Ioana Cojocărescu: „Publicul trebuie educat, în special publicul tânăr“

Interviu cu actrița Ioana Cojocărescu

Start

Ioana Cojocărescu face parte din generația tânără de actori. Am cunoscut-o în tabăra de film organizată de Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca în anul 2022 și am apreciat încă din prima clipă exuberanța și hotărârea ei. Vocabularul colorat și expresiv. Spiritul său justițiar și comic deopotrivă. Felul în care nu se sfiește să spună ce gândește. Calități tot mai rar întâlnite, în special în domeniul artistic. La Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț a venit cu Unele rufe se spală în public, un performance interactiv cu un puternic caracter social.

Credit foto: Adi Bulboacă

Care este experiența ta cu Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț?

Știam de el de mult, dar acum am avut șansa să fim selectați. Am fost ca spectator, eu sunt din Roman. Făceam naveta, la Piatra, la Bacău, la Iași, neavând teatru. Și atunci îți dai seama, când se organiza festivalul era o sărbătoare și veneam cu familia, cu bunicii. Să prindem ceva aici, un clasic, să vedem teatru. Acuma e ca un cadou. Simt, fiind invitată, selectată în festival, că mi s-a schimbat statutul, privesc altfel, cu bucurie, cu nostalgie. Plus că e un prilej foarte bun să mă întâlnesc cu ceilalți colegi ai mei. Ne despart programele, ne despart proiectele, toți suntem împânziți în toate părțile. Și atunci există festivalurile și festivalul de la Piatra în mod special, pentru că el curatoriază spectacolele tinerilor. Am regăsit mulți independenți în program, ceea ce e încurajator pentru noi care lucrăm în sistemul ăsta. Programul e foarte fain.

Ai reușit să vezi ceva?

Am văzut spectacolul de la Galați al Letei (Leta Popescu – nota red.), Vrabia, vreau să văd astăzi Visul. Râdeam cu colegii aseară, chiar după spectacol au ajuns cei de la Reactor și am zis: ia uite, frate, a trebuit să batem toată țara, să ajungem la Piatra ca să vă văd spectacolul. Și trebuia să văd Visul, pentru că am înțeles că sunt foarte multe insight-uri delicioase, de la noi, de la Cluj, știi? Despre ce s-a mai întâmplat la Cluj de când am plecat, de fapt. Abia aștept să-i văd pe Doru, pe Oana, care îmi sunt foarte dragi, colegii de la Reactor, care sunt un pic mai tineri decât mine. Mai tineri… aoleu, care au terminat un pic mai târziu (râde). Câteva luni, câteva zeci de luni. Nu vorbim despre ani. Am văzut spectacolul de la Teatrul Evreiesc ieri (Mansdorf nota red.), azi e Visul, mâine nu știu ce mai e. Noi suntem împărțiți pe trei zile, e solicitant, n-am avut timp să mergem la conferințe. A trebuit să punem decorurile, să repetăm, să ne adaptăm la spațiu. Astăzi tot așa jucăm, mâine jucăm.

Festivalul e o șansă bună de networking, de validare a actului în sine, pentru că da, ai nevoie de asta. Simpla selecție în festival îți arată că ce faci e relevant. Îți validezi munca. Avem nevoie de asta. Asta este vrăjeală ‒ cine face pentru el, că n-are nevoie de păreri, de opinii! E un mare bullshit. Stai atunci la tine în bucătărie și zi poezii cât vrei pentru tine în oglindă! Nu! Avem nevoie să ne întâlnim unii cu alții, avem nevoie să ne regăsim în celălalt, să facem schimbul ăsta de idei, de energii, cum ne place, nu-i așa? Ezoteric. Să vezi ce mai fac alții, care sunt preocupările celorlalți. Dacă funcționezi și te inspiră ce propun ceilalți. Teatrul social și-a găsit de câțiva ani buni un loc, la Piatra Neamț, prin intermediul Gianinei (Gianina Cărbunariu – nota red.). E o mișcare puternică, ce face Gianina aici. Nu e un oraș de provincie, e un ditamai imperiul. Festivalul ăsta e extrem de relevant în economia teatrului românesc și în revoluționarea lui, pentru că ne-am plictisit de toate fosilele și de toți clasicii de pe scenă. E important pentru public. Publicul trebuie educat, și în special publicul tânăr. Sunt mulți tineri și în generația mea, și în generațiile care vin care au văzut teatru prost la un moment dat și s-au lăsat de teatru. Nu că „teatru prost“, teatru mort. Teatru în care nu cred, teatru care nu e relevant pentru ei, nu le spune nimic. Pentru că s-a întâmplat acum mult, mult timp și nu e ancorat în realitatea în care trăim. Nu ne spune nimic și atunci preferi să nu te duci la teatru. Preferi să deschizi Netflix-ul și să mănânci ronțăneală la un serial decât să vii la ceva care e foarte departe de tine. Tipul ăsta de teatru curatoriat în Festivalul de la Piatra Neamț e foarte util în educația tinerilor. Dacă vrei să ai o societate sănătoasă, trebuie să îți educi tinerii.

