În luna noiembrie a anului trecut, într-o după-amiază cenuşie şi friguroasă, scriitoarea și jurnalista Ioana Maria Stăncescu a venit la Cluj să-şi lanseze cel de-al doilea roman, Tăcerea vine prima, la librăria independentă Bookstory (www.bookstory.ro), lansare realizată cu sprijinul Editurii Trei. Evenimentul a fost precedat de o întâlnire a autoarei cu Emma Moldovan, librar și cofondator Bookstory, și Corina Giurgea, cititoare fidelă și prietenă apropiată a librăriei. Discuția de mai jos a avut loc, aşadar, cu câteva ore înainte de eveniment, poate nu întâmplător într-un loc cu nume și ambianță în ton cu literatura și anume, la Café Bulgakov.
E.M.: Ioana Maria Stăncescu, bine ai venit la Cluj. Ai debutat în 2020 cu romanul Tot ce i-am promis tatălui meu, apărut la Editura Trei. Cât de tare a perturbat bunul mers al cărții faptul că ea a fost publicată în pandemie, când restricțiile erau în toi?
Nu știu cât a contat pentru carte și pentru parcursul ei, mai degrabă a contat pentru mine, ca scriitoare debutantă, în sensul în care eu visam la o librărie plină de lume, alături de prieteni, dar asta nu s-a putut decât patru ani mai târziu, când a apărut cel de-al doilea roman. Chiar dacă Tot ce i-am promis tatălui meu a fost scoasă în niște condiții atipice, cartea s-a bucurat de recunoaștere, a fost nominalizată la Festivalul de literatură scrisă de femei Sofia Nădejde, la categoria Debut proză și laureată la Festivalul primului roman de la Chambéry, în Franța.
E.M.: Și, apropo de pandemie, îmi povesteai că ea te-a inspirat să te apuci de cea de-a doua carte.
Așa e, am început să lucrez la Tăcerea vine prima în primele săptămâni de pandemie, când, ca toată lumea, m-am trezit bântuită de angoasă și de frică de moarte. Am simțit nevoia să fac ceva cu acel sentiment, mi s-a părut mai ușor de dus dacă încep să-l disec. Și l-am făcut în maniera mea și anume, mi-am imaginat o poveste. M-am gândit inițial la o poveste de dragoste dintre un bărbat și o femeie care se cunosc pe Facebook și se îndrăgostesc fără să se cunoască în realitate. Am o cunoștință care în pandemie s-a îndrăgostit lulea de un tip cu foarte mulți ani mai tânăr, cu care nu avea nici o șansă să se vadă în viața de zi cu zi sau să fie în viața de zi cu zi, dar nici că îi păsa. Ea, cumva, își lua toată vitalitatea din povestea asta. Instinctul de supraviețuire, am mai arătat asta și în prima carte, este, după mine, mai puternic decât oricare altul și, în momentul în care ne aflăm față în față cu moartea, devenim capabili de niște lucruri care nu ne-ar fi trecut prin minte. Ei, cam așa a fost și cu prietena asta a mea.
E.M.: Așadar, într-un prim stadiu, te-ai gândit să scrii o poveste de dragoste.
