fragment din romanul omonim, aflat în curs de apariție la Humanitas, în colecția „821.135.1 – Scriitori români“
Portul e mic și e plin de oameni. Câteva vapoare așteaptă să fie luate cu asalt de turiști. La chei, s-a format o coadă lungă care șerpuiește pe lângă un chioșc. O altă masă de oameni se îndreaptă spre plajă, conduși de un ghid cu un steag într-o mână și un megafon în cealaltă. Comentează în franceză plin de entuziasm în timp ce arată spre un turn de piatră înalt de vreo cinci etaje și aflat chiar la marginea apei. Înțeleg că e de pe vremea bizantinilor. Mi-e greu să înțeleg mai mult din ce aud.
— Ne punem aici? îl întreb pe Antoine și-i fac semn spre mulțimea de oameni ordonați relativ într-o coadă pe mai multe rânduri.
— Asta-i pentru turiști. E vaporul ăla și mai e și corabia pe care o vezi acolo. Merg până la capătul peninsulei și se întorc. Nu acostează. Văd mănăstirile de pe mare, că n-au voie să se apropie la mai mult de cinci sute de metri.
M-aș simți mai bine să mergem cu vaporul din fața noastră. E mare și n-aș avea emoții. Știu că trebuie să mergem cu o ambarcațiune până la destinație, am înțeles foarte bine când Antoine mi-a spus detaliile călătoriei, numai că dorința mea de a fugi a înlăturat orice teamă de apă. Acum, cu marea în față, orice drum cu barca e o amenințare iminentă.
— N-am mai mers cu un vapor din clasa a unsprezecea. Și atunci a fost cu bacul, la Brăila. Și n-a fost chiar bine.
— Nu?
— Îți zic altădată.
— Nu se întâmplă nimic. Am fost de atâtea ori și n-am avut probleme. Uite, marea e plată, nu-s valuri.
De la mal, marea dă impresia că e liniștită. Odată ieșiți în larg, ceea ce pare plat sigur o să se simtă altfel. În plus, mai e ceva ce Antoine pare că neglijează.
— Uite la norul ăla, îi spun și-i arăt norul întunecat care vine dinspre vest.
— Poate se face un pic de umbră. Nu vezi că se duce încolo? Nu vine spre noi.
Pun dificultatea de orientare a lui Antoine pe seama călătoriei de peste noapte și a căldurii. Norul vine clar înspre noi și-mi pare că o face repede. Are și probleme de percepție a culorilor sau a tonurilor de culoare, în orice caz. Ocupă o bună parte din cer și e gri închis.
— Cumulonimbus, îi spun și arăt spre el. Cred că d-ăsta este. Mi-l amintesc din școala generală, când eram la cercul de meteorologie la Casa Pionerilor.
— Mai ții minte de atunci tot ce te învățau comuniștii ăia?
Îmi exprim dezaprobarea față de râsul aproape batjocoritor al lui Antoine printr-o strâmbătură.
— Nu comuniștii au inventat norii. Și-ți zic eu, e clar nor de furtună.
— O ploua un pic acum. Ce se poate întâmpla? Vine norul, picură un pic și scade temperatura de la treizeci la douăzeci și nouă de grade. Mai bine stai aici că mă duc să iau permisele.
Țâșnește de lângă mine și intră într-o clădire, de unde iese repede cu niște hârtii în mână. Îmi spusese pe drum numele lor grecesc, însă l-am uitat. Fără ele n-aveam cum să intrăm nicăieri. Nu știu cum a făcut rost de ele, căci din câte știam nu-i ușor. Antoine e un om plin de resurse și nu pot decât să mă bucur că ocazional dispare și reapare fie cu o informație, fie cu un bilet sau permis. Mă simt ca într-o excursie cu un ghid competent. Singura diferență e că în câteva ore, excursia o să se termine într-un loc necunoscut, în care o să mă simt străin și din care o să vreau să plec de îndată ce-o să ajung.
Trei preoți trec pe lângă mine, ocolesc coada și se îndreaptă spre un ponton pe care nu-l văzusem până acum. Unul dintre ei are o barbă albită aproape, deși nu pare atât de bătrân. Toți sunt înalți și merg cu pieptul înainte și cu pași mari. Poartă în mâini niște genți de piele neagră. O să mergem cu același vapor. Mă uit după ei, dar nu reușesc să văd că s-ar opri în preajma vreunei nave.
