Irina Wolf, recent nominalizată pentru premiul Uniter în categoria „cel mai bun critic de teatru“ este jurnalist independent și colaborează frecvent cu publicații austriece, germane, românești și italiene, precum nachtkritik.de, IDM, DramArt, Vatra, Orizont sau Capital Cultural. Am avut ocazia să o cunosc înaintea unui spectacol din cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț. Aveam loc pe scaun chiar între dumneaei și doamna Miruna Runcan. Erau prinse într-o conversație înflăcărată. M-am simțit prost să le întrerup, dar reprezentația urma să înceapă, așa că m-am așezat. Doamna Wolf m-a întrebat dacă putem face schimb de locuri, pentru a-și continua discuția. Am acceptat fără ezitare, iar apoi am ajuns să povestim puțin și noi. Mi-a prezentat câteva informații despre cartea Das rumänische Theater im 21. Jahrhundert. Freie Szene und neue Wege (Teatrul românesc în secolul 21. Scena independentă și inițiative noi), pe care urma să o lanseze în cadrul festivalului. M-a atras atitudinea ei prietenoasă și pasiunea de care era cuprinsă când vorbea despre munca ei, așa că am decis să aflu mai multe. Țin să menționez că am crescut cu poate chiar mai mult teatru independent decât de stat, astfel că subiectul cărții m-a interesat de la început.
Când ne-am întâlnit pentru interviu, am început să înregistrez înainte să pun întrebările pregătite, pentru că mi se părea foarte interesant ceea ce spunea. Acesta este rezultatul final.
Introducere
Am prezentat cartea la Suceava, în cadrul Festivalului de Teatru „Matei Vișniec“ – Zilele teatrului „Matei Vișniec“. Era, nu mai țin minte cum se numea, un domn din Italia. Și am vorbit despre importanța cărții, era și Oltița Cîntec, care a scris despre Teatrul „Matei Vișniec“ de la înființare, pentru că ea fusese în comisie. Vorbeam despre importanța în spațiul german, dar Matei Vișniec, care era lângă mine, l-a întrebat pe domnul acela: „și cum se vede în spațiul italian teatrul românesc?“ Domnul acela a spus: „nu prea e vizibil, la fel ca în teatrul german“. Zice: „e o doamnă, dar al carui nume nu-l țin minte“. Și am zis: „Gianina Cărbunariu?“ Zice: „așa, da. Ea e cunoscută pentru că ea a montat la Modena (n. red. spectacolul Work In Progress, laTeatro delle Passioni, în mai 2018) și are și colaborarea cu teatrul din Milano (n. red. Piccolo Teatrodin Milano). Dar asta spun, e atât de puțin vizibil, ca să nu zicem invizibil“.
De aceea e foarte importantă munca dumneavoastră.
În revista Teatrul Azi, numărul 5–6, a apărut o recenzie a cărții, foarte la obiect și traducătoarea a scris că e încântată pentru că este scrisă într-o germană accesibilă, pentru că eu nu scriu sofisticat. Din păcate, nu sunt cărți în limba germană, cum sunt în spațiul francez sau în spațiul anglofon. Pentru că e mult mai accesibilă limba engleză și datorită apropierii româno-franceze. Mult mai mulți artiști și chiar critici de teatru au lucrat și lucrează în Franța. Și actori și regizori care au fost la Royal School în Londra, nu? Cu germana e deja un pic mai dificil, să sperăm că se va schimba.
Primul pas a fost făcut. Am o curiozitate. Nu am găsit foarte multe informații despre dvs. dinainte de ’89. Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru literatură și artă în general și teatru în mod special?
