Ioana Moldovan e un fotograf documentarist independent din România, de renume pe tot globul pământesc. Are apariții în elita presei mondiale, fie când îi scrutează pe urșii noștri pentru The New York Times, fie când urmărește, cu aceeași rigoare empatică, destinele oamenilor surprinși în marile frământări ale prezentului. Imaginile ei au apărut în publicații precum BBC, Der Spiegel, Al Jazeera English sau The Guardian, iar proiectele sale au fost premiate și expuse în numeroase festivaluri și galerii internaționale. În 2016 a primit Bill Eppridge Memorial Award for Excellence and Truth in Photographic Journalism, o distincție care recunoaște forța și rolul fotografiei documentare. Ioana pare să-și aleagă subiectele lumești, pe care să le privească prin lentilă, după adagiul neaoș „unde-i rău, hop și eu“. Sau, dacă preferați perspectiva ei plină de noblețe, „unde e loc de mai bine“.
Ioana, ce spune munca ta despre lumea noastră?
Cred că dacă ne uităm strict la fotografii, vedem o fațetă mai tristă, mai haotică a lumii în care trăim. Și asta, pentru că m-am îndreptat spre subiectele în care e loc de schimbare în bine. Și atunci, probabil, în fotografii e acea lume care nu e cea mai fericită, nu e cea mai estetică, nu e cea mai plăcută, nu e cea mai ușoară. E partea în care e loc de mai bine.
Pentru că ți s-a părut una dintre cele mai grele întrebări, o pun și eu: ce te-a atras la fotojurnalism? Dar și supralicitez: ce l-a atras pe acesta la tine?
Cu supralicitatul m-ai încurcat un pic. Revenind la prima parte a întrebării, a fost un proces organic. Fix organic. Am început să fac fotografie de stradă, pentru că m-am simțit tot timpul atrasă de oameni, de interacțiuni. N-am fost niciodată spre peisaj, floricele, deși probabil am și eu câteva în primele filme pe care le-am făcut vreodată.
De ce statice și nu în mișcare?
Dar nu sunt statice!
Bun, dar e fotografie, nu-i video.
A, de ce fotografie? Îmi place ideea asta de imortalizare a unei fracțiuni de secundă care spune ceva. Nu vreau să diminuez în niciun fel importanța videoului sau a filmului. Fotografia e o altă formă de exprimare, care probabil mi-a fost mai la îndemână la momentul respectiv, și era ceva ce m-a atras. Înainte să mă apuc de fotografie, mă uitam la foarte multe fotografii pe internet și mi-am spus „vreau și eu să încerc!“. Am ajuns în niște comunități și atunci mi-am dat seama, petrecând mai mult timp într-un loc, că vreau mai mult decât să fur niște momente. Vreau să știu povestea, vreau să înțeleg contextul, vreau să merg mai în profunzime. Și de aici s-a născut cumva apetitul ăsta pentru documentar și pentru a-ți petrece mai mult timp pe un subiect, mai degrabă decât a fura niște momente în trecere.
Și ce crezi că l-a atras pe fotojurnalism la tine?
Nu știu exact dacă a găsit ceva la mine. Este clar că a creat ceva în mine, a născut ceva în mine. Adică, poate a găsit un dram de ceva pe care l-a dezvoltat. Sau poate era acolo, în formă latentă, dar nu știam, o curiozitate pentru a descoperi lumea dinafara bulei, pentru a înțelege diferite culturi, locuri, moduri de viață. Și da, este și curiozitatea de a descoperi altceva decât ceea ce-i constant în viața ta de zi cu zi.
Ești profesionista care ai vrut să fii?
Mmmnu!
Adică… De ce nu?