(Ce cauți? Sticla cu apă? Ți-am ascuns-o eu, că m-am panicat. Deci eu nu sunt coerentă în momentul ăsta, pentru că la a mea îi e sete. Să fie foarte clar. Deci debitez, am tot felul de idei și de propuneri de dezbatere, dar n-am loc de fata asta, care…)
Chiar o să adaug asta. O să fie ceva paranteze. Ai multe intervenții prea geniale ca să le trec cu vederea. Un nou tip de interviu. Fresh.

Da, sexy. Asta trebuie revoluționat. Citesc interviuri și pică muștele de pe tavan de plictiseală. Sunt întrebările alea standard, știi (cu voce joasă): Da’ cum ți-a venit ideea, dar cum a început totul? – revine la tonusul ei, plin de viață – Bă, e totul super formal. Nu există comunicare reală. Și tind să zic: bă, înseamnă că jurnalistul ăla e gibon sau invers, că ăla intervievat e de fapt gibon și nu știe să răspundă. Nu, frate. Nu există comunicare și conectare reală, unul la altul, că nu ai nevoie de niște întrebări standard. Mă rog, tu ai nevoie pentru schemă, pentru schelet, să fie.

Am și eu câteva întrebări standard.

Da, dar e important să te conectezi la omul cu care discuți. Bă, serios, m-am plictisit de toate interviurile alea și cred că trebuie promovată cât mai mult creativitatea. Tu cu ce vii în plus la interviu? Ce faci diferit? Că trebuie să rămână ceva, știi? Și îți ies în evidență ăștia, care sunt umani, care nu vor să epateze prin artificii. Iei zece interviuri și toate sunt la fel. Înnebunesc, nu mai pot! Întreabă-mă ceva sexy! (râde)Adică nu ceva sexy, dar ceva care să ne incite, ceva care să ne propulseze în discuție, nu chestii din astea formale, sterile. Așa, că vorbeam de tineri. Închidem paranteza aia și mă întorc la tineretul care trebuie educat prin toate mijloacele pe care le are societatea, și unul dintre cele mai importante, chiar fundamentale, dacă îmi permiteți, o condiție sine qua non de educație, este teatrul. Și atunci, ca să poți să aduni tinerii la teatru, trebuie să vorbești pe limba lor. Nu zice nimeni să-ți bagi, să-ți scoți pe scenă și să fii pueril, vulgar și teribilist. Dar să ai cumva morala produsului, morala spectacolului, să fie pe înțelesul lor și să-i ajute real. Când se duc acasă, să rămână cu ceva. Să le pui întrebările și răspunsurile care îi preocupă real pe ei. Și asta se întâmplă în festivalul de la Piatra. Punct.

Reușește să ne coaguleze și pe noi, ceilalți din țară, care ne zbatem și ne luptăm cu morile de vânt. Iată, vorbim de Reactor, care are istorie. Zece ani de teatru social, teatru sub diferite forme, ei deja și-au fixat un public. Noi, AMALGAM-ul, care am venit cu Unele rufe se spală în public, regia Anda Drăgan, parteneriat cu FILIA și (Asociația ANAIS– nota red.) (mai e Matca… nu, voi sunteți Matca, ne uităm pe program că îmi scapă, mai zi-mi întrebarea, că eu vorbesc mult si prost).

Acum urma să te întreb despre spectacol.

Nu e un spectacol convențional. E un performance imersiv, un vernisaj interactiv, dacă vrei. L-am realizat în colaborare cu centrul FILIA. Ei au avut o expoziție pe tema abuzului domestic: femeia singură, vulnerabilitatea mamei singure, femeia în fața abuzatorului, felul în care trebuie să gestioneze situația, cauzele care stau la baza abuzului. Avem câteva luni de când programăm acest performance la care am lucrat imediat după ce ne-am întors din America. Am fost cu un spectacol pe tema războiului, tot în regia Andei Drăgan. Am avut un an foarte frumos. Băi, cel mai frumos șut în fund pe care puteam să-l primesc anul ăsta. Am primit validări și încredere că suntem… nu necesari. Că suntem utili! Că necesar, știi cum e cu trenul: dacă nu ești tu necesar, e altul, nu-i nicio problemă. Dar ești util în educația publicului. Contăm!

