Între hărți și cărți

Start

Am aflat că îmi place să călătoresc abia după ce am devenit studentă la Facultatea de Geografie, secția Turism, a Universității din București. Poate că ceva din subconștientul meu simțea că tălpile mele vor umbla și vor umbla, kilometri după kilometri, așa cum palmele mele întorseseră până la acea vârstă pagină după pagină, deschizând carte după carte din nenumăratele biblioteci la care aveam permis. Da, a existat o lume în care întâlnirea cu cartea era facilitată de un loc pe care îl recunoșteai după mirosul de hârtie veche, în care te lăsai fermecat de slovele șterse de vreme și de degetele altor curioși care parcurseseră înaintea ta textele prețioase. A fost odată când nu exista internet, iar biblioteca era singurul Google la care aveam acces.

Prin cărți am explorat cele dintâi tărâmuri, jurnale de călătorie despre niște locuri la care nici măcar nu visam că pașii mă vor purta vreodată, locuri pe care le știam doar ca pe niște pete verzi ori albastre ori maronii pe hartă. Apoi, am avut șansa măreață să trec și alte granițe, cele fizice, și să mă las sedusă de zeci de țări și de nenumărate meleaguri, unele mai frumoase sau mai stranii decât altele, de la New York la Cernobîl, din Hong Kong până în Maroc, din Kenya până în Norvegia. Dar trei sunt locurile care m-au lăsat la propriu fără aer, simțind pe pielea mea ce înseamnă Sindromul Stendhal: Marele Canion, biserica/moscheea Sfânta Sofia și Sagrada Familia, minunea lui Gaudi. La fel și cu cărțile: întorci paginile și uneori simți că poveștile din spatele copertelor te lasă fără vlagă. Am fost pe munți înalți, cum ar fi Mont Blanc, dar am fost și pe înălțimi de extaz purtată de niște rânduri dintr-o carte, cum ar fi cărțile lui Elif Shafak sau ale Simonei Antonescu.

La Curtea Veche Publishing am ajuns tot dintr-o călătorie. Eram la Festivalul de Teatru de la Sibiu, captivată nu pentru prima oară de Faustul magistral pus în scenă de Silviu Purcărete și mai cu seamă de Ofelia Popii în rolul lui Mefisto, când cu coada ochiului observ silueta Ancăi-Maria Pănoiu pășind prin Piața Mare. Eram într-o perioadă în care îmi căutam de lucru, iar discuția noastră a ajuns și la acest subiect. Iar Anca îmi face o sugestie: „Curtea Veche are nevoie de un corector.“ Suna foarte tentant să am un loc de muncă la care să citesc. În mai puțin de o săptămână am cunoscut-o pe Cristina Drăgulin, cu care am dat proba, iar după câteva zile am semnat și contractul de angajare. Nu cred că mi-am dat seama prea bine ce urma să se întâmple. Având dezamăgirea mai multor concursuri ratate la instituții de stat, după o vreme am înțeles de ce s-au întâmplat toate acestea: locul meu nu era acolo.

Primele luni am fost corector și mă bucur că am avut norocul să mai prind niște vremuri în care oamenii mergeau la birou în fiecare zi. Au fost zile frumoase, în care împrumutam de la colegi cuvinte așa cum muncitorii dintr-o fabrică își împrumută cheia de 12 ori un ciocan. Așa am înțeles primele taine care mi se dezvăluiau din lumea editorială, apoi am devenit redactor, iar acum sunt editor, pe parcurs și traducând câteva titluri.

Am lucrat la cărți pentru copii și m-am bucurat ca ei de poveștile pline de culoare, la romane pentru adulți, cu narațiuni misterioase, la numeroase cărți cu tematică psihologică, simțind că cel dintâi cu mintea și sufletul tămăduit de sfaturile autorilor sunt eu.

Ca cititor, dacă ar fi să numesc o carte de la Curtea Veche Publishing care m-a amuzat, dar care m-a și făcut să plâng, aceasta ar fi Barracuda forever, de Pascal Ruter, tradusă de Ioana Manolache; o carte care m-a durut și m-a stors de lacrimi e Scrisorar, de Mihail Șișkin, tradusă de Antoaneta Olteanu; o carte care m-a înfiorat și m-a făcut să visez urât (nu sunt adepta genului horror, iar dacă nici tu nu ești, atunci nu o căuta) – Nu vreau să mă întorc printre morți și alte povestiri, de Erika Olahová, tradusă de Gabriela Georgescu; o carte pe care aș face-o oricui cadou – Fantezia zborului, de Richard Dawkins, tradusă de Andreea Florescu; o carte care mi-a rămas lipită de suflet – Dumnezeițele din Moravia, de Katerina Tuckova, traducere de Anca Irina Ionescu, volum care mi-a făcut, de altfel, cunoștință cu editura Curtea Veche și care m-a făcut să-i trec prima oară pragul în calitate de cititor dornic să mai cumpere un exemplar din ea și să-l dea în dar.

Și am mai câștigat ceva la Curtea Veche Publishing: niște colege și prietene, cum altfel decât prețioase, partenere de ispravă pentru împărțit micii din Obor sau un pahar cu Aperol Spritz oriunde.

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×