– nu plictiseala va ucide, ci blazarea1 –
În memoria lui Ion Botofei,
inginer și primul primar post-1990 al Craiovei,
un adevărat constructor (din Oltenia până în Libia)
și un mare povestitor.
Specialiștii în literatura franceză – în rândul cărora nu mă număr – spun că Alfred de Musset (1810–1857) ar fi un autor romantic cu totul interesant. În ceea ce mă privește, cu el m‐am intersectat în două ocazii: în clasa a XII‐a, la una dintre orele de literatură universală de la Liceul (azi colegiu) Elena Cuza din Craiova (dar, fiind în pregătirea Bacului, nu l‐am băgat în seamă), iar apoi într‐una din zilele pandemice din 2020, în condițiile de izolare la domiciliu pe care toți diplomații din Paris le‐au trăit pe motiv de COVID‐19.
Într‐una din acele prime zile de confinement am dat, sub un vraf de alte cărți, peste o antologie de poezie franceză de secol XIX, publicată la Paris în anii 1930 – pe care o cumpărasem recent pentru 1,50 euro (cu un capitol Anna de Brancovan, devenită prin căsătorie contesă de Noailles și, în zilele noastre, nume de liceu în nordul Bucureștiului). Cum, slavă Domnului, în zilele‐COVID am avut ceva timp liber, am luat antologații la rând: de la Lamartine și Baudelaire la Paul Valéry și Paul Claudel, tot secolul romantic (circa 1820–1920), personaje unul și unul.
Cum a intrat Mardoche în viața mea
Între toți, Alfred de Musset face figură aparte – pare un dandy rătăcit într‐o companie de nevrozați. Geniu de tinerețe – cam tot ce contează a scris până la 30 de ani, alternând saloane literare (seara) și bordeluri (noaptea), suferind după George Sand, apoi, în ultimii luștri ai vieții, depresiv și alcoolic (ca urmare a unui sifilis pe care‐l ducea de pe la 15 ani?) –, de Musset a scris, la 20 și ceva de ani, printre primele sale (zeci de) creații, un lung poem care se cheamă Mardoche.
M‐am împrietenit cu Mardoche aproape pe loc. De Musset povestește acolo cum, „în urmă cu un an“, cunoscuse un tânăr (cu numele citat) care trăia zi și noapte închis în casă. Totuși, acel om, deși, izolat, trăia în fericire – iar spleenul nu‐l cotropea decât cel mult de patru ori pe săptămână! „J’ai connu l’an dernier un jeune homme nommé/ Mardoche, qui vivait nuit et jour enfermé. […]/ Cet homme, ainsi reclus, vivait en joie – A peine/ Le spleen le prenait‐il quatre fois par semaine“ etc.
Că l‐am descoperit pe Mardoche la începutul izolării mi‐a fost de mare ajutor. Dacă plictiseala e aristocratică, iar spleenul e burghez, oare ce ne rezervă epoca noastră? – mă întrebam eu. Și am ajuns la un răspuns‐ipoteză pe care vi‐l propun și dvs.
Plictisul e un răsfăț pe care puțini şi-l mai permit
Ca să rezum: eu cred că, pur și simplu, oamenii care suntem nu mai au timp pentru spleen, și nici pentru plictiseală. Dacă ne calmăm puțin din goana inconștientă a zilei (acumularea compulsivă de informație, de care vorbeam în capitolul precedent, III.2.), vom vedea că nenumărate lucruri incredibile s‐au petrecut și se petrec, numai și numai pe parcursul vieții noastre.
Reperul pe care îl am e o idee a istoricului francez Marc Ferro: el arată că, în secolul al IX‐lea d.H., un locuitor galo‐franc din Lugdunum/Lyon, vorbitor de latină, se simțea acasă în orașele din sud‐estul Mediteranei – din Cartagina până în Alep ori Antiohia (i.e., Tunisia, Turcia, Siria actuale); în schimb, el nu putea vorbi latina la est de Rin, pentru că acolo (pentru el) erau încă germanici barbari. Dar, peste alți 500 de ani (cam pe vremea lui Mircea cel Bătrân al nostru, să zicem), un alt locuitor din Lyon putea vorbi latina la est de Rin (în Magdeburg ș.a.), dar nu și în sud‐estul Mediteranei, zonă arabizată între timp.