Nu spun că revoluționăm teatrul, că au mai făcut și alții, dar ridicăm probleme. Performance-ul e unu-la-unu, performer-ul cu spectatorul. Experiența durează între 15 și 20 de minute. Pentru că e o chestie vie, nu poți să controlezi. Bine, noi avem niște cues – ăsta e secretul nostru, știm când se termină, cum se termină, dar spectatorului trebuie să-i oferi iluzia realitații. Nu e confortabil, nu mai ești în siguranță, în scaunul tău, în sală, cu lumina stinsă, așteptând să se termine spectacolul să aplauzi. Se caută ochișorii. Ne devin parteneri de joc. Atât de disponibili spre comunicare, de sensibili si deschisi la discuție reală… Că te copleșește pe tine ca performer. Adică ai momente în care e o linie atât de fină între tine ca performer, ca personaj, și tu în intimitate.

Se leagă de ce voiam eu să întreb în continuare.

Da, ai textul prestabilit, bineînțeles, de aia avem regizori, de aia avem dramaturg, ca să aibă grijă de noi, să nu o luăm pe coclauri. Dar avem un schelet în care putem să improvizăm foarte fin în funcție de omul din fața noastră… Fiind trei actrițe, fiecare actriță are mai multe personaje de interpretat. Și partea grea la noi e felul în care intuiești omul din fața ta, de ce are nevoie de fapt să audă de la tine. Pentru că noi avem monologuri diferite, de vârste diferite, de preocupări diferite, abuz diferit. Nu poți să zici care e mai grav: abuzul psihologic sau că a sărit cu furca la ea? Amândouă sunt la fel de relevante și de traumatizante. Și atunci noi putem jongla cu partiturile în funcție de interlocutor. E foarte fin, oamenii tot timpul cred că suntem niște fete aduse dintr-un centru. Nu se gândesc nicio clipă că noi am fi actrițe. Oamenii de teatru care văd în program distribuția se gândesc: fetele astea sunt actrițe care interpretează un rol. Dar publicul neinițiat se lasă prins în poveste și atât de mult crede în ea, că devine complice cu tine. Ajunge să se destăinuie în fața ta și crede-mă, sunt lucruri pe care le-am auzit și nu m-am simțit deloc în largul meu cu ele.

Înseamnă că spectacolul își atinge scopul.

Da, scopul meu nu e să-mi zic monologul, să aplauzi și să te trimit acasă. Pe mine mă interesează să devii parte integrantă din spectacol, de fapt forma performace-ului te obligă să fii. Dar în momentul în care simt că vii spre mine și mă iei de mână sau îmi spui o vorbă bună sau, mai mult, începi să-mi destăinui lucruri atât de intime pe care nu ești capabil să ți le spui ție… Nu văd formă de încununare mai frumoasă a ceea ce am făcut. Și sunt într-o oră patru-cinci oameni. Nu sunt aplauze la scenă deschisă, ne despărțim cordial printr-o îmbrățișare, dar simplul fapt că îl văd pe omul ăla care se livrează fără rest, asta e o bucurie. Devine parte integrantă din spectacol. E real, e activ, e performer odată cu mine. Cu ce sunt eu mai specială decât el? Că eu am făcut școală și că e convenția de așa natură. Suntem oameni, aia e frumos, că ne descoasem unii pe alții. Mi se pun întrebări, pe care le-am stabilit în linii mari cu regizoarea, dar sunt lucruri la care nu te aștepți, că oamenii sunt diverși, imprevizibili. Nu știi niciodată ce zic, ce problemă îți spun, și atunci tu trebuie să fii angrenat real în discuție, ca să poți să răspunzi viu și credibil. Și atunci poți să vorbești numai despre tine. Personajul nu există, e un text prestabilit, e o conventie, dar una foarte fină.

Am două întrebări care se leagă de ceea ce ai zis deja. Cât de diferit e spectacolul ăsta față de celelalte spectacole în care ai jucat? E primul performance de genul acesta?