Pentru că nu fac toate lucrurile pe care mi-aș dori să le fac. Uneori, nu sunt destul de proactivă. Poate ar trebui, ca să am un trai mai bun, să „pitch“-uiesc încontinuu – se poate spune să „pitch“-uiesc?! –, să le propun subiecte publicațiilor, să fiu mult mai activă în direcția asta, și n-o fac.Poate că uneori sunt prea leneșă și nu mă apuc de niște chestii de care îmi propun să mă apuc, de noi proiecte, pentru că mă gândesc dacă e bine, dacă nu e bine, și nu mai încerc. Adică, sunt clar lucruri la care pot să lucrez și la care ar trebui să lucrez, pe care ar trebui să le îmbunătățesc, lucruri despre mine care mă nemulțumesc, și tot timpul vor fi. Desigur, există și satisfacții, mă bucur și de ceea ce fac, dar e cale lungă până la a fi complet mulțumită de mine, sau până la a spune despre mine că sunt fix profesionistul care aș vrea să fiu.
Am citit pe site-ul prestigioaselor Galerii Tate că „fotojurnalismul diferă de alte forme de fotografie (de exemplu, fotografia documentară, fotografia de stradă sau fotografia de celebrități) prin necesitatea sa de a rămâne sincer și imparțial“ – ești de acord?
Sincer, da. Cu sinceritatea sunt perfect de acord. Imparțialitatea, pe care o văd un fel de sinonim cu obiectivitatea, este o chestie foarte relativă. Toată lumea spune că trebuie să fii obiectiv, trebuie să fii obiectiv. Nu există obiectivitate 100%, și aș scrie asta cu „caps“, pentru că fiecare fotograf, fie el de presă, fie fotograf documentar, privește lucrurile tot prin perspectiva lui formată din experiențe personale, din viața lui. Chiar dacă suntem 10 fotografi în același loc, o să vezi că fiecare-l vede diferit, pentru că fiecare e atras de alte lucruri, și aceeași imagine din același eveniment poate fi alta. Dar asta nu înseamnă că oamenii nu sunt imparțiali, ci că, pur și simplu, prin cine sunt ei, aleg să imortalizeze anumite momente și nu altele. Chiar dacă cei mai mulți încearcă să fie cât mai corecți, nu e posibil să redai imaginea completă, să nu omiți nimic. Și atunci, cred că regula de bază este să nu mintă.
Despre cazul „Renée Nicole Macklin Good“, mă tot frământă că ne-am uitat atâția oameni la aceeași desfășurare a evenimentelor soldată cu împușcarea ei la Minneapolis și, totuși, am văzut altceva…
În mod normal, făcând abstracție de acest exemplu pe care mi l-ai dat, nu mi se pare un lucru greșit să ne uităm la același lucru și să vedem sau să interpretăm chestii diferite. Sau să interpretăm diferit. Acum, eu nu sunt neapărat fotograf de presă, m-am îndepărtat un pic de fotojurnalism și fac mai mult fotografie documentară, unde îți dorești și genul de imagini care lasă loc de gândire, de un pic de imaginație…
De ambiguu?
Nu neapărat. Adică sună urât ambiguu. Sună necinstit.
Bine mi-ai făcut, retrag întrebarea!
Nu vrei să fii ambiguu, dar vrei să lași loc pentru o dezvoltare a poveștii. La fotojurnalism e un pic mai complicat pentru că e nevoie de informație, e nevoie de context. De aceea, există tot timpul acele „captions“ care explică clar contextul tocmai ca privitorul să nu poată plasa în altă realitate ceea ce vede în fotografie. Da, ele înregistrează doar un moment, dar privitorul trebuie să fie conștient tot timpul că există lucruri mai departe de fotografia privită și de ceea ce se întâmplă acolo, o fotografie este doar o frântură de secundă. Revenind la întrebare, cred că azi este dus la extrem să vezi și să interpretezi prin propriul filtru, ceea ce era normal până acum. Cei care zic că văd altceva sau chiar văd altceva într-o astfel de situație sunt prinși într-o retorică pe care și ei vor să o ducă mai departe. Sunt partizani. Ce vedem acum este mai mult propagandă decât oameni sinceri care se uită la niște imagini.
Când mă gândesc la ce faci, îmi vine în minte titlul unei publicații interbelice de la noi, Realitatea ilustrată cu subtitlul sau lucrurile așa cum le vedem cu ochii. Cum ai învățat să ne ilustrezi realitatea?