Am fost întotdeauna atrasă de teatru. În timpul comunismului, în special în ultimii ani, era situația foarte proastă, la televizor nu aveai ce vedea, erau două ore pe zi de emisiune care era dedicată conducătorilor, cu poezii, laude. Și atunci te refugiai în alte medii culturale. Nici cinematografele nu erau cine știe ce, era o piață neagră de casete video pe care o frecventam. Țin minte că am fost pe o zăpadă teribilă într-o sală la Teatrul Național, să vedem toți un film, cred că era E.T. Come Home. Îmi amintesc că era închis tot bulevardul, de la Operă am mers pe jos până la Teatrul Național, ca să vedem cu niște prieteni acest film într-o sală, în întuneric. Aveam și acasă video-casete, dar marea pasiune era teatrul, erau sălile pline pentru că avea acest limbaj codificat, care încerca să scape cenzurii. Spectatorii – adică noi, că pe vremea aceea eram, ca și acum, un spectator, nu urmăream teatrul ca și jurnalist – erau fascinați de acest limbaj care îți mergea la suflet. Pentru Cătălina Buzoianu, țin minte spectacolele de la Teatrul Mic, extraordinare: Maestrul și Margareta, Să-i îmbrăcăm pe cei goi, Menajeria de sticlă. Leopoldina Bălănuță și Rodica Negrea. Olga Tudorache. Erau tot felul de spectacole, era așa de căutat teatrul, pe vremea aceea, încât se stătea noaptea la coadă cu liste. Mergea coada de la Teatrul Mic până sus la Palatul Telefoanelor. Și era atât de frig în sală pe vremea aceea, încă mai veneai cu părinții, îmbrăcați frumos, toată familia era îmbrăcată ca și cum se ducea la spectacol. La garderobă voiai să-ți lași paltonul și garderobiera te sfătuia să nu lași paltonul, să-l iei cu tine în sală că e foarte frig. Îmi amintesc foarte bine asta, stăteam cu paltonul. Totuși îl dezbrăcai, îl țineai pe umeri și când se deschidea cortina și venea frigul de pe scenă și o vedeai pe Valeria Seciu în combinezon te gândeai… noi care tremuram în sală… Deci atunci s-a născut această pasiune de a urmări teatru. Și în liceu, dar în special în timpul facultății, eu am făcut facultatea din 1981 până în 1986, Politehnica, Facultatea de Automatizări și Calculatoare. Programare.
Tot așa și mama, a făcut ASE-ul, Cibernetica, tot programare, dar ea era cinefilă.
De fapt, și la mine. Eu voiam să fac regie de film. Dar cum era situația în comunism, părinții au fost împotrivă, atunci erau 600–700 de candidați pe cinci-șase locuri și circula informația prin populație: păi tot intră fata lui cutare, băiatul lui cutare și după aceea, ce vrei tu, ca femeie, să faci acolo? Deci nici eu n-am fost pe vremea aia așa răzbătătoare. Erau alte vremuri. Am făcut Facultatea de Automatică și era perioada cea mai proastă, ’81–86, pentru că s-a înrăutățit foarte mult. Și atunci te refugiai practic în teatru. La concerte mai mergeam, dar la teatru, țin minte, erau cozile acestea. Bine, eram și tineri, și stăteai la coadă. Știu acum, pentru că am avut o întâlnire cu foștii colegi de facultate și de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei vin la mine și îmi spun mulți dintre ei: „Irina, mai ții minte cum ne aduceai tu, ne aprovizionai cu, bilete la teatru?“ Și eu să fiu sinceră nu-mi amintesc. Eram „responsabila cu cultura“. Deci așa s-a născut iubirea. Și au fost și numele acelea foarte bune. Actori, actrițe, regizori, regizoare, Cătălina Buzoianu.
Când ați hotărât că veți scrie o carte despre teatru?
