Născută în Corabia, crescând foarte aproape de tot ceea ce pune la dispoziție folclorul (tradiție, expresie artistică, înțelepciune populară, sentimentul apartenenței fiind numai câteva dintre apanajele sale), Ioana Milculescu – vocea feminină a trupei Subcarpați care a lansat, în 2024, primul ei proiect solo, I Mare De La Ioana – este o prezență care (tr)aduce cu autenticitate reprezentări ale acestuia în ritmurile lumii contemporane. Muzica este acest spațiu intim dar care aparține tuturor, o mașinărie hibridă care conține și actualizează constant ciclul tradiție-inovație, comunitatea, prietenia, libertatea; Ioana vorbește despre fiecare cu o dragoste aproape familială.
Ioana, să începem cu începutul. „Copilăria petrecută în Corabia, orășelul port de pe malul stâng al Dunării, i-a fost presărată cu ritmuri folclorice, hore, sârbe și un repertoriu larg de cântece vechi de dragoste și de dor“ – iată descrierea ta din subsolul videoclipului „Doru’ ca Pădurea“. Povestește-ne despre această copilărie, ce ai păstrat, ce ai luat cu tine din copilărie și până în prezent?
Povestesc întotdeauna cu drag despre copilăria mea. Mă simt cu adevărat norocoasă că am crescut într-un oraș mic, pe malul Dunării – Corabia. A fost o copilărie plină de libertate, într-o lume încă negrăbită, cu prieteni, păduri, joacă de dimineața până seara și ierni cu săniuș. Fac parte din generația cu cheia la gât și fără telefon până târziu în adolescență – și mă bucur enorm pentru asta.
Cel mai prețios lucru pe care l-am păstrat din acea perioadă este focul interior pentru muzică. Acea iubire profundă și vie care mi-a crescut în inimă și în glas. Prima care mi-a văzut această înclinație a fost educatoarea mea, doamna Ivănescu. Eram în grupa mare la grădiniță când m-a încurajat să cânt pentru prima oară. Dar, curioasă cum sunt, îmi amintesc că și înainte de muzică am simțit nevoia să mă exprim artistic – am compus o poveste despre soare și lună, iar educatoarea voia chiar să o trimită la o revistă. Din păcate, până a doua zi, o uitasem. Dar momentul acela a rămas undeva în mine, la fel ca primul pas către scenă.
În 2005 am urcat pentru prima oară pe scena Casei de Cultură din Corabia, la concursul „Se caută o vedetă“. Am câștigat premiul I și, din clipa aceea, nu m-am mai desprins de scenă. M-am înscris la Clubul Copiilor, am făcut parte din Ansamblul „Danubius“ – o orchestră cu soliști și trupă de dans – și am început să călătoresc prin țară și prin lume la festivaluri de folclor.
Am crescut cu muzică, cu tradiții, cu curaj și libertate, iar toate aceste lucruri mă definesc și astăzi. Le port cu mine ca pe un fel de busolă, un nord interior care mă ține ancorată și autentică, indiferent încotro mă poartă drumul.
Când spui „folclor“, care sunt primele elemente care îți vin în minte? Dar când spui „muzică“?
Când spun „folclor“, primele lucruri care îmi vin în minte sunt rădăcini și patos. Rădăcini, pentru că folclorul îl văd ca pe ADN-ul nostru – el ne arată de unde venim, ne leagă de locul natal, ne definește naționalitatea. Poartă cu el istoria unui neam, așa cum a fost ea, brută, neaoșă, sinceră. În folclor e o frumusețe aparte, în simplitate, în valorile morale pe care le transmite. E o istorie cântată și dusă mai departe prin viu grai, din generație în generație. Și nu se cântă oricum – folclorul cere patos, fie că e vorba de bucurie, fie de durere. Are în el o emoție care te lovește direct în piept.
Când cânt folclor simt o legătură adâncă cu mine însămi, cu strămoșii mei. E greu de pus în cuvinte. Pentru mine, e genul cel mai de suflet – e safe place-ul meu, e locul meu de joacă, zona mea de confort.
Când spun „muzică“, mă gândesc la suflet. La terapie. Muzica e terapie pură și hrană pentru suflet. Și, în același timp, e un cod, un limbaj universal. Dacă vrem să ne înțelegem cu oameni din orice colț al lumii, muzica ne ajută – e limba noastră comună. Uneori nici nu ai nevoie de un instrument, poate doar ceva improvizat ca să ții un ritm și deja se creează o comunicare. Și nu orice fel de comunicare, ci una emoțională, directă, reală.