Cam asta era viteza cu care înainta, altădată, Istoria.
E banal a spune că ea s‐a accelerat între timp (da, știm, prima frază din Moromeții etc.), dar acesta e purul adevăr. O mare parte dintre cei care citiți aceste rânduri vă dați seama, la o sumară recapitulare, cu alte câte evenimente ați fost contemporane/i (în afara zilei dvs. de naștere, desigur).
De exemplu, eu îmi imaginam, până acum câțiva ani, că cel mai important eveniment al vieții mele va fi căderea comunismului în estul Europei… Știți ceva? Mi‐aș dori să fie așa – dar, cu pandemii, cu Inteligența Artificială care ne pândește, cu războaie deschise precum cele din Ucraina sau Fâșia Gaza etc., nu mai sunt foarte sigur!
„Cum poți să dormi când patul arde?“
Spre mijlocul anilor 1980, trupa rock (din Australia!) Midnight Oil a scos un hit numit „Beds are burning“ (fiecare puteți da ce conotație doriți!); unele asociații creștine, atunci, acolo, l‐au declarat cântec satanist – iar azi el pare o inofensivă baladă ritmată și corectă‐politic și aproape ecologistă, al cărei refren se întreabă „cum de putem dansa, dat fiind că Pământul se învârtește, și cum de putem dormi, dat fiind că paturile noastre ard“: „How can we dance when our Earth is turning?/ How do we sleep while our beds are burning?“ Ei bine, cred că un mare adevăr e spus acolo. La câte se întâmplă în lume, cum de mai avem odihnă? La câte informații vin peste noi, cum de ne mai răsfățăm plictisindu‐ne?
Amintiți‐vă ce se întâmpla prin 2020 în Hong Kong, în conflictul dintre tinerii care își doreau democrație și trupele sistemului chinez, sistem care dorea stabilitatea regimului – și îmi aduc aminte cum parcă mai ieri TVR a transmis, live, predarea administrației de la britanici la chinezi (1997, cred), în ceea ce promitea să fie o țară cu două sisteme.
Uitați‐vă la India din zilele noastre, care în zece ani va avea cea mai mare populație a globului (dacă nu cumva o are deja!) și, probabil, va fi în Top 3 economii ale lumii – și amintiți‐vă că, acum nu mulți ani, acel refren „Avaramuuu!“ și, în genere, filmele lor ni se păreau esența kitsch‐ului imaginabil!
Uitați‐vă la schimbarea granițelor, în decurs de decenii/ ani: vezi Germania, URSS/Rusia, Cehoslovacia, Iugoslavia, vezi Peninsula Crimeea etc.
Uitați‐vă la maniera incredibilă în care viețile noastre au fost bulversate (și sunt), în decurs de decenii/ani, de simpla evoluție a lucrurilor. În cazul meu, în 1987, terminam stagiul militar, caporal în armata unei țări din Pactul de la Varșovia; peste 20 de ani, ca ministru, în 2007–2008, organizam Summitul NATO de la București! Ei bine, era o schimbare, care se datorează poate și meritelor mele, dar în primul rând geopoliticii secolului al XX‐lea – și e de dorit ca așa ceva să nu se petreacă la fiecare câteva decenii! În cazul altora: milioane de suflete născute în România și care acum trăiesc, muncesc, visează sub alt cer – după ce, în 1989, imensa majoritate dintre noi nu știam cum arată un pașaport, iar penetrarea unei granițe externe era pură fantezie!
Nu mai vorbesc despre tehnologie – față de anul 1990, clar suntem azi în plin SF… Iar mâine, ne e teamă de apocalipsa IA, a Inteligenței Artificiale.
Așadar, ipoteza mea e că schimbarea lumii în care ne‐am născut e atât de profundă, încât, pentru unii, pare insesizabilă – nu pentru că respectivii nu ar percepe‐o, ci pentru că, pur și simplu, se protejează făcându‐se că nu o văd.
COVID-19 a fost doar vârf de aisberg (aproape topit!)