Nu. Uite, asta e ce îmi place foarte mult la Anda Drăgan, regizoarea, prietena, colega și sora mea. (E insuportabilă – râde – Nu știu dacă am pus ordinea corectă. Nu trebuie să pui insuportabilă. Nu spune asta). E super deșteaptă și asta e zona în care lucrează, de teatru imersiv, cu spectatorul. Ea se joacă foarte mult cuperspectivele, cu poziționarea spectatorului, cu felul în care interacționezi cu el.

Forma asta de libertate, în teatru, am întâlnit-o doar în lucrul cu ea. Pentru că și experiența mea e minimală, de când am terminat facultatea, eu intrând direct în teatrul instituționalizat. Am lucrat în cutie italiană, cu al patrulea perete, teatrul clasic. La master, am lucrat pentru prima dată cu Anda pentru un examen de-ale ei, la care aveam și eu interes să iau notă, nu mint. Și am funcționat foarte bine, m-a inspirat. Venea cu ceva… nu nou, că nu reinventăm noi roata, dar eliberator.

Dar Unele rufe se spală în public e o provocare extremă.

Teatrul e o artă efemeră, arta momentului, scânteia de moment, a fost și s-a dus. Dar ce propune Anda Drăgan prin metoda ei de lucru este mai multă instabilitate, mai multă nesiguranță. Trebuie să recunosc că, în ciuda rațiunii și a controlului excesiv pe care tind să le am în intimitate, la lucru sunt un kamikaze. M-am cam plictisit de gândurile mele, de cutiuța mea, și atunci caut în mod rațional să mă provoc. Și ce face Anda Drăgan cu mine e să mă provoace, să nu stau în zona mea de confort.

Mă gândesc că fiecare reprezentație, fiecare poveste pe care o auzi te transformă cumva. Cum te raportai tu la început la violența domestică? Și cum ești acum, după ce ai auzit atâtea lucruri? Pentru că și eu am conștientizat, chiar în tabăra de film, că poveștile astea sunt mult prea comune. Poveștile despre abuzuri sexuale, despre violență se întâmplă mult mai des decât ne-am aștepta și decât se vorbește despre ele. Deci cum cum te-au schimbat pe tine? Și de cât timp se joacă spectacolul?

La începutul verii, am început sa lucrăm la el, avem câteva luni bune, este foarte intens și foarte dens ca experiență. Interacțiunea cu publicul este complexă și istovitoare. Și atunci o reprezentație a instalației performative poate dura și șase ore. La finalul zilei, sunt praf.

Legat de abuzuri, violență domestică, sexuală (și toate celelalte pe care o să le SCRII singură, că ești mult mai deșteaptă decât mine)… Eu sunt crescută tradiționalist, ca aproape noi toți ceilalți, de altfel. Trebuie să tăcem, trebuie să ne facem că nu vedem, dacă ți se întâmplă, tu ești prostul, știi? Adică tot timpul e mentalitatea aia că victima a făcut ceva și atunci nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre abuzurile prin care am trecut. Am încercat să le gestionez și eu cât se poate de elegant, dacă nu am reacționat chiar destul de tranșant, agresiv, la rândul meu, unde n-a fost loc de… Nu poți să dai chiar mărgăritare la toți porcii și atunci trebuie să răspunzi cu aceeași monedă ca să înțeleagă. Eu am și zona asta de justițiară, am fost crescută în spiritul ăsta de mică, în care contează foarte mult educația civică și faptul că nu e bine să fii pasiv dacă observi ceva. Când eram mică, îmi era jenă că părinții se opreau pe stradă și atrăgeau atenția sau interveneau într-un conflict. Atunci eram genul: ce treabă avem noi? Dar crescând, mi-am dat seama că de fapt asta e societatea în care trăim și nu poți să-ți pui ochelari de cal și să te faci că lucrurile care nu sunt ok în jurul tău nu te deranjează, pentru că te deranjează. Și e mentalitatea asta de sclav, de victimă, de oaie care vede si nu spune. Tace ca să nu deranjeze, să nu care cumva să fie ea ținta agresiunii, pentru că riști. Justițiarul tot timpul și-o ia pe cocoașă. El rămâne cu chiloții în gard. Dacă îți amintești. Ăla care se bagă să salveze pe cineva.

Nicio faptă bună nu rămăne nepedepsită.

