Primesc de la Editura Junimea din Iași o carte-interviu semnată de Robert Șerban și Ion Șerban Drincea. Pentru cei care nu știu, autorii volumului sunt fiu, respectiv tată. Volumul e o incursiune în ultimii 60 de ani ai României (mai ales) comuniste și postcomuniste, dar mai întâi de toate m-a interesat aici emoția dialogului. Pentru că e multă și dă bine într-un context care încearcă să reducă aceste dialoguri la „și altele“ și să ne ghideze către alte ramuri ale literaturii, în special către roman (vezi ricana lui Marius Chivu de pe Facebook când la FILIT i se spune: „Literatura înseamnă în primul rând roman“). Chivu are dreptate, literatura nu înseamnă doar roman, chiar dacă într-o presă culturală din ce în ce mai slăbită și împuținată abia dacă mai apucăm să vorbim despre romane, dar despre altceva.
Dar divaghez. Drincea, numele Tatălui din acest dialog, este de fapt un toponim – numele comunei în care s-a născut autorul. Și, bineînțeles, așa începe povestea. Suntem în plin război și copilul crește fără tată, care e mai întâi combatant și apoi prizonier într-un lagăr din Ucraina de azi. Sunt pagini pline de emoție în care bărbatul de acum, în vârstă, își povestește prima copilărie cu felul în care a fost crescut de un unchi, cu internatele friguroase din comunele Mehedințiului, cu colectivizarea forțată, cu strădania de a învăța carte într-o lume care numai la asta nu se gândea. E un mic Bildungsroman în carte care începe chiar de aici și care, contraintuitiv pentru mine, se va continua în toate cele 100 de pagini ale volumului și va crea un soi de hibrid între dialog, memorialistică și proză uneori de foarte bună calitate.
Totuși, ceea ce m-a impresionat cel mai mult la această carte este sinceritatea cu care Ion Șerban Drincea vorbește despre acele vremuri comuniste mereu amintite în cheie negativă, dar aproape niciodată în cheie realistă, în cheia simplă a descrierii, a oglindirii realității. Autorul nostru alege să nu se erijeze în judecător al lumii, prea e de tot banal, deja, ci să ne descrie fapte și locuri așa cum le-a văzut și oameni așa cum i-a cunoscut. Mai ales oamenii sunt descriși cu o căldură aparte, rareori alunecând în eterna Judecată de Apoi care azi nu pare să mai aibă niciun sens, iar când o face preferă să recurgă la glumă, citez:
„Să revin. În numărul ziarului la care am făcut parte din grupul de editare a apărut o greșeală! Într-un articol, în loc de Nicolae Ceaușescu a apărut Ncolae Ceaușescu. Lipsea litera «i». Putea să fie și altfel, adică Niciolaie.“
Seacă, gluma e mai puternică decât orice judecată. La fel e și realitatea șantierului de la Porțile de Fier I și II, la fel inundarea insulei Ada-Kaleh, la fel penuria și sărăcia lucie în care trăiau majoritatea românilor, dar mie mi se par mult mai puternice fără aerul apocaliptic obișnuit, reduse la nivelul informației seci își arată adevărata grozăvie.
Avem în carte și povestea succesului literar al unui roman semnat de Ion Șerban Drincea, romanul Adevărul pământului. Să cităm din nou:
„Cum îți spuneam, tirajul a fost de peste 30 000. În Mehedinți s-au vândut peste 3000 (…).“
Așa arăta piața cărții acum vreo patruzeci și cinci de ani, azi nici nu mai putem discuta despre așa ceva.
Dar la pagina 79 găsim poate cea mai puternică afirmație din carte:
„Atât de profunde erau rădăcinile dictaturii ceaușiste, încât o democrație autentică, o viață normală aproape că nici nu mi le imaginam.“
Domnul Șerban-Drincea era de pe atunci un clarvăzător și dacă nu i-a spus-o nimeni, o spun eu. Democrația noastră nu e autentică nici la 35 de ani de la Revoluție. Suntem un popor care se teme de medici și profesori și încă dă șpăgi ca să fie tratat corect. Ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Alții n-avem.
Să citești cartea, te poate trezi din visul democratic.