— Gata, s-a rezolvat, spune Antoine și mă bate pe umăr. Hai să mergem.
Mă iau după el fără să zic nimic. Încerc să-i regăsesc din priviri pe cei trei preoți, însă tot ce văd sunt doar turiști. Ajungem la un ponton mai mic pe care nu l-aș fi văzut din locul în care stăteam mai devreme. E ocupat de mai mulți oameni, majoritatea preoți sau călugări. Nu pot face distincția.
— De aici plecăm?
Pesemne că am întrebat cu o voce nesigură, căci Antoine se uită la mine surprins. Pontonul pe care stăm e mai jos cu cel puțin un metru față de cel de alături, la care e acostat vaporul cu turiști. Nici vorbă ca unul similar ca mărime să vină aici.
— În curând, răspunde el.
Ne alăturăm grupului și Antoine îi salută în greacă. I se răspunde și acum îmi dă prin minte că ar putea să cunoască limba. Salut și eu dintr-un gest cu capul. Puteam măcar să fi învățat cum să dau bună ziua. O să stau două ore pe vapor cu ei și o să se uite la mine ca la un ignorant intrus în teritoriul lor. Bine măcar că mi-am pus o cămașă cu mânecă lungă. E aproape neagră și mor de cald în ea, dar arăt și eu ca Antoine. Barba mă trădează. Are doar două zile și nu cred că e suficient de convingătoare. Nu știu drept ce trec eu acum în actele de care Antoine a făcut rost atât de repede, dar sunt sigur că și-au făcut deja o opinie despre mine și nu neapărat bună. Au fețe îngăduitoare totuși. Vorbesc între ei și aproape că zâmbesc uneori. Ultima oară când am văzut atâția preoți la un loc a fost la inaugurarea bisericii din cartier. Am aflat de la un afiș lipit pe geamul de la intrarea în scară că se cheamă târnosire. N-am participat la fața locului, însă am auzit, la fel ca toți ceilalți locatari ai blocului, fiecare cuvânt rostit de preoți. Administratorul a fost cel mai puțin entuziasmat. A stat o oră să curețe afișul și se plângea la toată lumea de lipiciul folosit.
Antoine spune ceva și-și ia geanta în spate, gata de plecare. Mă uit nedumerit în jur și văd cum se apropie de noi o șalupă, cam de lungimea celei care împinge bacul la Brăila, vreo zece metri cel mult. La proră, puntea e liberă și dacă pasagerii n-ar merge în locuri sfinte, aici ar fi loc de făcut plajă. Cabina ocupă partea dinspre pupă. Șalupa se leagănă, dar reușește să se proptească în ponton. Un marinar iese din cabină și aruncă o punte îngustă pe care ne face semn să urcăm.
— Transport special, zice Antoine. Nu stai să te înghesui cu două sute de oameni.
Mă privește ușor dezamăgit. Poate că așteaptă aprecieri din partea mea. Mă uit la vaporul de lângă noi, gata de plecare și el, și observ că nu e atât de aglomerat pe cât ar fi sugerat mărimea cozii de la îmbarcare.
— Privat. Nu ne încurcăm cu hoi polloi.
Preoții nu reacționează la ce-am spus. Nu cred că a ajuns până la ei și oricum sunt preocupați cu îmbarcarea. Doar Antoine râde la efortul meu de a arata că știu niște cuvinte în greacă. Nu știu dacă râde de ce am zis sau de mine și snobismul meu. Acum mă uit cum se mișcă șalupa în sus și în jos și la fel și puntea pe care preoții merg fără probleme. E foarte îngustă, cât să-ți ții tălpile una lângă alta. Antoine mă lasă pe mine primul. Calc ezitant și simt cum se mișcă, dar sunt încă deasupra pontonului. La o analiză mai atentă, îmi dau seama că nu am cum să pic în apă. Ultimul pas e mai mult o săritură și ajung pe puntea ambarcațiunii. De aici pare mai mare. Îl văd pe căpitan cum ne privește din spatele unui geam. Antoine apare și el și împreună intrăm în cabină printr-o ușă atât de mică încât trebuie să mă aplec pentru a nu da cu capul. Locul pentru pasageri e îngust și are două bănci puse de-a lungul pereților. Stăm față-n față cu preoții. Cei trei care au trecut pe lângă mine lasă căpitanului gențile pe care le aveau. Unul dintre ei îi explică ceva, după care toți trei părăsesc șalupa, nu înainte de a se mai uita o dată înspre noi. Fețele lor sunt curioase și-mi pare că eu le-am atras atenția cel mai mult. O fi pentru că par a fi cel mai nepotrivit din tot grupul sau o fi doar un semn de paranoia. Mă așez lângă Antoine. Pe banca din față stau ceilalți patru preoți și-mi amintesc de compartimentele de tren, în care stăteam în aceeași poziție, doar că mai apropiați. Deosebirea e că la tren mă puteam uita pe fereastră și evitam să dau ochii cu cei din fața mea. Aici pentru același lucru, trebuie fie să mă uit peste umărul unuia din fața mea, fie să mă întorc spre geamul din spatele meu. Aleg a doua variantă și-mi pare rău deja.