Dar răbdare, aș spune – lucru care nu mă caracterizează în viața personală și chiar mă supără că nu am atâta răbdare sau nu dau dovadă de atâta răbdare așa cum reușesc în viața profesională. Și în fotografie e nevoie de foarte multă răbdare să aștepți momentul, să aștepți să se întâmple anumite lucruri și să le dai spațiu altora. În plus, cu exercițiu și, efectiv, cu plăcerea de a fi acolo la fiecare poveste și la fiecare proiect.
Unul dintre numeroasele premii pe care le-ai luat poartă numele regretatului Mihai Vasile. Am fost colegi de ziar și acum îmi dau seama că pur și simplu nu-mi amintesc de vreo poză făcută de el. Dar era o legendă, la biroul lui mergeam toți să furăm din meseria lui de om de imagine fără să avem habar că ne va folosi cândva nouă, celor din presa scrisă. Îl angajaseră ca șef de birou, dar funcționa ca o școală de presă. Avem o școală românească de fotografie, ai absolvit-o?
Nu am lucrat direct cu el, în calitate de editor. L-am cunoscut pe Mihai Vasile în „Que pasa“ care era, cumva, barul fotojurnaliștilor și acolo am vorbit cu el. Într-adevăr, Mihai Vasile era o școală de fotografie – simplul contact cu el, în mod repetat, probabil însemna că ai absolvit-o. Totuși, n-aș putea spune că am absolvit-o, deși mi-ar fi plăcut. Și, nu, nu am absolvit o școală de fotografie în România. Am studiat cu totul altceva, marketing și relații internaționale. Dar, pentru mine, practica a devenit această școală. Dacă astăzi există una – nu știu; n-aș vrea să jignesc niciun profesor –, dar dacă ar fi să vreau acum, sau aș fi fost mai tânără și aș fi vrut să fac o școală de fotografie, n-aș face-o în România. Vorbesc de o școală foarte, foarte aprofundată pentru oameni care chiar vor să devină fotojurnaliști. Pentru că altfel, eu predau la o școală –, e o inițiativă acum la Centrul de Resurse în Fotografie, care face un curs de baze ale fotografiei, e un curs foarte mișto, cu mai mulți lectori, cu istoria fotografiei, cu tehnică –, predau fotografie documentară și ăsta mi se pare un început bun. Dar dacă chiar vrei să ajungi fotojurnalist și să urmezi o școală relevantă pentru fotojurnalismul de azi, m-aș orienta către alte țări.
Dan Perjovschi, care a expus în toată lumea, îmi povestea într-un interviu că afară nu i-a cerut nimeni patalamaua. Voiam să te întreb – The New York Times, Slate sau Al Jazeera nu ți-au cerut niciodată diploma de absolvire a studiului de specialitate?
Asta, și pentru că sunt foarte mulți fotografi în lumea asta care nu au studii de specialitate, adică o facultate.
Și se descurcă!
Nu numai că se descurcă, sunt niște fotografi excepționali! Fotografia este oricum o meserie practică, pe care o înveți făcând-o, nu e ceva ce înveți neapărat pe băncile școlii, din teorie, teoria o poți citi acum din orice carte. Și vorbind despre fotografie documentară și despre fotojurnalism, sunt chestii pe care le înveți strict făcându-le. Viața oamenilor pe care îi fotografiezi te învață cum să fotografiezi, iar ce te recomandă este însăși fotografia pe care o faci. Pentru că degeaba ai o diplomă pe perete, dacă fotografiile pe care le faci nu sunt pe placul editorilor, munca te recomandă.
Ce-ai învățat la atelierul de fotografie din Missouri?