Cu scrisul, am început destul de târziu, eu am plecat și am rămas în Viena, în primăvara lui ’88, 1 mai 1988. Și, desigur, la început n-am scris nimic, pentru că a durat până mi-am făcut o situație, să lucrez, să îmi întemeiez o familie. În 2007 a aderat România la Uniunea Europeană. Și atunci am fost șocată, de fapt, de cât de puțin se știe despre România în general. Eu sunt căsătorită în Austria, acolo s-a născut băiatul meu, deci toată familia mea este acolo, dar părinții mei erau aici. Între timp, au decedat amândoi, dar veneam periodic. De câteva ori pe an, la București, sau cu soțul în călătorii. Dar în 2007, când a aderat România la Uniunea Europeană, țin minte și acum că a ieșit primul ghid turistic despre România și m-a rugat cineva să scriu o recenzie și era efectiv primul ghid. Nu se știa aproape nimic. Pe lângă faptul că dintotdeauna a fost confundată capitala București cu Budapesta, în special în germană, unde e „Bukarest, Budapest“. Lucru care la început, când ajunsesem în 1988, m-a enervat cumplit. Dar de, dacă atâta timp a fost închis sub clopotul comunist…
În 2007 am început să scriu. Primul text pe care l-am scris a fost despre București, orașul meu natal. Pentru această platformă austriacă pe care scriu și astăzi încă, aurora-magazin.at, cu sediul de fapt în Salzburg. Țin minte și acum experiența de novice, că am scris un text care a ieșit foarte bine, pentru că îl simți când iese bine. Am și pus suflet în el, dar textul nu avea titlu. Redactoarea a fost și ea încântată de conținut pentru că prezenta orașul dintr-o perspectivă complet necunoscută lor, dar și din amintirile mele. Și eu am fost foarte surprinsă că îmi cere să pun un titlu, deci așa a fost prima experiență. După aceea am văzut că lumea e interesată să afle mai multe și în următorul text cred că am scris despre Iași. Și la un moment dat, mergând mult la teatru și în Austria, mă întreba lumea: dar câte teatre există în România și ce se joacă? Dar există teatre? În câte orașe? Am ajuns la concluzia că efectiv nu se știe nimic, nici într-un mediu, cultural, literar, teatral. Și atunci primul lucru pe care l-am făcut, pe această platformă, aurora-magazin.at, a fost un dosar online, în 2008, care mai este și acum. Una dintre primele persoane care mi-a fost prezentată și care m-a ajutat foarte mult să intru în contact cu alții a fost Cristina Modreanu, prin care am luat contact și cu teatrul ACT. Ne gândim că e 2008. Apare Cristina Modreanu. Dacă nu mă înșel, Mihaela Michailov, pentru că scriam câte ceva despre regizori, despre dramaturgie. Daniela Șilindean din Timișoara, care scria despre Matei Vișniec. Acest dosar a fost bilingv, în română și germană. Având succes, m-am gândit să fac prima carte, astfel că în 2009 la FNT aveam structura cărții. E o carte foarte groasă, am aici un exemplar. Are 400 de pagini. Și au fost, dacă nu mă înșel, 24 de autori. Am fost trei editoare și au fost cinci traducătoare. A fost o muncă de un an și de coordonare și de căutare de finanțare, la care au contribuit și ICR-ul și AFCN-ul. Și Traduki, societatea de traducere ce a plătit o parte din traducătorii și autorii care, din fericire și ca întotdeauna, scriu fără onorariu, pentru că altfel costurile ar exploda. Dar este o carte de referință până în ziua de azi. De referință, în sensul că, desigur, s-au schimbat multe, dar acolo sunt prezentate aspecte de bază care nu se vor schimba, care au existat și există dintotdeauna. De exemplu: câte teatre există, care sunt teatrele din București. Sigur că au mai dispărut, Teatrul Arca de exemplu, dar teatrele Green Hours, Bulandra, Național, Odeon etc. sunt prezentate acolo. Sunt prezentate și teatrele din Cluj și teatrele din Timișoara. Festivalurile, Festivalul de la Sibiu, dar și alte festivaluri. Miruna Runcan a scris un text despre publicațiile care au existat de-a lungul timpului. Alina Nelega, care scria despre dramaturgi, respectiv cineva care scria despre Alina Nelega. Despre regizori, desigur, chiar Cristina Modreanu, care scria despre regizorii care s-au întors, cum este Andrei Șerban, despre Purcărete, despre toată generația asta cu Măniuțiu, Tompa, Afrim.
O enciclopedie.
Da, 400 de pagini, o lucrare amplă, chiar dacă multe lucruri nu vor mai fi de actualitate sau s-au modificat în timp, multe sunt valabile încă. De exemplu, și Gianina Cărbunariu apărea acolo într-un articol, Medana Weident este autoarea, de la Deutsche Welle, în Bonn. Ea scria despre Gianina Cărbunariu ca una dintre vocile emergente pe atunci, pentru că fusese dramAcum, în 2002. Cartea a apărut la sfârșitul anului 2010, deci structura și articolele s-au desfășurat pe parcursul anului 2010. Și mai erau niște nume de început, Peca Ștefan, dar se oprea cartea efectiv în 2010.