Da, doar că am ajuns la un atelier de scriere creativă. Eu nu făcusem până atunci niciun fel de astfel de atelier. Mi-am dorit să văd despre ce este vorba, să văd și eu cu ce se mănâncă, ce fac acolo toți oamenii ăia, ce știu ei și eu nu știu. Și așa am cunoscut-o pe Eli Bădică, editoare la Nemira, care, la un moment dat, la o discuție într-o pauză de țigară, a spus: „măi, frate, de la o vreme nu primesc decât manuscrise despre pandemie“. Mamă, mi-am zis, și manuscrisul meu e tot în pandemie! Așa că l-am reluat, cu ideea de a scoate personajele din perioada de lock down. Însă, reluându-l, am decis să-l rescriu mai degrabă din perspectiva fricilor decât a iubirii. Dar chiar și așa, nu eram mulțumită de rezultat. Lipsea ceva. Pur și simplu nu reușea să mă emoționeze. Eu am un barometrul interior care funcționează ceas, adică dacă mă faci să plâng e în regulă. Când mă duc la un film sau la un spectacol și ies de acolo la fel de demnă cum am intrat înseamnă că ceva a lipsit. Ei, eu ieșisem din povestea mea la fel de demnă cum intrasem. Am avut însă norocul de o prietenă și o scriitoare foarte bună, Corina Sabău, colega mea de la Radio România Internațional, care vorbise deja foarte frumos despre prima mea carte. Am sunat-o și i-am zis: „Corina, am un manuscris, aș vrea să arunci și tu un ochi pe el. Și Corina l-a citit, m-a sunat și mi-a zis: „Ioana, nu îmi place la fel de tare ca primul. Nu te grăbi!“. Este un sfat extraordinar de bun și foarte greu de dus, pentru că acest „nu te grăbi!“ te obligă pe tine, ca om, să împingi către un viitor nedefinit o potențială sursă de fericire.
E.M.: Deci răbdarea… răbdarea… atât de importantă și care este o caracteristică a femeilor, cum spui în roman.
Da, așa am zis și chiar cred asta. Am avut norocul și de o editură cu o echipă extrem de responsabilă și de grijulie cu textele mele, în sensul în care nu s-a grăbit să publice primul draft pe care l-am trimis. Țin minte că fetele de la editură n-au zis nici da nici nu, dar au răspuns cu un pic de tăcere care mi-a dat suficient de mult timp să mă gândesc dacă nu cumva ar mai fi de lucru la acel manuscris. Și așa am ajuns la cursul de scriere de roman cu Simona Antonescu. Am participat cu acest text cu un singur gând în cap: dacă la sfârșitul atelierului nu am o carte, îl voi șterge, pentru că nu mai suportam să-l văd în fiecare zi, pe ecranul calculatorului.
E.M.: Stând degeaba…
Stând degeaba, nefăcând ceea ce voiam eu să facă. Tot ce vedeam era că îi lipsea ceva și nu știam ce. Simona a fost cea care a înțeles în ce parte să-mi întoarcă privirile ca să reușesc să scriu cartea pe care am scris-o. Ea mi-a zis: „Pe tine nu te interesează relația de iubire, ci relația mamă-fiică“. Și tot ea mi-a mai spus că rar i-a fost dat să cunoască un om care să se îndoiască de sine în halul în care o fac eu. Eu scriu ușor despre angoasă și anxietate, sunt stări cu care mă lupt de când mă știu. Cu astea două și cu timpul. Se pare că dimensiunea temporală în care trăiesc eu este trecutul. Știu că m-a întrebat cineva, odată, cred că eram la grădiniță, ce vreau să mă fac când o să fiu mare și eu am răspuns că mi-aș dori să mă fac mică. Cumva acest balans între prezent și trecut pe care se construiesc cărțile mele îmi este foarte la îndemână, așa este în mintea mea, nu fac niciun fel de efort. Eu, în capul meu, am altă vârstă decât cea pe care o am în realitate și o tot schimb de-a lungul zilei.
E.M.: Corina Giurgea aici de față este o cititoare foarte atentă a romanelor tale și vine cu câteva întrebări.
C.G.: Bună ziua, Ioana. Bucuroasă să te cunosc. Referitor la relația cu trecutul, o tiză de-ale tale, care locuiește la Viena și care nu poate să fie prezentă la lansare, m-a rugat să te întreb dacă ai fi tentată la un moment dat să scrii mai mult despre mediul acela boem în care tu ai crescut și la care faci referire în primul tău roman.