Da, clar, facerea de bine, e ****** de mamă, dar asta rămâne între noi (râde în hohote). Da, și mi s-a întâmplat de foarte multe ori. Am avut câteva experiențe care m-au făcut la un moment dat să intru în carapacea mea. Dar a fost foarte scurt, că nu pot, că mă mănâncă limba, înțelegi? Că trebuie să-mi scot capa de Superman și să îmi trag chiloții peste, ca să fac bine, nu? Mă mănâncă, mă mănâncă! Și atunci lucrul la spectacolul ăsta nu mi-a fost dificil, nu mi-a fost străin. Pentru că sunt eu prin natura mea un om care să amendeze, să tragă semnale de alarmă, să intervină.

Ai putea spune că a fost cathartic și pentru tine, personal?

Da, exact! Pentru că nu am mai avut atâta clemență în raport cu oamenii. Ți-am zis, mă învinuiam, ziceam: ok, dacă bărbatul ăsta și-a permis ceva cu mine înseamnă că totuși am fost poate eu prea disponibilă cu el. Adică niciodată nu m-am gândit: bă, ăsta e un mitocan! M-am gândit că bă… da. Nu! Tocmai nu! Ești un mitocan, tu ești un mitocan, ești un gibon, dacă tu nu ești capabil să îți ții în frâu instinctele animalice. Si noi, ca femei, ne uităm pe stradă. Vezi un băiat frumos și știi să-l apreciezi. Asta nu înseamnă că fluieri după el și ai tot felul de ieșiri din astea scabroase. Da și da, spectacolul ăsta m-a ajutat să fiu – foarte frumos urmează să spun ‒ să fiu mai blândă cu mine. Pentru că și în abuzul psihic, la locul de muncă, în relație cu prietenii, foarte mult timp m-am biciuit și m-am judecat. Ziceam: bă, am greșit eu cu ceva, dacă și-a permis să mă jignească, înseamnă că totuși e o relație de cauzalitate. Și vorbeam la un moment dat cu unul dintre spectatori, legat de cercul ăsta vicios în care, pe rând, ne schimbăm poziția din călău în victimă. Nici în relațiile amoroase, nici în prietenie, nici în familie nu poți să zici care este abuzatul și care e abuzatorul, pentru că ne schimbăm funcțiile. Dar, rațional vorbind, tu trebuie să ajungi să lucrezi la chestia asta meschină, la manipularea emoțională, la toate tertipurile astea pe care le folosești în raport cu celălalt și care îl minimalizează. Este un abuz, e o formă de abuz. Și da, am ajuns să am mai multă răbdare cu mine și să mă prețuiesc mai mult în raport cu ceilalți. M-ai jignit, m-ai făcut să mă simt rău, îmi pare rău. Te iubesc, țin la tine, nu anulează tot ce simt pentru tine și faptul că ești un om minunat. Acum vorbesc despre prietenii cu care am avut clinciuri. Pentru că da, ții la un om, dar la moment dat drumurile voastre se despart, pentru că nu aveți întru totul același sistem de valori. Și atunci, dacă tu îți permiți să-mi invadezi libertatea și să mă jignești, n-o să te scuz.

Eram la o repetiție undeva într-un teatru și regizorul a început să strige. Nu la mine, a strigat la cineva, deja se precipita, împrăștia energie negativă în jur. Eram oricum pe ultima sută de metri. Nu era loc de așa ceva. Puteam să reacționez agresiv, pentru că sunt al dracului. Dar am ieșit umilă si l-am amendat: domnule regizor, vă rog, nu deveniți recalcitrant, că stricați toată energia grupului, haideți, mai explicați o dată frumos, ca să înțelegem, că nu am înțeles. Pentru că omul urla efectiv, jignea, trântea. Am înțeles, copilul care plânge, cere țâță, îi lipsește ceva. Bă, dar stai un pic, ai depășit stadiul de copil, ești mare, ai vocabular. Transmite frumos de ce ai nevoie. Nimic nu justifica urlatul și jignitul.

Și da, m-a ajutat să fiu real mai atentă la nevoile mele. Sună meschin, pentru că prin celălalt mă descopăr, ăsta-i adevărul. La această instalație vin mulți adolescenți și dau niște maxime și niște… oftează adânc. Învăț enorm din tipul ăsta de interacțiune și fiecare întâlnire, fiecare om e o experiență unică. Eu mă îmbogățesc într-o oră cât joc performance-ul ăsta, mă îmbogățesc cu oamenii ăștiacu care creez o legătură, sunt experiențe pe care le înmagazinez într-un timp atât de scurt.