Îmi pare rău că nu am fost acolo la începutul carierei, pentru că atelierul acela are formatul în care poți prinde repede încrederea că e de găsit o poveste oriunde te-ai afla… Acum fac o paranteză: nu sunt de acord neapărat cu parașutarea fotografilor în zone care sunt străine de ei – această rețetă foarte veche a fotografilor din Vest, de multe ori numai bărbați, care veneau în toate zonele din lume. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, dar nu există această perspectivă a fotografului local, lucru pe care nu îl încurajez în continuare.
Am citit în The New Yorker un articol minunat, „Ascensiunea spectatorului pasiv“. Celebrul fotojurnalist al secolului XX, Weegee, era la fel de fascinat de tragedii – incendii, accidente de mașină, crime – pe cât era de dorința noastră de a privi cu gura căscată.
„Fotografia de știri este hrana mea“, a spus odată Weegee; cu altă ocazie, el a remarcat că incendiile și crimele erau „pâinea și untul“ lui. Metaforele alimentare pe care le-a folosit sunt ciudat de potrivite: Weegee știa că imaginile sale, aceste mărfuri prea perisabile, îi alimentau atât cariera, cât și masele înfometate și însetate. Care aspecte sunt pâinea și untul meseriei tale?
Cred că, pentru mine, nu calamitățile în sine – sau nenorocirile, ca să folosesc un termen general potrivit pentru Weegee – sunt „pâinea și untul“, ci mai degrabă sunt senzația de foame care mă împinge să merg acolo unde lucrurile se întâmplă, pentru a înțelege cum îi afectează pe oameni: indivizi, comunități, umanitatea în ansamblu. Încerc să urmăresc mai ales această dimensiune umană, impactul asupra oamenilor, mai degrabă decât cataclismul în sine.
Tot despre Weegee, Arthur Fellig, pe numele lui real, povestesc – în „Secretele fotografiei cu bliț ale lui Weegee“, un manual de instrucțiuni din 1953 destinat amatorilor și viitorilor profesioniști, renumitul fotojurnalist oferă următorul sfat: „O fotografie de știri e ca orice altă marfă… Poate fi vândută întotdeauna dacă este bună. E, de asemenea, o marfă perisabilă… așa că acționați rapid!“. Pe teren, trebuie să acționezi repede tot timpul, asta se învață, dar cum te împaci cu perisabilitatea clipei? Cum faci să dăinuie?
Ar trebui să reamintesc diferența dintre fotojurnalism și fotografie documentară, pentru că ea există și are foarte mare legătură cu întrebarea ta și cu această perisabilitate în fotojurnalism – multe dintre momente sunt într-adevăr trecătoare, sunt legate de știri, de ceva nou și, odată cu trecerea acelui „news cycle“ își pierd din valoare. Deși nu toate, pentru că unele reprezintă niște concepte, și altele reprezintă niște idei. Dar sunt și imagini iconice care devin simbol al unei lupte, și se întâmplă asta și în fotojurnalism. În fotografia documentară este mai ușor să spui povești care transcend timpului și care nu sunt neapărat ancorate în prezentul imediat, și care pot să dăinuiască prin atemporalitatea subiectului.
Ai vreun instantaneu preferat al tău despre care poți să spui că e emblematic, iconic?
Nu aș spune asta despre nicio fotografie de-a mea. Mi-a fost mereu greu să-mi cataloghez propriile fotografii într-un fel sau altul. Sunt ele reprezentative? Cred că e la latitudinea altcuiva să spună că fotografiile mele sunt reprezentative pentru ceva, pentru că ele spun o poveste sau pentru că au un impact. Nu cred că la mine e răspunsul, eu am încercat să fac asta. Acum, cât mi-a ieșit… Încerc în continuare.
Faci sute, poate mii, de fotografii pentru un singur material, din care apar, în cel mai bun caz, câteva zeci. Te-ai gândit la un muzeu al fotografiilor nepublicate, care n-au avut șansa să intre deși poate erau la fel de bune?
Ale mele? Sau în general?
În general. Să fie, așa, și o cămăruță cu ale tale.