Da! Doar că eu sunt foarte superstițioasă și îmi este frică să vorbesc despre proiecte viitoare. Dar din respect pentru tiza mea de la Viena, o să încerc totuși să răspund la această întrebare. Într-adevăr, am avut o copilărie atipică în sensul bun al cuvântului, am avut o copilărie privilegiată, pe care puțini oameni au șansa să o aibă și eu nu am conștientizat lucrul acesta decât adult fiind. Mama mea este actriță, eu îmi petreceam verile la 2 Mai, la gazdă, cu alte familii de actori, sau la Sinaia, la Cumpătu. Tatăl meu era jurnalist și era într-o gașcă de scriitori, pictori, sculptori, oameni de cultură. Ai mei erau, de pildă, foarte buni prieteni cu Silvia Kerim, cu Dudi, așa îi spuneam noi. Mama mea a fost cea care a salvat-o pe Missy, cățelușa Silviei, atunci când aceasta a găsit-o prinsă sârmă ghimpată într-un fel de groapă de gunoi, undeva pe lângă strada Parfumului. Știu că m-a luat și pe mine cu mașina, a fost o întreagă aventură. Ne-am dus la veterinar în seara aia cu cățelul căruia i-au mai găsit și nu știu ce ciupercă. Dar au salvat-o. Țin minte că odată, Mircea Veroiu era la noi acasă și încerca să mă convingă să merg la culcare, dar eu nu voiam să plec din sufrageria unde ei stăteau de vorbă. Așa că el a zis: „Bine, dacă stau în cap te culci?“ și s-a pus în cap pentru mine. M-am gândit că mi-aș dori să recuperez aceste amintiri, nu atât pentru a le povesti altora, cât de dor. Mi-e foarte dor. Mi-e dor de mine mică, mi-e dor de mama tânără și mi-e dor să nu-mi mai fie frică. Mi-e foarte teamă de ce se întâmplă acum în lume și mi-e foarte greu să mă culc în fiecare seară încărcată de toate știrile pe care le aud și le văd. Așa că e posibil să vreau să mă retrag într-o astfel de poveste pentru sănătatea mea, pentru echilibrul meu.
C.G.: Și pentru că ne-am referit la prima carte, aș vrea să spun că pentru mine a fost o carte necesară. Cred că pentru multă lume este, dar nu știu dacă și câți au onestitatea să o și recunoască. Apropo, mai ai harta aceea a Parisului?
Nu numai că o am, dar am două. Este o hartă imensă, cât un perete, care se află la mama acasă, în apartamentul unde am copilărit eu, și mai este una, mai mică, un pui de hartă pe care l-am luat cu mine când m-am mutat.
C.G: Deci Parisul rămâne… chiar dacă nu mai e tata. A fost o descătușare, din acest punct de vedere, scrierea cărții?
Da. M-am bucurat că am scris această carte care, însă, a ieșit altfel decât m-am gândit. Inițial, când m-am apucat să scriu, credeam că voi face o construcție care să balanseze între prezent și trecut, cu accent pe relația de iubire și de complicitate dintre o fiică și tatăl ei. Însă această relație a devenit repede una foarte complicată și, deci, cred eu, cu atât mai interesant de explorat. Cel mai greu mi-a fost să accept că lucrurile sunt bune și dacă nu sunt perfecte. Asta a fost pentru mine o mare problemă pentru că mi se părea că îi datorez tatălui meu adevărat, nu tatălui din carte, îi datorez cumva o poveste în care el să iasă foarte bine.
C.G.: Este un personaj memorabil.