Ce frumos! Voiam să te întreb, tu fiind relativ proaspăt absolventă de master. Am avut discuția asta cu foarte mulți oameni din domeniu. În fiecare an, în România, sunt sute de absolvenți de actorie. Cum ți se pare că este peisajul ăsta teatral, în care fie trebuie să te angajezi la stat ori la independent, fie să fii freelancer, să faci proiecte?

Am înțeles întrebarea, sunt de acord cu ea, mă îndrăcește al dracu’ de mult. În primul rând, infrastructura noastră nu e pregătită, dar cine suntem noi să comentăm faptul că sunt mai multe locuri în universități în raport cu realitatea de pe piața muncii. Ăsta e oricum un subiect perimat. Toată lumea discută și toată lumea zice același lucru, dar vreau să spun și eu: sunt de acord!!! (râde) În sensul că e un mecanism foarte meschin, dacă stai să te gândești. Poți să judeci facultatea care cere locuri ca să fie subvenționată? Că dacă nu e subvenționată, se închide, și atunci normal că fiecare facultate are interes să aibă cât mai mulți studenți, și aici discutăm și de talent. Câți dintre ei merită să intre la universitate? Pentru că sunt foarte mulți pe care îi ia, îi bagă în clasă să-și facă grupa, din care nu știu dacă sunt doi-trei care rămân în breaslă. Pentru că pe ceilalți îi ratezi. Și cât de trist, nici nu știu cum să zic să nu jignesc pe nimeni – oftează adânc – e să faci facultatea asta și după să te angajezi în alt domeniu de activitate care te mănâncă, te consumă. Nici nu vreau să dezvolt chestia asta. Dar crudul adevăr este că există selecția naturală.

Despre asta vreau să vorbesc, și asta e chiar o chestie serioasă, care poate să apară în interviu. E vorba despre o selecție naturală, ok, da, terminăm douăzeci (de facultăți ‒ n. red.), dar asta nu e obligatoriu. Și o să fii oricum surprinsă că sunt foarte puțini care prind trenul bunși care merg mai departe.

La noi, infrastructura nu că e prost gândită, nu e gândită deloc. În Occident, există tot felul de forme de încurajare, asta responsabilizează munca și atenția asupra calității produsului, ca să fie valabili pe piață, ca să vândă bilet, ca să aibă ce mânca. Și asta se întâmplă oricum și la noi, dar nu există neapărat un ajutor concret din partea statului, că sunt AFCN-urile, că mai aplici la Fondul cultural român care… Ah, nu, că eu cu interviul ăsta o să-mi dau în cap, n-o să vrea nimeni niciodată să lucreze cu mine, că o să-și dea seama că sunt a dracului.

Uite, mi-am amintit de încă o formă de abuz. Fac o mică paranteză.

Am amendat la un moment dat public un comportament deviat, iar respectivul s-a dus la conducere și a zis: da, e talentată Ioana Cojocărescu, dar e cam sindicalistă. Și apoi bineînțeles că influența respectivului, în anumite cercuri, mi-a făcut un deserviciu. De ce să faci asta? Te-ai crispat, ți-am călcat galoanele, te-ai simțit subminat de mine, de aia sunt sindicalistă, mă? Nu, frate, vreau să facem treabă bună și m-am săturat de toți indivizii ăștia care te fac să te simți prost pentru că îți dorești să-ți faci meseria sănătos și serios.

 Nu-mi plac mijloacele de constrângere, de minimalizare, de subminare. Prin simplul fapt că zice „a, sindicalistă“, te pune cu botul pe labe. De aia nici nu am continuat în sistemul instituționalizat. Nu pentru că aș fi o inadaptată, pentru că sunt un om extrem de disponibil, dar pentru că am dat de tot felul de impostori cu care contextul te obliga să lucrezi. Când am alternativa asta de lucrat în independent, cu oamenii pe care mi-i doresc și cu care mă simt în siguranță. Da, și în cadrul unui grup independent există tensiuni.

