E nevoie de un detur ca să încep acest scurt text. Acum câțiva ani, vizitând casa mătușii Léonie din Illiers, am rămas fascinat de micimea locului și de efectul extraordinar prin care Proust se așază în perspectiva copilului de pe la 1880, descriind casa relativ modestă din așa-zisul Combray aproape ca pe un palat.
Așa. Acum câteva zile, deschizând romanul Balada Necunoscutului de Cristina Vremeș (Humanitas, 2024), am avut din primele pagini aceeași senzație pe care o dă începutul romanului proustian: perspectiva magicului inaccesibil, fie el și denaturat ori nu neapărat pozitiv. O fetiță (fără nume, dar putem presupune că undeva în fundal poartă numele autoarei) traversează propria lume și ne-o redă cu aceeași deformare a senzației și percepției pe care o întâlnim și la Proust.
Trama e relativ simplă: mica noastră eroină trăiește într-o familie disfuncțională. Părinții ei vor divorța, iar tatăl o duce într-o călătorie prin Europa care va culmina la Disneyland, lângă Paris. Fata e mai apropiată totuși de mamă, iar tatăl – departe de a fi doar „necunoscutul“ din titlu – devine un simbol al necunoscutului care e însăși viața ei, în toate cele trei ipostaze posibile ale timpului.
Doina și Dinu, părinții ei, nu sunt neapărat în opoziție. Au o căsnicie de conveniență, menținută pentru binele copilului, dar inevitabil sortită sfârșitului. Ea – distinsă, relativ mai educată (deși textul nu păcătuiește prin abundență de referințe culturale); el – un bagabont de București, afemeiat, bețiv, tipul șmecherașului cu relații, care se descurcă în viață. Locuiesc cu toții în apropiere de Piața Sudului. În peisajul romanului sunt importanți și bunicii, Coco și Tata Toma, acesta din urmă fiind implicat într-un straniu episod în care fetița se întâlnește pentru prima oară cu moartea – firește, fără să o înțeleagă.
Cealaltă dimensiune a romanului e dantescă, iar referințele sunt explicite: Dinu (Vergiliu) o conduce pe fetiță (Dante, evident) într-o călătorie de-a latul Europei. O călătorie atât fermecată, cât și dezamăgitoare, atât inițiatică, cât și destructivă. Dar nu e, oare, orice inițiere un act de distrugere? Aici pare să stea, din câte înțeleg, miza romanului: dezvrăjirea necunoscutului din titlu e dureroasă. Virgiliu se dovedește a fi același om lipsit de sentimente, brutal pe alocuri, bădăran – de ce nu? – și abject, trivial, chiar dezgustător. Inițierea poate fi un pas înainte, dar pasajul în italice de la pagina 322, o aspră judecată post-factum a tatălui, ne sugerează că întreaga călătorie a fost, de fapt, un imens pas înapoi – cu reverberații asupra întregii vieți a naratoarei.
Aș fi preferat ca autoarea să ne lase să înțelegem singuri. Judecata asupra personajului patern e exprimată cu vârf și îndesat. Dar nu e momentul să mă amestec în alegerea strategiilor narative. Poate că și confruntarea cu realitatea de azi are sensul ei și nu mi-l dau eu seama.
În orice caz, lăsând deoparte ușoara nemulțumire de mai sus, cartea se leagă bine, iar trecerile dintr-o scenă în alta sunt line, aproape insesizabile. Tonul face muzica, iar tonul Cristinei Vremeș e întotdeauna potrivit. Nu mai avem de-a face cu minimalismul schematic, atât de frecvent în alte cărți ale copilăriei publicate recent. Stilul e dens, încărcat, uneori frumos cu intenție.
În text se regăsesc reminiscențe și chiar trimiteri explicite la Proust, iar structura generală amintește mai degrabă de complexitatea cărților lui Mathias Énard, fără să preia însă și fraza lungă sau efectele muzicale specifice acestuia – oricum netransferabile integral în limba română.
Structura textului e definită și enunțată clar:
„(…) vom vedea bine, de data aceasta, ce înseamnă enunțările în puncte de fugă multiple, și nu unilaterale, prin care se pot construi catedrale cavernoase, romane fără fund, simfonii care încep la mijloc, într-o țesătură infinită, laborioasă, a plăcerii pure de a elabora ceva, nu contează ce, fără obiective simplificate, vom vedea bine.“ (p. 146)
Așa cum vocea narativă stă între lumi (a mamei și a tatălui, a cartierului și a străinătății, a iubirii și a dezgustului etc.), romanul însuși e structurat în opoziții care se întâlnesc doar pentru a se despărți, și se despart doar pentru a se reîntâlni, undeva. Este eroina noastră cu adevărat nefericită? Nu cred. Dar nici fericită nu e, la urma urmelor. Cartea oglindește viața și, cu o singură excepție, nu încearcă să judece faptele – doar le expune, lăsând cititorului libertatea de a înțelege ce e de înțeles. Ceea ce e excelent.
Mă miră nespus faptul că Balada Necunoscutului a trecut aproape neobservată anul trecut și nu figurează printre cărțile remarcate în (atât de puținele) noastre liste de nominalizări. Stilistic – și nu doar – romanul e o reușită în sine și va rămâne… dacă, și numai dacă, va fi citit. Iar de asta încep deja să mă îndoiesc, fiindcă a trecut cam un an de la apariție.
Firește, dacă mai trebuie să spun asta, îți recomand s-o citești.