Mă bucur s-o aud. Tata chiar a murit când eu aveam șaisprezece ani. Iar la vârsta aia, confruntarea cu moartea este foarte brutală, pentru că nu ai neapărat informațiile necesare. Eu, de exemplu, vedeam niște lucruri, dar nu știam să mi le explic. Nu exista internet, singurele surse erau cărțile sau cei din jur. Mă jenam să întreb, așa că mă chinuiam să observ niște lucruri, să mă apăr singură. Cu scrierea acestei cărți mi-a trebuit ceva timp să reușesc să reconstitui în mintea mea exact trăirile mele de adolescentă, să nu vin cu tot ce am aflat între timp, cu toată experiența mea de adult, și să pot rescrie acele scene, cu târșâitul papucilor sau cele în care tatăl intră în panică pentru că știe că va muri, cu mintea de atunci. Acum, foarte sincer, nu mi se pare că eu sunt un scriitor care prin cărțile mele pot să aduc un foarte mare plus pe partea de informație. De exemplu, nu sunt un om căruia să-i placă să facă documentare, poate că sunt prea leneșă. Prefer să îmi aleg subiecte care să-mi fie mie comode și pe care le stăpânesc fără să fiu nevoită să mă duc pe coclauri și să stau să vorbesc cu mulți oameni, să-mi iau notițe. O fi și o reacție la meseria de jurnalist pe care o practic zi de zi. Ce am putut eu să fac în Tot ce i-am promis tatălui meu a fost să povestesc foarte exact cum se simte frica. Fiind la o vârstă fragedă când a murit tatăl meu, frica aia a rămas foarte intactă pe dinăuntru.
E.M.: Ioana, referitor la femeile din romanele tale și în special la cele din Tăcerea vine prima, vedem clar o serie de matrioști: bunica, mama personajului principal, Dora și fiica ei adolescentă, Flavia. Generații de femei care s-au dezbrăcat de bărbați, cum zici la un moment dat. Până la urmă, cum se salvează relațiile, Flavia va fi cea care încheie? Cea de-a patra generație cum e?
În primul rând, nu cred că mi-am propus să le salvez pentru că a nu avea un bărbat în viața ta sau a te dezbrăca de un bărbat din viața ta nu înseamnă că ești în pericol, ca să ai nevoie să te salvezi de la ceva. Nu e o boală. Ce am încercat să fac cu această poveste a fost, cumva, să arăt cât de importantă este relația cu mama înaintea oricărei alte relații. Flavia este personajul de care mi-a fost cel mai frică, este personajul care m-a muncit cel mai tare, pentru că este foarte greu să scrii despre o adolescentă, mai ales când tu, omul, ești părinte de adolescent. Pentru că tendința este să iei acest personaj și să îți faci ție dreptate. Și să arăți, de fapt, cât de groaznic este să fii părinte de adolescent și cât de cruzi și nedrepți sunt adolescenții. Este un personaj pe care l-am construit foarte greu și pentru care am făcut un mare efort de empatie, încercând să mă pun în capul unei adolescente și să nu vin cu acea cumințenie specifică generației mele. Adolescenții de azi sunt foarte diferiți de ce am fost noi.
E.M.: Mama Dorei îi spune la un moment dat: „pe vremea mea, părinții nu trebuiau să fie buni“.
Da, așa este.
E.M.: Dora, însă, se străduiește, frica ei este că nu e o mamă suficient de bună.
Asta este frica părinților din zilele noastre. Mai demult, mă îndoiesc că părinții își făceau atâtea probleme că nu sunt iubiți, așa cum facem noi. Generația celor care au astăzi undeva la cincizeci de ani este cea care și-a petrecut adolescența cu gândul să se facă cât mai repede mare și să se elibereze de autoritatea familiei și care a ajuns să intre sub autoritatea propriilor copii. Din punct de vedere literar, este o generație, mai ales pe partea de personaje feminine, foarte ofertantă.
C.G.: Ioana, am văzut o înregistrare, cu mama ta, actrița Dorina Lazăr. Erați împreună în Copou și în cadrul acelui filmuleț realizat de Televiziunea din Iași, dânsa spunea, și cred că are dreptate, că ar merge foarte bine un scenariu de film după Tot ce i-am promis tatălui meu.