Când ești angrenat total în muncă, există clinciuri, și atunci: STOP! PAUZĂ! Țigară! Și după reluăm, suntem la fel de prieteni, la fel de colegi, nu rămânem cu bisericuțe, nu ne mâncăm de fund, nu, frate. Ne-am întâlnit aici, asta e frumos la mediul independent, că e facultativ. La teatru, ești angajat, te duci, că îți place, că nu-ți place, intri în producție. Mai zici pas dacă ai câțiva ani în plus și îți permiți și să fii mai selectiv. Și iară zic chestii… deci toate chestiile pe care le-am zis nu le zice nimeni! Că înnebunesc, că toată lumea se ascunde, deși știe toată lumea.
(Deci ce e picant și ce merge bine și mă face să par deșteaptă, poți să pui tot, dar nu prea deșteaptă, că și cu inteligența asta…)

Legat de ultima întrebare, teatrul independent ia amploare la noi în țară, dar nu există încă ceva care să reglementeze, și statul să recunoască și să finanțeze concret. Legat de faptul că terminăm mulți pe an: da, există selecția naturală, nu trebuie să fie toată lumea divă de Național. Nu toată lumea trebuie să aibă cabinier. Suntem foarte mulți autodidacți, muncitori. Crede-mă că mă enervează să-mi pună cineva mâna pe costum și să îl calce sau să mă machieze, pentru că eu știu cel mai bine ce mă avantajează. Lucrul în regim independent e foarte reconfortant, e foarte fresh. Da, ai problema cu stabilitatea financiară, și aici sunt un pic meschină, pentru că eu când rămân fără bani, recunosc, mă duc acasă. Tot găsesc o bucată de pâine și o zacuscă și nu mai plătesc curent. Din punct de vedere financiar, nu ai  stabilitate, nu există consecvență. Nu ești apărat nici juridic, că nu ai plătit la stat, ceea ce în Occident se întâmplă, dar noi suntem niște neanderthalieni. Asta cu „nu e loc pentru toată lumea“ e o vrăjeală. Sunt foarte mulți care se pierd pe parcurs pentru că nu au chemare, nu au atâta drag de scenă. Dacă nu iubești meseria asta la nebunie, nu merită să o faci. Poți să faci bani din orice altceva care îți face plăcere. Dacă nu există nebunia aia, știi, de a fi pe scenă. Dacă ai frică, angoasă… și ai alte preocupări civile care interferează cu dorința ta de a avea această meserie, nu merită să o ai. Cumva, trebuie să o faci dintr-un sadism, dintr-o curiozitate excesivă în raport cu lumea și cu tine. Că nu câștigi cine știe. Adică se câștigă bani frumoși, dar nu îi câștigăm noi. Sunt alții și probabil când o să ajungem noi să câștigăm ca ei o să fim deja la pensie Aia e, că suntem particulari. Toți suntem niște viermișori sensibili, vulnerabili, ascunși în niște carcase. Dar suntem particulari, și atunci nu te constrânge nimeni să nu-ți faci tu un spectacol care să vorbească despre tine și despre preocuparea ta. Legat de ce faci după facultate? Majoritatea se angajează și se pierd în alte domenii de activitate, pentru că… asta e, nu își permit. Și încă un adevăr dureros. În meseria asta ai nevoie de un pic de sprijin. Pe lângă cel financiar, cel emoțional, din partea familiei. Pentru că sunt foarte mulți care se lasă: bă, mamă, nu am să îți dau, bă, mamă, ești cretin? Puteai să faci orice altceva și tu ai ales actorie, nu am, nu pot, ești prost, ai renunțat la aia. Sunt copii care fac două facultăți, adică ajung la actorie după o altă specializare. Puteai să faci aia, puteai fi inginer, puteai să ai bani, tu ai ales actoria, ești un cretin! Și atunci copilul se inhibă și se pierde pe parcurs. Dacă nu ai înțelegere, răbdare și înțelepciunea părinților – pe lângă, da, de ce să mint, și sprijin financiar – n-ai cum să faci meseria asta, e foarte greu. E un mediu draconic, uneori ești împins să renunți la multe lucruri din viața ta.

Cred că e valabil pentru orice nișă din domeniu, inclusiv pentru jurnaliști. Fără ai mei, probabil făceam Facultatea de Biologie sau orice altceva între timp.

Da, așa e, ai nevoie. Și depinde cât de mult îți dorești, pentru că poate să facă oricine orice. Adică suntem foarte diferiți. Ieșim o sută și ceva de absolvenți pe an. Da, de acord, există employ-urile și poți să ne desparți ca pe animale, alea-s așa, alea-s așa, alea-s așa. Și cumva ne-ai triat. Dar ceea ce te face particular și vinde ulterior e cartea ta de vizită. Să știi să te promovezi. Te caută lumea și încerci să reziști în branșă. Toată lumea poate să facă orice așa.