Am trăit genul ăsta de conexiuni încă din copilărie – cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca mine, dar cu care ne-am înțeles prin muzică. Ne-am cântat unii altora și ne-am conectat. A fost magie pură.
Cultura materială și spirituală a unui popor, așa cum e definit folclorul, este un teren fertil pentru inovație, pentru hibridizare. Atunci când creezi, tu cum te raportezi la el? Îl studiezi sau mai degrabă „îl invoci“?
Nu am studiat folclorul niciodată într-un mod teoretic, am refuzat sa merg la școala populară de arte, nu am vrut sa părăsesc nici orașul pentru a veni in București la liceul de muzică, doar m-am îndrăgostit de el, l-am ascultat, l-am căutat și l-am adaptat stilului și credinței proprii. Așadar, atunci când creez, doar îl las să curgă în forma pură, cu toate cunoștințele si experiența adunate, fără a mă gândi prea mult, iese din suflet, neșlefuit, căci folclorul în sine nu e corect, nu se încadrează într-un tipar, ci stă în autenticitatea și-n suflul celui care îl creează.
„Doru’ ca Pădurea“ este prima ta piesă solo. Nu pot să nu te întreb despre opțiunea majusculei. Capătă Pădurea cu P mare o dimensiune, un sens în plus (și care ar fi acela)? (De altfel, tema aceasta a majusculei o valorifici în tot albumul: I Mare De La Ioana.)
Da, Pădurea are „P“ mare cu un motiv. Nu e o simplă pădure, e o ființă. E personaj. E loc sacru. Pentru mine, Pădurea e aproape ca un spirit – cu respirație, cu putere, cu memorie. Nu-i doar fundalul poveștii, e chiar o parte din ea. De acolo vine Doru’, de acolo vin eu.
Îmi place să folosesc majuscula nu doar ca regulă gramaticală, ci ca gest artistic. Când pun „P“ mare, e ca și cum aș închina un cuvânt, i-aș da greutate, l-aș transforma în simbol. Așa e și cu I Mare De La Ioana – acolo „I“ devine o coloană, o linie verticală interioară. Mă ajută să spun mai mult fără explicații suplimentare.
Toată estetica albumului e gândită în sensul ăsta: cuvintele nu-s doar purtătoare de sens, ci de prezență. Iar majuscula, în cazul meu, nu e un capriciu, ci un cod personal. Un mod de a arăta că în spatele cuvintelor e ceva viu.
Cum negociezi relația dintre rap și elemente de muzică folclorică? Ce primește rap-ul de la folclor? Dar folclorul de la rap?
E foarte interesantă relația dintre rap și folclor. Eu am venit în lumea Subcarpați fără niciun background în cultura rap sau hip-hop – tot ce am învățat s-a întâmplat organic, odată ce i-am cunoscut pe băieți și am intrat în universul lor. Conexiunea a fost rapidă și magică. Am „furat“ meserie cu urechile ciulite și inima deschisă, am ascultat tot ce făceau cu antenele ridicate.
După aproape doi ani petrecuți împreună, în timpul pandemiei, când lucram fiecare de acasă, Bean ne-a trimis un beat și m-a rugat să compun un refren cu influențe folclorice. Am simțit atunci să scriu și o strofă – prima mea încercare de rap. I-am trimis-o cu multe emoții, iar reacția lui a fost peste așteptări: surprins și încântat. A decis ca piesa „Pankăreală“ să fie doar cu noi doi și mi-a oferit astfel o șansă reală să explorez o direcție muzicală nouă, să mă exprim altfel, fără să mă dezic de cine sunt.
Ceea ce îmi păstrez mereu, indiferent de stilul muzical, e cântatul – felul meu de a scrie și de a interpreta liniile melodice – adânc ancorat în simțirea folclorică. Cred că aici se întâlnesc cele două lumi: rap-ul aduce forța cuvântului, ritmul, atitudinea; folclorul aduce emoția brută, doina, rădăcina. Când le combini sincer, fără să forțezi, rezultatul poate fi foarte puternic. E ca un dialog între generații, între urban și ancestral, între stradă și vatră. Și de multe ori, chiar asta simt: că se completează, că fiecare împrumută ceva din celălalt – și împreună creează o emoție care nu minte.