— Antoine, norul vine încoace.
— Ce nor?
— Ți-am zis mai devreme de el. Uită-te în spate.
Se întoarce cu greu și aruncă o privire.
— Nu prea pot să stau cu gâtul sucit. Cred că norul se duce în altă direcție. Nu-ți face griji, ajungem mai repede decât cu un vapor normal. Chiar dacă ar veni înspre noi, nu ne-ar ajunge.
Acum mi-e clar că orientarea în spațiu al lui Antoine e deficitară și la fel și cunoștințele lui despre dinamica lucrurilor. Șalupa nu arată a vreo ambarcațiune de viteză și dacă depășește vaporul, o face cu câteva noduri. Cei din fața mea sunt calmi. Ne privesc cu o seninătate pe care mi-e greu s-o pricep. Firește, ei merg acasă și sunt sigur că nu e prima oară când o fac cu șalupa. E un transport special și încă n-am curaj să-l întreb pe Antoine ce aranjamente a făcut să fim aici.
O vibrație străbate podeaua. Ne mișcăm încet și ne balansăm în voia valurilor, dar șalupa se stabilizează de îndată ce iese din port. Prinde un pic de viteză și acum stă înclinată, cu prora mai sus decât pupa. Mă uit înspre spatele compartimentului și o găleată de plastic îmi sare în ochi. E roșie și nu pare a fi umplută cu nimic. O fi pentru scos apa în caz că intră prea multă.
Norul e mai cenușiu după ce a acoperit orice rază de soare. E întunecat și mă aștept să plouă în orice moment. Marea devine nervoasă. Valurile sunt mai mari și stropi de apă se întind pe ferestrele cabinei. Călugării țin ochii închiși, dar am impresia că nu-s chiar de tot închiși și că ne urmăresc pe ascuns. Antoine citește dintr-o Biblie. Mă miră că vede ceva pe lumina slabă. E absorbit și cred că nici acum n-ar recunoaște că furtuna e o opțiune din ce în ce mai reală. Desigur, există posibilitatea să se prefacă. Stă deja de câteva minute la aceeași pagină. Nici măcar eu nu citesc atât de lent. Nici nu-s sigur că mai vede ceva, la cât e de întuneric. O lumină rece umple cabina din două tuburi fluorescente din tavan. O fi aprins-o căpitanul sau s-o fi declanșat singură de la un senzor. Prefer să cred că a fost ceva automat. Altfel, o să cred că cineva mi-a citit gândurile. Unul dintre tuburi pâlpâie. Îmi imaginez că sunt folosite rar și că au fost instalate deoarece regulamentele le-au impus. Văd printr-un geam mic capul căpitanului. A mai trecut prin furtuni și valuri, nu-i e frică. Încerc să mă conving că o să ne aducă la mal. Am face bine să acostăm în primul port, dar cine sunt eu să fac o astfel de propunere. Ar râde toți de mine, dacă aș îndrăzni. Am citit că mai sunt două porturi până la Dafne, destinația noastră. E și greu acum să intrăm în oricare dintre ele. Îmi amintesc că am văzut de multe ori la știri cum li se interzicea navelor să intre în portul Constanța din cauza valurilor mari și îmi dau seama că avem de așteptat ca furtuna să se potolească pentru a putea încerca să acostăm. Atunci, însă, ce rost ar mai avea? Dacă norul trece și lucrurile revin la normal, ne putem continua călătoria fără probleme. În orice caz, mi-e clar acum că o să rămânem în șalupă orice ar fi pentru următoarele ore.