Iar ai anticipat întrebarea. Eu cred că o să mă prefac. În interviu o să-mi scriu întrebările pe care nu le-am pus. Pentru că asta era, ca să încheiem așa armonios, cu un clișeu frumos. Ce ai spune celor care se află în situația de a fi imediat absolvenți?

Instinctul de supraviețuire, ca să o zicem mai puțin clișeic – râde în hohote. E supraviețuire, tati! Vrei s-o faci, o faci pur și simplu! Sunt atâtea exemple de mari actori care stăteau în gară și mâncau parizer. Și asta e deja extravaganță dacă ai bani de parizer! Adică, iubire, poți să cerșești un colț de pâine și tot să știi să jonglezi la un colț de stradă sau să te duci la metrou și să cânți, să zici o poezie. Deci sunt posibilități. Depinde cât de mult te arde meseria. Depinde și pentru ce faci meseria asta, dacă o faci pentru tine, dacă o faci pentru ceilalți. Și poate asta e meschin, că pe cine nu ar coafa un pic de publicitate? Că noi toți ne bucurăm, dacă suntem băgați în seamă. Cum să nu mă bucur dacă vii la spectacol? Cum să nu mă măgulească faptul că cineva a venit special pentru mine? E foarte frumos, mă emoționează teribil când mă gândesc că un om și-a luat din timpul lui să vină la mine la spectacol. Deci că o faci pentru tine, că o faci pentru celălalt, în esență o faci pentru tine! E o meserie egocentrică, o faci pentru tine, dar prin intermediul celuilalt. Că o faci pentru faimă, că vrei să apari la televizor, să te știe tanti de la Girov. Depinde cât de mult îți dorești să faci o chestie, poți să o faci în orice condiții. Eu am o capacitate bolnavă de muncă. Eu sunt, cum se spune acuma, workaholică. Și atunci am cam lucrat în orice condiții, adică am jucat și la 40 de grade, de-am făcut insolație. Și onorariul a fost umilitor. Am făcut-o de drag. Pentru că mi-e drag de ceea ce fac și atunci nu mă jignești cu nimic că n-ai să-mi trimiți șofer personal. O fac oricum. Cum e și exemplul celor de la Cultură-n șură, care merg din sat în sat. Și o fac, frate, o fac pentru că le-e dragă propria meseria și le e drag de ceea ce fac și nu le cad galoanele că nu joacă pe marile scene.

Încă. Nu se știe niciodată.

Da, bineînțeles. Dar poți să nu-ți dorești asta, aia e. Unii sunt frustrați că nu ajung, pentru că își doresc. Ai să vezi că sunt foarte mulți artiști valoroși care stau într-un con de umbră pentru că nu își doresc să iasă. Nu își doresc, adică nu vor să epateze, vor să fie low profile. Și nu-s cu nimic mai puțin talentați decât ăia care au super rating și care au nu știu câți followeri. Nu! Sunt foarte mulți actori valoroși care preferă să rămână într-un teatru mic de provincie sau preferă să-și deschidă o asociație și să facă educație în zonele defavorizate. Am colegi actori extrem de talentați care fac ateliere cu copii. Și nu-s cu nimic mai prejos decât unul care are PR bun. Fiecare are ceva special. Și acum fiecare face ce poate și ce știe, ce îl duce capul și ce vrea cu talantul pe care i l-a dat Dumnezeu. Ca să o închei duhovnicește, deși chiar nu sunt vreo habotnică, promit. Talentul poate fi foarte ușor de inhibat. Oamenii talentați sunt extrem de sensibili și foarte ușor intră în carapace. De aia ai nevoie de cineva care să creadă în tine și să-ți spună că bă, poți, știi, ești, fă-o! Pentru că mediul și oamenii cu care ne întâlnim caută să ne calce pe cap, să ne minimalizeze, să ne submineze. Și atunci oamenii de calitate, oamenii sensibili dau înapoi. Sunt mulți care se culcă pe o ureche și vin ăia care par mai slăbuți, muncesc, sunt serioși, au o țintă directă. Donnelan Declan, Actorul și ținta, o recomand tuturor celor care vor să facă ceva, e un pas inițiatic în arta actoriei. Sincer, eu mor după Declan, deci recomand Actorul și ținta. Da? Să ai o țintă clară! Că poți să ai talentul de pe lume, dacă ești panseluță și plutești așa în derivă, în derivă îți duci viața, știi?
Te pup, pa!

Imagine reprezentativă: arhiva personală a Ioanei Cojocărescu

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×