Asta mă duce cu gândul la o anecdotă. Pe vremea comuniștilor, când nu se putea pleca din țară, la secția franceză de la REPS (Redacția Emisiunilor Pentru Străinătate) era șef Leonaș Sărățeanu. Și Paul Grigoriu, când se mai întâlnea cu el pe holuri, îi spunea așa, în glumă: „Mă Leonaș, am auzit că pleci la Paris“. Iar el îi răspundea: „Eu n-am auzit nimic, dar tu împrăștie zvonul, că poate prinde“. Așa și eu. Ce pot să spun este că a venit la mine o actriță care mi-a spus că și-ar dori mult să joace rolul Adei. Mai departe, nu pot decât să sper.
C.G.: Uite, mai era o întrebare venită din partea Ioanei, care chiar se potrivește având în vedere cadrul în care ne aflăm. Ne-ai putea vorbi puțin despre personajele tale în ipostaza de gourmet? Chiar tu ai comparat într-un interviu prima carte cu o tartă cu lămâie.
Am făcut eu asta? (râde). Cred că mâncarea este un limbaj. Și mai cred că este și o forță a femeii. E ca și cum îi ții în frâu pe ceilalți cu mâncărurile tale. De pildă, la mine în familie, lucrurile se întâmplă așa: mă sună mama. Acum știu, sună ca în carte, dar exact așa se întâmplă, și mama îmi spune: „Am făcut ardei umplut. Vrei?“. Eu ce aud? „Eu am făcut mâncare și urmează să te hrănesc pe tine și pe copilul tău. Vrei?“ Nu, nu vreau, vreau să-mi hrănesc singură copilul, deci ce o să-i spun? „Nu, mulțumesc, am gătit și eu.“ Ce aude mama: „Eu nu mai am nevoie de tine și de mâncarea ta, de acum sunt mare, mă descurc să-mi hrănesc copilul. N-ai decât să rămâi singură, bătrână și cu mâncarea ta“. Ce aude copilul, care copil când îi spun „Hai la masă!“ zice „Nu mi-e foame, nu vreau să mă controlezi cu mâncarea ta, vreau să decid eu când mănânc“. Deci mâncarea este o formă de control. Totul este să vezi de fapt ce se ascunde în spatele acestor replici și cred că asta știu eu să fac foarte bine. Cred că știu să mă uit ca la teatru, să mă uit în culise.
E.M.: Aș mai avea o întrebare despre bărbații din familia Dorei: aflăm de la Dora că se trag din neam de culegători-vânători, și ceea ce știu ei cel mai bine să facă este să se dea la o parte din fața pericolului. Care e aici pericolul din fața căruia ei se dau la o parte?
Nu e vorba de niciun pericol real, ci de dorința femeii de a ști că partenerul ei, în caz de pericol, va fi capabil să o apere sau să lupte. Cartea se petrece în capul unor femei, nu în viața lor. Și atunci când ești în capul unor personaje te concentrezi pe gânduri, care nu urmează neapărat un fir logic. Urmează mai degrabă instincte, nevoi. Cred că ceea ce ne fascinează pe noi, femeile, la un bărbat este capacitatea lui de a spune: „stai liniștită, mă ocup“. El nu trebuie să se ocupe, el trebuie să dea impresia că e în stare s-o facă, să dea impresia că gestionează.
E.M.: Aș mai avea o întrebare de librar. Ne-ar plăcea să știm ce citești, ce autori români sau străini îți plac și ce post de radio mai asculți? Pentru că noi ascultăm foarte mult la Bookstory FIP Radio France, ne-a vrăjit în urmă cu vreun an și ceva acest post, datorită unei cliente care ne-a spus de acest radio.