Și de aceea ați decis să scrieți Teatrul Românesc în secolul 21?
Da. După aceea, eu am continuat. Activitatea pe care o fac eu este: urmăresc teatru în Austria, Germania, adică în spațiul german și în Italia, și scriu în limba română. Scriu despre ce se întâmplă în Italia și în limba germană și despre ce se întâmplă în Austria și în limba engleză, tradus în italiană. Dar despre ce se întâmplă în spațiul acesta scriu în română și invers, despre ce se întâmplă în România și Republica Moldova scriu pentru spațiul german și pentru cel italian tocmai ca să se știe.
De unde această deschidere către spațiul italian?
Pentru că vorbesc italiană și sunt des în Italia. Nici nu mai știu cum a început totul… Țin minte că am fost la FNT și erau curatorii festivalului Delle Colline Torinesi, care este un festival de teatru contemporan experimental, la Torino. Avea loc la sfârșitul lunii iunie, acum s-a mutat în toamnă. Din păcate, se suprapune cu FNT-ul. Și i-am abordat atunci, am zis că vreau să vin la festival și, desigur, că mă duc pe banii mei. După ce am fost o dată, de două ori, au văzut că mă interesează și chiar m-au invitat, mi-au plătit și cazare și am cunoscut mai multă lume. Așa cum de fapt a început periplul meu în scena românească, prin Cristina Modreanu am cunoscut-o pe Mihaela Michailov, pe Iulia Popovici și așa mai departe. Și așa, printre altele, am cunoscut-o la Torino, prin mai 2014 sau poate mai devreme, pe redactoarea șefă a Revistei Hystrio, singura revistă din Italia care mai există în format print. Lucrez cu redactora șefă de când ne-am cunoscut și scriu și despre ce se întâmplă la Viena și despre ce se întâmplă în România. De exemplu, despre festivalul de aici, de la Piatra Neamț, trebuie să termin până pe 18 septembrie. Sunt deadline-uri foarte stricte și spații de caractere foarte stricte, am doar 4500 de caractere, hai că depășești cu 50 de caractere poate, dar nu e văzut bine. De asemenea, nici la ei nu se cunosc nume din România, Matei Vișniec e un nume mai cunoscut. Așa ca am propus un dosar despre scena românească, similar cu dosarul online din 2008, pe care l-am făcut cred că în 2018, și care e foarte scurt, pentru că spațiul este foarte limitat. Se scria despre regie, dramaturgie, festivaluri, scena independentă. Autoarele sunt tot Cristina Modreanu, Daniela Șilindean, le spun într-o ordine aleatoare, Oltița Cîntec, Cristina Rusiecki, care scria despre teatrele de limbă maghiară. Și acesta e un aspect care pentru cei din exterior e necunoscut, faptul că există aceste teatre de limbă maghiară foarte puternice și bune. Ei de multe ori mă întreabă: „și cum urmărești, tu știi maghiara? „Nu“, zic, „dar e fie supratitrare, fie traducere simultană“. Nu sunt obișnuiți cu acest fel de a urmări spectacole.
Cum se diferențiază procesul de documentare pentru Teatrul Românesc în secolul 21 de cel pentru prima dvs. carte, există o abordare diferită?
În primul rând sunt doar 100 de pagini. Și din motive financiare, după pandemie, costurile au explodat. Al doilea aspect, poate mai important, nu sunt atâtea autoare. Sunt eu și mai sunt 3 texte, cel al Oanei Cristea Grigorescu despre scena independentă din Cluj, cel al Oltiței Cîntec despre Teatrul „Matei Vișniec“ din Suceava și cel al Danielei Șilindean despre o colaborare între universitățile din Timișoara, inițiată de ea. Mai este un interviu cu Cristina Modreanu pe care l-am preluat în carte. Cartea acoperă intervalul 2009–2022, și interviul cu Cristina Modreanu este din perioada pandemiei. M-am gândit că este important să îl am în carte. Din experiența primei cărți, interviurile joacă un rol important, pentru că sunt vii. Sunt texte cu multe informații, nu mai este atât de mult interes uneori, și interviul renaște acest interes. Documentarea a fost făcută pentru că am urmărit de-a lungul acestora ani evoluția teatrului. Este o scenă foarte dinamică, în special cea independentă, care acum s-a mai liniștit, a fost absorbită de teatrele de stat, după părerea mea. Dar a reușit să modifice anumite lucruri, chiar și în teatrul de stat, e un alt mod de a privi actul artistic. M-am gândit că este important să se știe despre această scenă independentă din București, Cluj, Auăleu din Timișoara, Basca. Nu se pot acoperi oricum toate, doar cele mai vizibile.
