În continuare călătoritul, mai ales cu avionul, mi se pare ceva din categoria sci-fi. Mi se pare un privilegiu incredibil să putem parcurge distanțe semnificative și să întâlnim culturi atât de diferite în doar câteva ore. Sau uneori nici atât. De exemplu zborul București–Cluj durează mai puțin de o oră. Mi se par uneori ireale aceste călătorii și nu numai datorită distanțelor parcurse. În mai puțin de o oră se pot întâmpla nimicuri sau pot avea loc cele mai concentrate discuții posibile în cele mai inedite și cumva atemporale contexte.
Există o limită foarte fină și deosebit de intimă între doi călători care stau în scaune învecinate. A intra sau nu în conversație? Dacă da, cum? Și dacă da, despre ce? Este aproape ca un elevator pitch. Ce subiect poate fi acoperit în mai puțin de o oră astfel încât să nu fie nici intruziv, dar nici de o complexitate prea mare și eventual imposibil de cuprins. Inițiatorul conversației, involuntar sau chiar voluntar, cântărește toate aceste posibilități. Spre deosebire de călătoritul cu trenul, nu există nici măcar posibilitatea de a sparge gheața întrebând: „Unde călătoriți?”
„Călătoriți spre acasă?” – o întrebare bună, dar care m-a încurcat. Am crescut în Cluj, dar trăiesc în București și călătoresc adeseori la Cluj. Așa că am ales să spun: „Da, dar locuiesc de ceva vreme în București, așa că alegeți una dintre case sau ambele.” „Aleg ambele”, zise și continuă: „Sunt irlandez, am trăit toată viața în Londra apoi în pandemie am cunoscut-o pe viitoarea mea soție care e din Cluj și, după acești ani în care cel mai des ne-am văzut la Londra sau București, vin să îi cunosc familia, voi face cunoștință cu socrii. Aveți vreun sfat pentru această întâlnire?”
Văleu. Pe măsură ce înaintam cu generalitățile – de tip politețea, umorul, florile, discuțiile culinare, sportul, politica, criza energetică, pandemia, toate vor fi subiecte bune – mă afundam grav. Toate generalitățile produceau întrebări de genul: „Să sărut mâna soacrei?” „Ce glume or gusta?” „Dacă iau flori soacrei, socrului ce să cumpăr?” „Nu sunt microbist și mă întreb ce sporturi or îndrăgi clujenii?” Am intrat deja în niște turbulențe ușoare. Dar am ținut să-i zic de expresia: Casă de piatră.
Oricum a început deja aterizarea. Vecinul meu rămăsese cu toate întrebările deschise la care oricum nu căuta răspunsurile perfecte. Iar răspunsul meu venit printre paharele adunate de însoțitorii de zbor, și anume: „Sigur v-a spus soția cum e mai bine”, a adus un zâmbet cât un deznodământ pe fața lui: „I knew it.” Am continuat împreună drumul spre ieșire, unde am apucat să văd că era așteptat de toată familia. A ridicat din umeri, a zâmbit și nu pot să îmi dau seama ce/dacă a spus, dar toată familia râdea. Cert este că aduna pietriș cu spor.
Uncold, 29.10.2022.
Uneori o călătorie cu trenul pare soluția mișto nu doar pentru a parcurge distanțe. Dar și pentru a experimenta un alt fel de dilatare a timpului față de zburat, de exemplu. Chiar și dacă distanța e măricică. Să zicem 8 ore. Hai, nouă. Mai o carte, mai o moțăială, mai un oprit la Brașov, mai un întâlnit de oameni și situații. Mai un triat de mailuri, un scris, continuarea cotidianului pe șine.
Condițiile erau date. Vară, verde, frumos, priza funcționa impecabil. Telefon pus la încărcat, laptop pregătit, apă, mere, o cafea începută din Gara de Nord, covrigi, Kindle, tot arsenalul. Mai mult decât atât, vagonul de tipul everybody in the casa mare cu o întreagă diversitate de oameni, de la cei care merg la Untold, până la oameni de afaceri puși și ei pe citit, dar și cu niște laptopuri pregătite pentru orice fel de urgență. Alături de noi și cei care merg doar până la Brașov, vai, ce mult veți face până la Cluj, am auzit că întârzie mereu.
Și ce? Totul pregătit, condițiile date, o zi frumoasă. Deocamdată fără aer condiționat. Se mai întâmplă, o să-și revină și priza, sigur. Ne încingem un pic ce-i drept, iar veselia celor care merg la Untold este molipsitoare. Și până la urmă sudoarea de tren nu-i ca cea de festival? Intru într-o videoconferință destul de încinsă, chiar transpir. Poate chiar e noroc că nu mai am semnal, așa că mi se întrerupe conferința, pot să continui să transpir fără public…
Prilej să realizez că nu în jurul meu nu era deloc liniște, dar fiind cu căștile în urechi, nu auzeam. Vai, doi se bat. Pentru că: vorbeai prea tare le telefon! Păi domle’, aici e clasa întâia într-o țară liberă, vorbesc cât de tare vreau eu. Antolzii italieni cu ochii cât cepele. Să vină conductorul! Sosește. O doamnă minionă, care trece neobservată printre domnii încinși. Pornește aerul condiționat! Spiritele se calmează. Apare domnul de la vagonul restaurant.
Mânuiește tava exact cum îl știți. Cafelele ness, sticlele de Fanta și Cola dănțuiesc negreșit. Da, da, domnul de la vagonul restaurant are și vorbele la el: Cafea, ciocolată, cu cash ca altă dată! Pentru antolzii veseli, asigură și traducere: This is Romania, no card, just cash country. Urmează momentul absolut iminent: Revolut, connecting people. Călătorii cu cash, viitorii încasatori în Revolut devin eroii absoluți. Eu sunt safe, mai am apă, mere, cash n-am, Revolut am – inutilă combinație.
În noul normal, condiționat de aerul extrem de rece, ne reîncălzim în câmpul în care stăm fără semnal. Prilej nou de apropiere pentru teambuildingul nostru spontan. Abia unii dintre noi realizăm că trenul a repornit, însă în altă direcție. Am ajuns!