Azi, un om curios nu are absolut nicio șansă să se plictisească, vreodată în viața lui. Informația e accesibilă, cunoașterea e diversă (și ambele, deseori, gratis), astfel încât îți trebuie efort nu pentru a le căuta, ci pentru a te feri, măcar o vreme, de ele.
Ca mulți dintre dvs., și eu (scriam în capitolul precedent) am strâns cărți, albume, cópii xerox, cópii pdf, doc. audio, doc. video, discuri vinil, casete, videocasete, CD‐uri, DVD‐uri, dis‐ chete, stickuri, rețele de socializare, parole etc. mai multe decât poate consuma un om normal într‐o viață lungă. Și cred că tocmai aici e nodul problemei: acest COVID‐19 nu a schimbat mare lucru în lume – din simplul motiv că schimbarea începuse deja, dar noi priveam în altă parte. COVID‐ul n‐a făcut decât să ne atragă atenția asupra unei schimbări în care deja eram. Să vă dau un alt exemplu: în iunie 2015, după numirea mea ca ambasador la UNESCO, mi‐am „înghețat“ (cu un zaț de regret pe care doar profesorii îl pot înțelege) cursurile mele speciale sau opționale de la Facultatea de Istorie bucureșteană sau am pasat unor colegi cursurile generale pe care le țineam. Repet, era anul 2015. În decembrie 2020, revenit în țară, aveam să văd cum toți colegii mei, deja de aproape un an, țineau cursurile online (adică de acasă, din fața unui ecran de laptop), și așa le‐am reluat și eu în semestrul II din 2021. Dar întrebarea rămâne: de ce, în toamna lui 2015, nu m‐am gândit să le propun studenților mei cursurile în format online? Oricum, și înainte de pandemie, comunicarea video instantanee exista – dar nu exista paradigma necesară, care să lege educația de ceea ce mai înainte părea doar entertainment pe rețele de socializare. În ciuda faptului că oltenii sunt creditați cu agerime de minte, mie nici prin gând nu mi‐a trecut, în vara lui 2015, că aș putea să‐mi fac liniștit cursurile în continuare, de la orice adresă, prin propriul laptop! Dar aveam să o fac, obligat, după începutul pandemiei!
Aș spune: nu pandemia e de vină aici, ci propria noastră mărginire, care e cantonată la ceea ce cunoaștem, la ceea ce am mai făcut, la ceea ce alții fac etc. Aici apar revoluționarii epocii noastre: ei fac ceea ce alții, neobligați, nu s‐au gândit să facă – vezi „copiii spirituali“ ai lui Bill Gates, anume Mark Zuckerberg (Facebook), Elon Musk (rețeaua X, Tesla ș.cl.), Jeff Bezos (Amazon) și toți ceilalți, creatori de aplicații din toate colțurile lumii. Acești oameni, nedorind să se plictisească, au încercat câte o năzdrăvănie. Și unii dintre ei au reușit – major! Cine anume va lansa și va îmblânzi Inteligența Artificială? Tot oameni precum ei.
În izolarea acelei primăveri 2020, mi‐am propus să scriu o ucronie, despre un viitor accelerat. Oferta gnoseologică, pentru un om liber, e în creștere, la fel și intruziunea inteligenței artificiale – biotehnologiei – nanotehnologiei etc. în viața noastră. Personajul meu se va chema BIANCA – inițialele de la Biotehnologii, Inteligență Artificială, Nanotehnologii și Augmentare cognitivă.
Deci, nu mi‐e greu să‐mi imaginez un răspoimâine în care oricare dintre noi nu‐și va schimba doar culoarea ochilor (lentile etc.), ci chiar și sexul – fie și vreme de câteva zile/săptămâni, pentru a testa, de ce nu?, senzațiile accesibile! Nu ne vom mai omorî dușmanii, ci îi vom lua prizonieri și îi vom transforma, chirurgical și biotehnologic, în animale de companie (strunite în lesă, situație de care ei vor fi conștienți, desigur!).