Da, pe lângă fiecare teatru de stat a răsărit cât de cât un teatru independent.
Exact, dar sigur că ele sunt comasate în București, pentru că e cel mai mare oraș. Documentarea a fost făcută pe baza multor surse, care apar la fiecare fiecare capitol, inclusiv link către teatrul respectiv.
Deci Internetul a schimbat ceva în modul de documentare?
Da, da. Majoritatea surselor sunt în limba română, pentru mine a fost important. Pentru că dacă citește cineva de aici, să nu zică: uite ce a inventat. Eu nu inventez de fapt nimic. Eu preiau informațiile și le aranjez în așa fel încât, traducând în germană, să ofere o imagine asupra evoluției teatrului românesc.
Cât de mult considerați că mai este relevantă acum literatura pentru generația tânără? Cât de interesați sunt, de exemplu, studenții din țările germanice să citească, față de acum două-trei decenii?
Interesul este foarte mare, am avut bucuria să prezint cartea la Târgul de Carte de la Leipzig chiar în prima zi și erau clase din școli. Deci tineret. Sunt și programe pentru pentru școli și sunt convinsă că vin cu plăcere și nu vin cu forța. Sigur că sunt organizate de școli. Dar este și o listă, este cunoscut în spațiul german că există o listă lungă și o lista scurtă de cărți pe care o urmăresc și eu și în care văd nume din tot spațiul german (Germania, Austria, Elveția). Cred că sunt interesați de literatură contemporană.
Cum funcționează sistemul teatral în Austria, de exemplu: majoritatea sunt pe bază de abonamente. Abonamentele sunt foarte importante pentru teatre, programul teatrelor de stat fiind făcut în așa fel încât să nu-și piardă abonații. Și, de exemplu, la teatrele mari, Burgtheater, Volkstheater, publicul are nu un juriu, dar sunt câțiva reprezentanți ai publicului care iau parte la discuții. Și de două ori pe an există o conferință de presă a directorului teatrului, împreună cu directorul financiar, pentru public. Majoritatea, primăvara și vara. Am asistat și eu la câteva și vin abonații și încep să critice: că nu aud actorii, cum arată programul de sală, de ce se programează spectacol în sala aia și nu acolo. În spațiul german se fac foarte multe adaptări de romane. „Iar adaptare de roman?“ spunea un spectator, „iarăși mă forțați toată vara să citesc romanul de nu știu câte sute de pagini“. De ce nu mai există piese de teatru din China, din Spania, din Chile, din America de Sud?
Am foarte multe prietene care nu sunt specialiste pe teatru, dar care au vreo cinci abonamente, trei la teatru, două la concerte, și se documentează. Citesc înainte ce vor vedea. Dacă nu citesc textul, citesc despre spectacol, citesc distribuția, unii citesc cronicile. Și aceste abonamente sunt predate din generație în generație mai departe. Dacă o familie a avut un abonament în loja respectivă o predă mai departe copiilor și tot așa. Cred că este important de știut, pentru că oricât de experimental ar dori să fie un teatru de stat, depinde foarte mult cum se învârte – ca să zicem așa „ne-frumos“ – ca să satisfacă gusturile publicului, ale abonaților.
Revenind la cartea mea, voiam să vorbesc și despre partea a doua, Inițiative noi, care include inovații, le numesc eu, în scena de stat. Adică apariția teatrelor noi, cum ar fi Teatrul Dramaturgilor Români sau Teatrelli, care la început au fost foarte criticate și până la urmă s-au integrat în spațiu și unde montează acum și regizori cunoscuți. Aici se încadrează și Teatrul „Matei Vișniec“, care și el este nou. Și ajungem la anii 2014–2015, care au adus, după părerea mea, o schimbare, inclusiv Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde este Gianina Cărbunariu director.