Fețele călugărilor par pământii în lumina fluorescentă. Unul dintre ei a deschis ochii și se uită speriat când spre noi, când pe fereastra din spatele lui. Cel de lângă el a luat în mână crucea de lemn pe care și-o ține la gât și după cum își mișcă buzele, spune ceva, probabil o rugăciune pe care doar el o aude.
— Ți-am zis că-i nor de furtună, îi spun lui Antoine.
Nu-mi răspunde și nici nu-și ridică privirea din Biblie. Ori are vreo trăire spirituală aparte, ori moare de frică, la fel ca noi ceilalți. Ce-o fi fost în mintea mea când am acceptat să vin aici? Am refuzat de mai multe ori să merg cu Ilinca pe canalele din Veneția cu barca, doar pentru că nu suportam ideea de a mai fi din nou pe apă. În Londra nu m-am urcat în telegondola care traversează Tamisa pentru că nu suportam să fiu atârnat de un fir deasupra unei ape. Iar acum, iată-mă aici, dintr-o decizie nesăbuită, urmând un individ ciudat, într-un loc în care nu am ce căuta, doar pentru că am impresia că el e singurul care mă crede. Lumina pâlpâie acum mai tare, din ambele tuburi, iar mișcările noastre par sacadate.
— Cred că becurile astea sunt la fel de vechi ca șalupa, sunt stricate amândouă.
— Nu-ți face griji, o să ajungem în curând la mal, îmi răspunde Antoine, fără a-și lua ochii de la pagina pe care o citește.
Stă la aceleași cuvinte de vreun sfert de oră. Asigurarea lui nu mă încălzește cu nimic. Îmi întorc privirea spre geamul din spatele meu și atunci îl văd. Un ditamai valul, mai înalt decât șalupa noastră ne lovește aproape din lateral. Zgomotul e puternic, de parcă cineva ar fi lovit coca vasului cu un ciocan imens și pe moment mă gândesc că ne-am lovit de un buștean sau de un alt obiect plutitor. Șalupa se înclină și mă apuc de bancă pentru a nu mă rostogoli peste călugări. Antoine se prinde și el de un mâner și pe față i se citește un fel de indignare amestecată cu frică. Scapă Biblia din mână și încearcă să se aplece după ea, însă nu se poate apleca, căci șalupa reacționează și acum se balansează înspre partea noastră. Cartea alunecă sub bancă și acum văd cum găleata roșie se rostogolește printre noi. Ne înclinăm mult și văd cum apa ajunge la nivelul ferestrei. Motorul scoate un zgomot puternic și șalupa vibrează din toate încheieturile. Picioarele îmi tremură în ritmul podelei. Un zgomot intermitent vine de sub noi și dublează huruitul motorului. Din cabină se aud cuvintele marinarului și ale căpitanului rostite în ritm rapid. Îmi pare că sunt înjurături. Eu, cel puțin, aș folosi acest ton ca să înjur. Mă uit spre Antoine pentru o explicație, dar nu pare să priceapă nici el mare lucru.
Îmi simt spatele ud de la apa care intră pe lângă garnitura geamului. E o chestiune de timp până când fereastra va fi distrusă de valuri. Apa se scurge pe lângă perete. În curând o să ajungă la Biblia la care Antoine nu reușește să ajungă. Stă țeapăn pe bancă și la fel stau și călugării cu fețele cenușii. Nu-mi dau seama cum reușesc să stea nemișcați. Parcă sunt deja în rigor mortis cu toții, iar eu sunt singurul viu dintr-o barca gata să naufragieze. Mi-e frică să mă uit în față. Sunt sigur că aș vedea Moartea întruchipată în căpitanul care acum nu mai scoate nicio vorbă. Mă gândesc din nou la Ilinca, poate pentru ultima oară în viață. Ar trebui să fie ceva solemn, ultimul lucru pe care-l faci, însă e ceva grăbit. Câteva imagini cu noi doi din trecut și cam atât. Mintea-mi fuge la propria-mi înmormântare. Îi văd în jurul meu pe Corbu, pe Ionuț și chiar și pe Clara, în bluza ei neagră, lucioasă și mulată.