Să știi că ideea asta, în general, se poartă din ce în ce mai mult. Sunt fotografi, cu imagini publicate la un anumit moment, care acum își publică negativele, și poți să vezi tot filmul din care a făcut parte fotografia respectivă, iconică. Am observat că se practică asta mai mult pe film, să faci asta pe digital mi se pare un pic anost. Negativul îți dă un anumit sentiment pentru că vezi apartenența fotografiei, așa, la digital vezi un folder cu imagini. Dacă parcurgi fotografii peste care au trecut niște ani, s-ar putea să îți atragă atenția unele pe care nici nu le-ai băgat în seamă până atunci. Și desigur, poți să le revigorezi într-un fel sau altul, mai ales acum, cu social media, poți să republici orice fotografie făcută oricând – poate să fie o idee. Dar cred că lucrul ăsta oricum se întâmplă, să parcurgi fotografii făcute cu ani în urmă și să regăsești unele, nu știu dacă trebuie un loc pentru ele… nu chiar toate pozele proaste trebuie să ajungă în muzeu.
Știi povestea primilor paparazzi din lume, niște nemți care au cumpărat majordomii, au pătruns prin efracție în dormitorul lui Bismarck și l-au fotografiat pe patul de moarte? Au încercat să-și vândă după aceea fotografiile, au dat și anunț la ziar, dar nu le-a vrut nimeni, și i-au și arestat. Ăla era fotojurnalism sau era fotografie documentară?
Nu era niciuna! Cel puțin la cum văd eu lucrurile – există, probabil, persoane care să mă contrazică. Fotografia documentară și fotojurnalismul înseamnă și respect pentru subiect. Dacă îl ai, mi se pare că respectul trebuie să transpară prin ce faci, prin fotografiile tale, nu vrei să pui oamenii într-o lumină negativă sau să le lezezi demnitatea. În general, trebuie să ai respect, iar invadarea spațiului privat al unei persoane nu mi se pare o formă de respect. Și atunci, nu l-aș încadra niciunde, este doar un jaf, nu armat – armat cu aparatul –, dar e un jaf pe fondul lipsei de respect.
Îmi place foarte mult definiția ta. Tot în marja lipsei de respect față de subiect, un mare premiu de fotografie de presă a fost retras după ce autorul a aranjat probele – a băgat o păpușă în cadru, să fie mai dramatic și așa mai departe. Cum percepi asemenea practici?
În fotojurnalism, astfel de practici sunt clar interzise și profund nocive. Este o meserie făcută din pasiune, nu una pe care o alegi ca să te îmbogățești sau pentru siguranță financiară, iar gesturile de genul acesta, motivate de dorința de a ieși în evidență sau de a câștiga un premiu, aduc prejudicii întregii bresle.
În fotografia documentară există ceva mai multă libertate – de pildă, unele portrete pot fi regizate –, însă condiția esențială rămâne transparența. Atâta timp cât ești deschis și onest în legătură cu procesul care a dus la rezultat, demersul rămâne legitim.
Colaborezi cu publicații excepționale din lumea asta mare. Cine triază imaginile pot bănui, dar cine are ultimul cuvânt în alegerea lor?
În momentul în care lucrez cu publicații mari, cum e The New York Times, am un cuvânt de spus în selecția inițială, în ceea ce privește fotografiile pe care le trimit. Și, în general, e bine să nu trimiți o fotografie dacă nu ai vrea să ți se asocieze numele cu ea, pentru că s-ar putea s-o aleagă! Sunt editori care sunt dispuși să-ți arate, dar ei au o viziune…
Ioana, ce ai visat astă noapte?
Oh, chiar am visat ceva dubios!
Visezi colorat?
Aăă, nu!? Pfoai, Doamne, nu cred, pentru că nu am rămas după niciun vis cu o prezență întipărită a unei culori, e mai mult un vis de acțiune, un sentiment de ambianță, nu știu. Sorry, foarte rar mi-aduc aminte ce visez!
David LaChapelle e denumit un Fellini al fotografiei, ție cum să-ți spun?
Felină? Ha-ha-ha! Sună urât, dar mi-a venit în minte „slugă“! Cumva ideea este că nu vreau să fiu „master“, ci „humble servant“ al fotografiei.