O să încep invers, nu prea ascult radio. Adică, de fapt, ascult radio în mașină, doar că eu conduc de foarte puțin timp și am învățat să conduc cu un domn care era mare fan blues și rock și care conducea cu muzica dată tare. Așa că eu, ca să mă concentrez, am nevoie să-mi bubuie boxele. Ascult radio, dar las pe muzică. De citit, îmi iau ideile de pe unde apuc, de pe Facebook, din grupurile de scriitori sau de scriere creativă, de pe paginile editurilor, din vitrinele librăriilor. Ca să dau, totuși, niște titluri care mi-au plăcut mult în ultima vreme, uite, mă gândesc, de pildă, la Prinde iepurele de Lana Bastašić, de la editura Black Button Books, o editură care publică cărți foarte bune. Chiar ieri am ascultat-o la „Timpul prezent“ pe Adela Greceanu în dialog cu Lana Bastašić, un interviu foarte fain, făcut la FILIT. Mi-a mai plăcut Cartea Gâștei (Yiyun Li, editura Humanitas), că tot vorbeam de ea în librărie. Sau Canada de Richard Ford, apărută la Editura Trei. Mai sunt multe altele pe care le-aș recomanda, dar acum, că m-ai întrebat, bineînțeles că mă blochez și nu reușesc să-mi aduc aminte.
C.G.: Dacă tot suntem în zona asta a preferințelor, ce filme vezi?
Ultimele filme pe care le-am văzut la cinema au fost Storie di cucina și Anul nou care n-a fost. Dar, spre rușinea mea, am lacune mari pe partea de cinematografie. Mai degrabă mă duc la teatru. Mai ales că fiică-mea este studentă la Regie.
C.G.: Asta înseamnă că ar putea să pună în scenă ceva din ceea ce ai scris.
Ah, nu… Acum are în pregătire un examen, urmează prima sesiune și trebuia să lucreze pe un text contemporan. Nu a vrut cartea mea, normal, dar a acceptat să-i dau niște sugestii. I-am scos din bibliotecă mai mulți autori români: Cristina Chira cu Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, George Dumitriu cu Rupturi, Anca Vieru cu Fără poză de profil, Dan Coman cu Parohia, Tudor Ganea cu ultima carte, Vreau să aud numai de bine, Simona Goșu cu Fragil, Ana Maria Sandu cu Salvatorii și s-a dus cu ele la școală. Până la urmă s-a oprit la Salinger, dar ce vreau să spun este că teatrul începe din ce în ce mai mult și încă de pe băncile facultății să fie interesat de proza română contemporană. Și pentru că vorbeam de cărți preferate, o carte din literatura română pe care nu că o ador, ci este o carte cu care fata mea a dormit o perioadă la capul patului, după care și eu am dormit o perioadă cu ea lângă mine este Sunt alta a Svetlanei Cârstean. Am avut privilegiul să o cunosc pe Svetlana la Timișoara. Întâmplarea a făcut ca eu să am o lansare, ea era cu altă treabă și ne-am văzut la aceeași masă. Și i-am spus că mi-a salvat o bucată din relația cu copilul meu, cartea ei a pus un pansament într-o perioadă foarte dificilă. Nu sunt multe cărți despre care pot spune asta. Dar cartea aceasta a fost despre noi, despre mine și despre fata mea.
E.M.: Eu cred că tu dai mai departe prin cărțile tale chestia asta, pentru că eu una am simțit că Tăcerea vine prima parcă ar descrie relația cu mama mea, Corina a simțit că se identifică în relația cu tatăl din Tot ce i-am promis tatălui meu. Deci, vrei nu vrei, cărțile tale sunt vindecătoare. O ultimă întrebare, Ioana. Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit de la un cititor?
Am mai povestit că la prima carte, m-am trezit la un moment dat cu un mesaj venit pe Messenger din partea unui domn care mi-a scris „Săru’ mâna, vreau să vă mulțumesc, în sfârșit am înțeles ce vrea nevasta-mea de la mine“. Da. Ăsta cred că a fost cel mai frumos compliment de la un bărbat.