Sunt încă aici și mor de spaimă între niște oameni care-s mai morți decât mine. Nici cei pe care i-am lăsat acasă nu-s cu mult mai vii. Doar d-asta am fugit. Mă aplec cu un gest brusc și întind mâna sub bancă. Găleata mă lovește în cap și pentru moment resimt lovitura. Apuc Biblia și mă pun înapoi pe bancă. Am vederea încețoșată și sunt complet amețit, din cauza loviturii sau pentru că m-am aplecat rapid. Am mai leșinat înainte și acum mă simt ca în secundele de dinainte de a pierde contactul cu realitatea.
Nu se întâmplă. Rămân conștient. Durează mult până o să se întâmple. Prea mult. Antoine dă dovadă că-i încă viu și-mi ia Biblia în mână.
— Dacă am înțeles bine, cred că avem o problemă cu cârma.
Acum mi-e clar că înțelege greacă, dacă a putut desluși cuvintele spuse atât de repede.
— Înjurau?
Îl surprinde întrebarea mea și-mi răspunde monosilabic pentru a scăpa de mine.
— Nu.
Mă uit din nou și văd că suntem aproape de un perete stâncos. Nu-mi dau seama cum am ajuns aici. Pesemne mi-am pierdut orientarea și tot ce sper e că nu s-a întâmplat același lucru și cu căpitanul. Înainte de furtună, aveam pământul în stânga noastră. Acum e în dreapta, ceea ce înseamnă că ne întoarcem. Ciudat, nu mă înfricoșează apropierea de pământ, ba chiar îmi dă un sentiment de confort, deși în mod cert ciocnirea cu stâncile ne-ar fi la fel de fatală precum răsturnarea bărcii în larg. Vântul nu mai bate atât de tare și nici valurile nu mai sunt atât de înalte. Plouă cu picături mari și se aude zgomotul lor în tabla șalupei.
În paralel cu noi se aude motorul unei ambarcațiuni mai mari. Se ridică pe valuri și reușesc să deslușesc scris cu litere albe pe coca de culoare gri, Hellenic Coast Guard.
— A venit salvarea, spune Antoine.
Obrajii lui prind din nou culoare. Își ține Biblia cu ambele mâini și nu pot decât să mă bucur că nu s-a udat deloc. Nava militară ne remorchează sau mai bine zis ne ajută să ținem direcția, că motorul șalupei noastre e încă funcțional. Însă niciunul dintre noi nu se mișcă până nu ajungem în port. Șalupa militară ne lasă și acostăm asistați de o barcă cu motor la același ponton de unde am plecat. Mă ridic primul și înaintez cu teamă spre ieșire. Privirea îmi este atrasă de găleată, dar n-am timp să zic nimic. Antoine mă împinge de la spate să ieșim. Merg cu genunchii tremurând și nu mă opresc până nu ajung pe faleza portului. Îmi las rucsacul pe asfaltul ud și-mi pun mâinile în șolduri. Mă simt epuizat și trag cu putere aer în piept. Plouă mocănește și e mai înăbușitor decât înainte. Antoine mi se alătură, dar atenția îmi e atrasă de cei trei preoți care s-au dat jos de pe șalupă înainte de a pleca. Se uită în direcția noastră, mai degrabă decât spre călugării care au fost cu noi. Îi întâmpină și pleacă împreună.
— S-a stricat cârma și azi nu mai putem să ajungem, spune Antoine și arată spre șalupă. Mare ghinion.
Dau din cap, nefiind convins că e ghinion sau nu.
— Auzi, tu ai văzut găleata aia roșie. Ai văzut-o?
Se uită chiorâș la mine și ridică din umeri.
— De ce întrebi?
Mi-ar veni greu să-i explic acum.
— Lasă că-ți zic mai încolo.
Antoine se împacă repede cu gândul. Își pune Biblia la loc în geantă și-mi mulțumește că am recuperat-o.
— Oricum, e bine că suntem înapoi pe uscat, continuă el.
Mă așez pe bordură. Îmi vine să mă întind aici și să dorm. Îi răspund aproape în șoaptă.
— E bine că am ajuns înapoi între vii.
Imaginea reprezentativă: Mary Paraskeva