Ar fi ceva nou? Nu tocmai: în Imperiul Otoman (și chiar și în conflicte europene, cu mult mai recente), practica emasculării unor adversari, sau a tăierii limbii (există țarine din istoria modernă a Rusiei care au ordonat așa ceva) sau a membrelor etc. – toate acestea s‐au încercat, cu rezultate probabil categoric de partea celui care avea puterea. De ce viitorul ar fi altfel? În iulie 1402, Baiazid I, temutul sultan otoman (cel din „Scrisoarea a III‐a“ lui Mihai Eminescu, cel care învinsese alianța creștină de la Nicopole, din 1396, care îl cuprindea și pe Mircea cel Bătrân al nostru), deci exact acel Baiazid a pierdut un război împotriva mongolilor lui Timur „Cel șchiop“ Lenk și a avut neșansa de a cădea în captivitate (unde a și murit, prin sinucidere). Potrivit unei versiuni a cronicilor, captivul Baiazid I ar fi fost plimbat în lanțuri, într‐o cușcă de fier, iar seara era folosit, tot înlănțuit, de către Timur Lenk drept scaun pentru picioare2. Cum spuneam, precedentele există. În istoria speciei noastre, cupele de vin făcute din cranii ale dușmanilor sunt monedă curentă în multe comunități ale trecutului. Sau, dacă empatia umană vă permite încă o aberație, gândiți‐vă la ofițerii din lagărele de concentrare letale ale regimului nazist, acum nici 100 de ani, care făceau abajururi din pielea deținuților „suboameni“ evrei – sau foloseau craniile acestora drept presse-papier pe birouri. Așadar, Inteligența Artificială, dacă îi dăm toate aceste date, n‐ar fi deloc surprinsă în a vedea un alt tiran al viitorului cum își tratează chirurgical un oponent/adversar/inamic și îl transformă într‐un câine de companie, dar fără dinți.
În acea lume, războaiele (inclusiv cu mini‐șarje atomice) vor avea loc pe la ora 10:00 sau 11:00 a dimineții, apoi pe la ora 15:00 se va semna pacea, iar pe la ora 20:00 vor fi deja alte alianțe, pentru noul război de a doua zi. Cum am văzut deja, granițele sunt instabile.
În acea ucronie, din păcate, vor fi din ce în ce mai puțini profesori – pentru că toată cunoașterea unui individ, pusă pe un cip, va fi lăsată de respectiv cui dorește, din a doua generație de după el, asemenea unei averi. De exemplu: viitorul Einstein își va lăsa moștenire cunoașterea nepotului său – sau oricărei rude.
Nu mă întrebați de ce va fi așa, dacă va fi bine sau rău; eu doar vă spun că poate să fie și așa, și nu de noi depinde, ci de urmașii noștri și de lumea pe care și‐o vor crea. Poate că urmașilor noștri li se va părea ceva natural, așa cum și nouă azi ni se pare firească o operație stomatologică de implantare a unor dinți – ei bine, acum 200 de ani, dacă ai fi prezis schimbarea unei danturi, fie ai fi fost considerat nebun, fie ai fi fost bănuit de lucruri diavolești!
Sau poate că va fi altfel?
Poate că tot ce am sugerat în paragrafele precedente se va preface în fum, pe lungul fir al predicțiilor niciodată realizate. Dar până și verificarea acestui lucru presupune curiozitate.
Acesta este cuvântul‐cheie: sfânta curiozitate. Antidotul pentru plictiseală, lehamite & spleen nu sunt alergătura, agitația sau dinamismul. În lumea de mâine, criza va fi mai subtilă. Când ai terabiți de informație, terabiți de entertainment și alți terabiți de cunoaștere (cei trei termeni nefiind, evident, sinonimi), marele pericol nu e spleenul, ci blazarea.
Dar câtă vreme noi, ca indivizi și ca specie, vom putea fi ceva mai des plictisiți (de patru ori pe săptămână, precum Mardoche) decât blazați, iar în rest doar curioși, viitorul va fi indiscutabil mai interesant decât trecutul.
1 O primă variantă a acestui text a apărut în mai 2020, în revista Dilema veche.
2 Pentru echilibrarea narațiunii, voi spune că există și varianta după care Baiazid I ar fi fost bine tratat de învingător, fără umilințe, dar tot s-ar fi sinucis.
Imagine: © Shutterstock