Spui într-un interviu că îți e mai ușor să scrii versuri folclorice decât să scrii rap, mai ales pentru că știi ce ar trebui spus pentru ca totul să fie autentic. Ce simboluri, ce trimiteri sau alte elemente din muzica ta pot fi considerate tradiționale?
Da, mi-e mai ușor să scriu versuri folclorice pentru că le simt foarte aproape de mine, sunt ca o limbă maternă a sufletului meu. Stilul ăsta e firesc pentru mine – vine dintr-un loc adânc, sincer și necosmetizat.
Simbolurile tradiționale care apar în muzica mea nu sunt întotdeauna puse intenționat, dar ele ies la suprafață de la sine. Natura joaca un rol esențial, frunza, firul ierbii, pădurea combinate cu dorul, cu badea, cu inima, cu focul – sunt toate elemente care apar recurent pentru că așa îmi dictează instinctul meu poetic. Trimiterile vin din lumea satului, din graiul popular.
Și mai e ceva important: nu doar cuvintele sunt tradiționale, ci și felul în care cânt – toate astea sunt înrădăcinate în stilul vocal vechi, pe care l-am absorbit fără să-mi propun. E ca o amprentă vocală moștenită, transmisă prin sânge și ascultare.
Așadar, când scriu sau cânt folclor, nu fac un exercițiu de stil, ci un gest de întoarcere acasă.
Ce crezi că poate fi transmis numai prin apelul la tradiție?
Prin apelul la tradiție cred că se pot transmite lucruri care nu se spun, ci se simt. Lucruri care nu țin doar de cuvinte, ci de vibrație, de rădăcină, de legătura cu ceva mai mare decât tine. Tradiția are darul ăsta de a duce mai departe emoții colective – dorul, iubirea, jalea, bucuria – toate în forme simple, dar extrem de adânci.
Numai prin tradiție poți simți că ești parte dintr-un neam, dintr-o poveste lungă care nu începe și nu se termină cu tine. E o formă de apartenență care nu are nevoie de explicații.
Tradiția nu doar că transmite, ci și vindecă. E ca o memorie emoțională care te așază la locul tău, în lume. Și cred că în vremuri în care totul se schimbă atât de repede, e important să avem la ce ne întoarce – și să păstrăm însuflețit ce era viu cu mult înaintea noastră.
Când a apărut rap-ul, acesta a fost mai degrabă o expresie artistică a comunităților americane foarte sărace și are la bază, până azi, un nucleu social, comunitar, politic destul de ferm. Analogic, când vorbim despre folclor, interpretul este și el un exponent al comunității din care face parte, cu credințele, mentalitatea și valorile sale. Tu cum vezi combinația dintre cele două?
Cred că tocmai în acest nucleu comun, comunitatea, stă puterea îmbinării dintre rap și folclor. Ambele vin dintr-o nevoie profundă de a spune lucruri importante despre oameni, despre viață, despre nedreptăți sau doruri. Sunt două forme de manifestare care nu au apărut din lux sau dintr-un exercițiu artistic gratuit, ci dintr-o nevoie de a fi văzuți și auziți. Atât rap-ul, cât și folclorul sunt oglinzi ale comunităților din care se nasc, sunt forme de rezistență, de păstrare a identității, de curaj în fața greului.
Când le aduc împreună, nu le forțez, le las să se recunoască. Eu nu încerc să fiu altcineva decât sunt: vin cu felul meu de a cânta, cu timbrul meu, cu emoția care vine dinăuntru și o așez într-un spațiu nou, dar primitor. Rap-ul aduce ritmul și curajul de a spune lucrurilor pe nume, folclorul aduce rădăcina, dorul, așezarea. Iar undeva între ele cred că apare o sinceritate care se simte. Nu mă gândesc la genuri când creez, mă gândesc la adevăr, la modalitatea de a transmite real si natural gândurile si emoțiile.
Pentru cine scrii, sau, la cine te gândești atunci când scrii muzică?
