrivnice naturii umane și, prin aceasta, potrivnice logicii și bunului-simț.
„Cred (tocmai) pentru că e absurd“ (sau „cred pentru că nu se potrivește“) – zicerea i se atribuie lui Tertulian. Cu alte cuvinte (extrapolând afirmația filozofului referitoare la credința religioasă): cred ceva, pentru că rațiunea e neputincioasă, nu mă ajută să demonstrez sau, măcar, să verific și să validez că lucrurile stau într-adevăr așa cum se pretinde. Dar sunt mai tentat să validez decât să infirm – și atunci cred.
În parabola „În fața legii“, Kafka imaginează un biet om de la țară care ar vrea să cunoască legea (nu se precizează care anume), știind că pentru asta trebuie să intre undeva, pe o anumită poartă păzită amarnic de cineva care nu-l lasă să treacă. Omul așteaptă cuminte, încearcă să mituiască paznicul, îmbătrânește în fața legii de nepătruns și, înainte să moară, vede cum paznicul închide poarta care, i se spune, îi era doar lui destinată. În Procesul, fapt îndeajuns de semnificativ, parabola îi este povestită lui Josef K. de un preot care-i vorbește despre vină și-i spune că paznicul, în calitate de păstrător al legii, e dincolo de judecata omenească.
Ce-ar fi trebuit să facă omul acesta care voia să cunoască legea – orice ar însemna acest cuvânt? Să lupte? Să se revolte? Să se ia la trântă cu paznicul? Crede cineva fie și-o clipă că ar fi avut sorți de izbândă?
Josef K. e arestat. De cine? Nu știe. În baza căror legi? Nu știe. Ce anume i se impută? Nu știe. Va fi judecat – când, unde va avea loc procesul? Nu știe. Se revoltă? Da, pentru că se simte și se știe nevinovat – mai bine zis, nu știe să se fi făcut vinovat de ceva. Se luptă, face tot ce se poate ca să se apere? Da. Are el cea mai mică șansă măcar? Nicidecum. De la un moment dat încolo, cititorul e convins că partida e pierdută și că e doar o chestiune de timp până când Josef K. va fi condamnat. Ceea ce se și întâmplă. E chiar executat și moare „ca un câine“.
Când e nedreptățit de Dumnezeu – din punctul de vedere uman în care se situează – Iov se ia de piept cu Creatorul, îl interpelează, îi cere explicații. Îi răspunde Dumnezeu lui Iov? Da și nu. Da, pentru că i se adresează direct. Nu, pentru că se mulțumește să-și reafirme măreția, urieșenia în contrast cu nimicnicia lui Iov. Și ce face Iov? Acceptă. Nu înțelege motivele lui Dumnezeu, dar îi acceptă judecata și acțiunea. Iar Dumnezeu îl răsplătește. Nu e complet absurdă povestea lui Iov? Există oare explicație rațională pentru pătimirile lui Iov?
Kafka avea o înclinație mistică deloc neglijabilă – au glosat pe marginea ei și Walter Benjamin, și Gershom Scholem; e cunoscută și aplecarea spre studiul Talmudului, împărtășită spre sfârșitul vieții cu Dora Diamant.
Cu aproape o sută de ani înaintea lui Kafka, mecaniciștii de felul lui Laplace socoteau că lumea e deterministă, că am putea prevedea orice eveniment dacă am putea cunoaște toate evenimentele anterioare care îl pot influența: „Putem considera starea actuală a universului ca efect al trecutului și cauză a viitorului. Un intelect care la un moment dat cunoștea toate forțele care animau natura și pozițiile simultane ale ființelor care o compun, dacă acest intelect era suficient de vast pentru a analiza informațiile primite, putea comprima într-o singură formulă mișcarea celor mai mari corpuri ale universului și cea a celui mai ușor atom; pentru un astfel de intelect nimic nu poate fi incert, iar viitorul, la fel ca și trecutul, s-ar afla permanent în fața ochilor săi.“ (Pierre Simon Laplace, Eseu filosofic asupra probabilităților) Ei socoteau că întâmplarea e doar expresia imposibilității acestei cunoașteri depline a cauzelor potențiale. Dar Josef K. nu avea un asemenea intelect.
Ce i se întâmplă lui Josef K. nu e absurd în sensul tare, de ilogic. Mai degrabă, povestea lui e expresia lucidității cu care Kafka acceptă că, limitată fiind, departe de a fi atotcuprinzătoare, mintea (propria lui minte, cel puțin) nu poate să cunoască și să înțeleagă rațiunea ultimă care guvernează natura, universul, lumea aceasta și, de ce nu, poate și lumea cealaltă, de va fi existând. Josef K. nu cunoaște legea, nu știe cum funcționează aparatul birocratic, cum și de cine e condusă societatea – se află exact în situația celui care vede pe cineva gesticulând în cabina telefonică. Spre deosebire de omul care bate la poarta legii, apoi așteaptă pasiv să fie invitat înăuntru, Josef K. se luptă pentru ca, în final, să se dea bătut și să-și accepte sentința. Învins? Nu. Acceptându-și soarta, Josef K. acționează rațional – anume, în singurul mod rațional posibil.
Sunt și nu sunt absurde situațiile în care se află personajele lui Kafka. Folosim același cuvânt când vorbim despre teatrul lui Ionescu sau al lui Beckett, dar nu vorbim despre același lucru. Cred că Franz Kafka a simțit dureros de concret limitările rațiunii umane, futilitatea de a încerca să înțelegi „ascunsele căi ale Domnului“ și mecanismele care reglează funcționarea societății.
Dacă, pentru antici, tragismul condiției umane deriva din atotputernicia zeilor care manevrau oamenii ca pe marionete, pentru Kafka el derivă, cred, din neputința omului de a-și înțelege rațional condiția. Iar acceptarea resemnată, umilă a acestei limitări e, până la urmă, o formă de eliberare.
Imagine reprezentativă: Orson Welles, The Trial, 1962