Cumva și eu am simțit o schimbare în 2015, în ce privește peisajul teatral, chiar dacă eram încă mică.
Mai este Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfântu Gheorghe și Teatrul de Stat din Constanța, unde s-au schimbat directorii în 2015, care au și o colaborare, o cooperare foarte dinamică. Pentru mine a fost interesant să văd dinamismul și câte lucruri bune se fac atât la Târgu Mureș, cât și la Constanța. Au trupe tinere, au reînviat, în pofida dificultăților acestor orașe… dacă le numim din provincie, nu sună bine, dar din spații ignorate până acum. Dacă ne gândim la Constanța, nu mai era vizibil de multă vreme în nimic. La sfârșit este un text al Danielei Șilindean despre colaborările între universități. A fost important ca acest text să fie în carte, după părerea mea, pentru că în primul rând, anul acesta Timișoara este Capitală Culturală Europeană. Despre teatrele mari, Teatrul Maghiar de Stat și Teatrul German de Stat, am scris în cartea cealaltă. Și aici, desigur, în partea scenei independente sunt Auăleu și Basca, dar ceea ce Daniela Șilindean a pus pe picioare acum un an–doi a crescut foarte mult, această colaborare între universități. La final este un text despre Teatrul Rom, ca sursă de inspirație am avut în special un dosar făcut în scena.ro din 2021, dacă nu mă înșel, este acolo oricum sursa. Pozele sunt alb-negru, costă bani să fie poze colorate. O, cel mai important, dar asta a fost o întâmplare cum este în viață: am avut noroc ca exact înainte să trimit la tipar cartea, în Teatrul Azi să fie un dosar despre scena independentă, dosar care pe mine nu m-a mai ajutat, pentru că a apărut târziu, dar erau aceste două imagini (n. red. hărți). Am rugat, desigur, cu copyrightul respectiv, să le includ, pentru că este foarte important, după părerea mea, să fie plasat vizual pe hartă.
Chiar dacă aici avem și companii care nu sunt numite în carte, 3G-ul din Târgu Mureș și de la Timișoara Arte-Factum, ele sunt numite aici și oricum se poate vedea harta. Trebuie să vă imaginați totuși că pentru un străin care nu a avut tangență cu România aceste orașe nu semnifică multe. Deci București, Cluj, Timișoara, poate Iași. Dar restul, foarte greu să știe unde este, ce este. Pentru noi este foarte clar unde se află, ce se află. Și din acest motiv, eu mă bucur că am aceste două hărți în carte. Țin minte când am făcut un proiect în Italia, vorbeam tot așa despre unde ar merita să meargă și am venit efectiv cu harta României pe care am pus-o pe masă. Era prima dată când vedeau harta României și le-am arătat, uite aici, aici, aici, aici.
Deci și pentru ei ar putea exista o inițiere în peisajul teatral independent românesc, cu ajutorul unei hărți, ceva vizual.
Trebuie totuși să vă gândiți că, sigur, Germania este o țară mare și că există Berlinul și că Gianina a montat la Stuttgart și știți diverse lucruri despre München. Dar dacă iei harta și vezi câte teatre sunt… Și câte sunt chiar numai la München, la Berlin nu mai vorbesc, chiar și în comparație cu Viena, Berlinul e de o energie debordantă. Chiar dacă mergi prin diverse spații teatrale și spațiul german e complet diferit de cel italian, au cu totul alt sistem.
În încheiere, pentru că de obicei dumneavoastră sunteți cea care pune întrebările, ce întrebare v-ați fi pus dacă v-ați fi luat singură interviu?
Uite, o să răspund prin ce ți-am povestit deja, legat de importanța unei cărți în format de tipar. Eu scriu mult online și sunt fericită că, de exemplu, Revista Hystrio, este în format de tipar. Are și un format online, se plătește articolul. Și este, după părerea mea, important, cu toate că trăim în epoca tehnologiei și a online-ului și a Wi-Fi-ului, să fie în format de tipar. În special astfel de cărți de referință, care sunt pline de informații pentru pentru cei din lumea teatrului, pentru studenți, e important să fie la bibliotecile naționale din țările respective.
Credit imagine reprezentativă: Marius Sumlea