Ce povești din copilăria ta meritau documentate fotografic?
Eu am avut o relație foarte apropiată cu bunicul meu matern, era doctor, a murit când aveam 20 de ani. Căutând prin fotografii vechi, după ce a murit și bunica mea, am găsit o fotografie cu el ținând un aparat foto la gât și m-am bucurat așa tare, a fost așa un sentiment plăcut! Mi-ar fi plăcut să-i documentez viața. Și da, mai este ceva, nu așa personal: am avut tot timpul regretul că nu eram destul de mare – sau încă nu descoperisem fotografia – la Revoluție și la Mineriadă. Sunt momente din istoria recentă a României față de care îmi pare rău că nu aveam vârsta necesară sau aparatul pentru a le fotografia.
Povestești prin imagini, dar și prin cuvinte, ești și autoare de cărți, cum ți-ai modelat scrisul?
Prin exercițiu și cu ajutorul unor editori care, de-a lungul timpului, mi-au dat sfaturi care mi-au îmbunătățit stilul. Experiența lor s-a imprimat și în fotografie, și în text. Îmi place să scriu, nu mă consider un scriitor în vreun fel, dar îmi place să acompaniez fotografiile pe care le fac cu textele mele.
Comedianul autralian Jim Jefferies, care a fost și la noi anul trecut, zice așa într-un „special“ de pe Netflix: „Femeilor, să vă rugați ca următorul genocid să nu fie instigat de una cu breton. Nimeni nu va avea voie să poarte breton“ după ce nebuna de „Tiffany a ucis opt milioane de români“. Care e povestea bretonului tău?
Îl am de atâta timp că nici nu-mi mai aduc aminte ce l-a generat – momentul, epifania care a dus la realizarea lui. Dar, de-a lungul timpului, a devenit, așa, o chestie intrinsecă. Am avut câteva tentative de a-l schimba, dar am revenit la el.
Pentru publicul superficial, îl tai singură?
Pentru publicul superficial, îmi mai scurtez bretonul din când în când singură. Dar, când nu mi-l tund eu, intervine Florentina – Flori, hairstilista mea. Este una dintre cele mai longevive relații din viața mea: am schimbat case, joburi, parteneri de viață, dar Flori a rămas.
Înțeleg că e important, ha-ha-ha…
… la ea merg de peste 20 de ani și ea este responsabilă pentru breton. Nu m-am gândit niciodată că ar putea duce cu gândul la genocid sau la alte chestii; acum, c-ai spus, o să mă treacă fiorii când o să mă uit în oglindă, dar nu cred că o să renunț la breton.
Ai surprins războiul, supraviețuitorii războiului, foametea, mișcările de stradă, îmbătrânirea, medicii de la țară. Unde ți-a fost mai greu?
Când mă gândesc la greu, mă gândesc la greul emoțional, înainte de greul fizic, de timpul nedormit sau de condițiile insalubre în care te duci la WC. Cred că cel mai greu mi-a fost când am documentat în Iordania, în Za’atari, cea mai mare tabără de refugiați sirieni la momentul respectiv. Am făcut fotografii și în Amman, la un centru de procesare a refugiaților. Cu aparatul la ochi, cumva nu simți – e un scut; știu că sună a clișeu, dar chiar funcționează așa și mi s-a confirmat de mai multe ori. După aceea, am luat pur și simplu o pauză, sprijinită de o ușă, privind în gol. La un moment dat, am întâlnit privirea unei doamne mai în vârstă și am rămas câteva clipe ochi în ochi. În momentul acela, m-a bușit plânsul – lucru care nu mi se întâmplă pe teren. M-am întors ca să nu observe, dar în ochii ei văzusem toate nenorocirile care se întâmplau acolo. A fost un moment foarte greu, în care am conștientizat prin ce trec oamenii aceia, mai ales că eram și la începutul fotojurnalismului.
Îți adaptezi stilul de fotografie pentru diferite publicații?