Atunci când scriu, îmi activez toată memoria și toate simțurile. Nu mă gândesc din start „pentru cine“, ci mă asigur mai întâi că totul vine direct din suflet. Caut adevărul dintr-o emoție, o situație reală, ceva ce poate trezi o amintire sau un fior în cel care ascultă. De multe ori scriu ca o mantră, cu gândul de a transforma orice trăire într-o lecție, într-o lumină, într-o formă de vindecare. Nu am un ritual anume, uneori inspirația nu mă găsește acasă, dar port cu mine tot ce trăiesc, ce văd, ce simt – și am încrederea că la momentul potrivit totul va ieși la suprafață și se va transforma în muzică.
Îmi place să sap adânc în mine, să evit suprafața, convenționalul, să scriu doar ce simt cu adevărat. Dacă nu mă regăsesc eu în ce compun, n-are cum să ajungă nici la celălalt. Așa că, dacă e să spun clar pentru cine scriu – scriu pentru oricine mă ascultă cu inima deschisă. Scriu cu un soi de respect față de omul care primește muzica mea, încercând mereu să traduc cât mai sincer emoțiile prin glas și cuvânt.
Povestește-ne despre proiectele cu Subcarpați: cum au început, încotro se îndreaptă?
Anul acesta se împlinesc șapte ani frumoși alături de trupa Subcarpați. Șapte ani plini de poveste, de transformări, de sute de concerte și experiențe care m-au format nu doar ca artistă, ci și ca om. Totul a pornit de la prietena mea cea mai bună, Gabriela Brad, care îl cunoștea pe Infinitu’, unul dintre MC-ii din gașcă. I-a arătat un clip cu mine dintr-o competiție TV de folclor, în care cântam o baladă. El a trimis mai departe clipul băieților și am ajuns să ne întâlnim. De atunci… nu ne-am mai despărțit.
Pentru mine, totul s-a schimbat când am ajuns la prima repetiție și i-am văzut pe oameni cântând liber, în freestyle, la jam sessions. Mie, care până atunci interpretasem doar piese compuse de alții, nu-mi explorasem niciodată vocea în felul acela – mi s-a părut magic. Am fost acaparată și plină de curaj și am intrat în horă imediat. Acolo a fost punctul zero. S-a deschis un nou univers în care am început să-mi lărgesc orizonturile, să explorez fără frică toate genurile muzicale, cântând din inimă, din stern, cu toată ființa.
Am colaborat cu Basska, am scris prima mea strofă reggae, iar refrenul a fost inspirat dintr-o carte de folclor – de acolo am cules ulterior și alte refrene, pentru piese ca „Pankăreală“ sau „Pankăreală 2“. Tot fenomenul Subcarpați, și ce s-a născut sub umbrela Culese din Cartier, a adus un sunet nou pe scena muzicală – un amestec sincer de tradiție și modern, făcut cu pasiune și respect pentru muzică. Nu e vorba de interese, ci de o gașcă de oameni care iubesc să creeze împreună. Toată dragostea și recunoștința mea se duc către omul din spatele acestui univers – Alexe Marius Andrei, cunoscut ca Bean MC – un vizionar care a știut mereu să vadă potențialul și să ofere încredere.
Și proiectul tău individual?
Proiectul meu solo a început acum vreo trei ani. Am avut noroc, am fost ghidată și de un înger păzitor – și totul a curs frumos. Primul meu concert solo a fost chiar pe mainstage la Electric Castle, apoi am lansat primul meu album – I Mare De La Ioana. Am avut alături o echipă cu o chimie rară: Bean și Valentin Mușat la producție, Motanu’ pe partea lirică, AFO pe partea organizatorică și Max Konstant – sora mea de suflet și de scenă. Chiar cred în vorba „unde-s mulți, puterea crește“ – avem nevoie de oameni, în artă și în viață. Iar când ai norocul să întâlnești oameni buni, ține-i aproape.
Proiectul meu solo își continuă drumul. Plănuiesc să scot în continuare muzică frumoasă, să apar cât mai des pe scenă, să cânt și să dansez cu oamenii, să fiu prezentă în concerte acustice sau pe scenele festivalurilor – să dau mai departe, cât pot, din emoția și energia mea.
Cu Subcarpați pregătim un turneu internațional. Am început să cântăm și în afara țării, deschidem uși prin Europa, iar Bean lucrează acum la noul album, Hora Exactă. Vara ne încărcăm cu dragostea publicului, iar iarna intrăm în studio, traducem toată energia în muzică și o dăm mai departe. Ăsta-i mersul.
Credit foto: Catinca Colesniuc