Nu aș spune asta. Ce încerc, pentru mine, nu neapărat pentru publicații, este să experimentez. Nu-mi iese tot timpul, dar sunt într-o căutare, în anumite momente, de a încerca stiluri noi sau de a-mi schimba stilul pentru propria dezvoltare, diversificare, învățare. De obicei, publicațiile ți se adresează tocmai pentru că lucrezi în stilul pe care și-l doresc. E o plajă largă de fotografi și dacă sunt în căutarea a altceva, se duc către alt fotograf, și asta ține de felul cum funcționează industria.
Când au invadat rușii Ucraina – zic de 2022, nu vorbesc de altele, de „omuleții verzi“ etc –, prim-ministrul român de atunci a chemat șefii presei la discuții. Și i-am zis că războiul ăsta a prins presa la fel de nepregătită ca pe guvernanții noștri. Cum te-ai descurcat în Ucraina?
Eu n-am fost în Ucraina în 2022.
Nu, nu, știu, cu mult înainte…
M-am tot întors în Ucraina… E complicat, mai ales când ești freelancer, pentru că te duci pe banii tăi și nu-ți permiți să stai trei luni acolo, și poți să prinzi acțiuni în desfășurare sau poți să nu le prinzi; de obicei, la news, știi cum e, if it bleeds, it leads; eu când am fost în Maidan, protestatarii erau lăsați în pace de Berkut, m-am reorientat și am făcut poveștile despre clădirile ocupate, despre cum se gestionau… Cât despre invazia din 2022, nu doar că a prins presa nepregătită, dar se pare că a prins întreaga lume nepregătită.
Regreți că n-ai fost în Minneapolis, la intervențiile ICE?
Nu regret pentru că eu am alergat foarte mult după news și acum nu mă mai consider un fotograf de presă, chiar dacă rămân lucruri care mă pasionează și în ceea ce privește evenimentele importante, unde aș vrea să fiu, unde aș vrea să fac fotografii numai de dragul de a fi acolo, de a vedea cu ochii mei ce se întâmplă și de a fi prezentă la un episod din istorie. Dar altfel, acum mă concentrez pe proiecte de mai lungă durată, arătate în profunzime. Dacă aș fi fost în America, dacă aș fi stat acolo, sigur m-aș fi dus, dar nu cred că merită să fac drumul din România. Sunt mulți fotografi buni, iar când se întâmplă ceva de interes global, publicațiile îi trimit pe cei mai buni dintre ei. Nu are rost să te bați cu aceștia, mai bine găsești altceva decât strict news, povești adiacente prin care ești altfel, prin care poți ieși în evidență față de ceilalți.
Există o rubrică în The New York Times care îmi place foarte mult, se numește Insider, în care cei de acolo dezvăluie cum au făcut un subiect. Ne poți spune cum l-ai fotografiat pe Călin Georgescu?
Da, sigur. Lucram pentru The Sunday Times, doar ca fotograf, adică au avut nevoie de-un fotograf pentru reportajul pe care îl făceau ei în România, și au avut antamat acest interviu cu Călin Georgescu, pe care eu trebuia să-l fotografiez.
Și cu adevăratul președinte, Nicușor Dan? Am văzut două portrete făcute de tine…
Erau tot pentru The Sunday Times și, la momentul respectiv, nu era președinte.
Îți dorești să fotografiezi vreun președinte în funcție?
Da, sigur, dar nu mi-aș dori să fiu fotograful oficial. Aș vrea să am accesul lui Pete Souza, dar să nu fiu fotograf oficial.
Am înțeles. La ce lucrezi acum?
În momentul de față, sunt în stadiu de idee. Am două idei pe care totuși nu aș vrea să le zic.
Ultima întrebare: după acel material cu urșii care a apărut în The New York Times anul trecut, te-ai mai întâlnit cu subiecții?
Nu, nu m-am mai întâlnit, cred că au și intrat în hibernare, mai ales că am avut o iarnă cu destul de multă zăpadă și cred că e bine și pentru subiecții noștri!
