Ce anume v-a inspirat să scrieți acest roman? Cum a început și cum s-a conturat povestea de-a lungul timpului?
Ideea romanului Câteva nopți și încă una a luat naștere pornind de la un eveniment istoric petrecut în anul 1909, și anume exilarea în orașul Salonic a sultanului detronat al Imperiului Otoman, Abdul Hamid al II-lea, de către guvernul Junilor Turci. Romanul începe în acel an și se întinde până în 1978. Prin viața eroului principal, asistăm la cele mai importante evenimente care au marcat Grecia și întreaga Europă: războaiele balcanice, Primul Război Mondial, schimbările continue ale granițelor, campania militară din Ucraina, Catastrofa din Asia Mică, perioada interbelică, ocupația nazistă, Holocaustul comunității evreiești din Salonic și, în final, metamorfoza orașului în anii postbelici.
Oricine v-a urmărit activitatea literară de-a lungul ultimelor trei decenii, concretizată în unsprezece romane, cunoaște faptul că Salonic joacă un rol central în temele pe care le abordați. Se întâmplă același lucru și în Câteva nopți și încă una?
Este, probabil, romanul emblematic al Salonicului. Prin firul său narativ, am urmărit metamorfoza treptată a orașului sub influența marilor răsturnări ale istoriei, precum și transferurile de populație și schimbarea configurației acesteia, evoluțiile politice, modificarea percepțiilor sociale și multe altele.
Aș dori să ne oprim puțin asupra titlului, care ne duce cu gândul la anumite asocieri.
Într-adevăr, primul lucru care îi vine în minte cititorului este culegerea de povestiri O mie și una de nopți, o piatră de temelie a culturii arabe. Această carte este asociată farmecului magic și atmosferei de basm. În romanul meu, protagonistul, băiatul unui grădinar sărac, pătrunde în lumea fermecată privind pe furiș prin gaura cheii în camerele sultanului prizonier. Este prima lui întâlnire cu un univers fascinant, un loc în care își va dori cu ardoare să se integreze la un moment dat. Acele câteva clipe vor trasa parcursul întregului destin zbuciumat al eroului cărții.
În romanele dumneavoastră se poate distinge o referire indirectă la alte cărți și autori, în special la opere clasice. Cred că putem folosi termenul de intertextualitate. Există un motiv pentru care se întâmplă acest lucru?
Cărțile pe care le scriem nu apar din neant, ci au la bază experiența noastră de lectură. Mi s-a părut întotdeauna interesantă ideea ca romanele să se privească discret între ele, să-și „facă cu ochiul“. De altfel, pasiunile și aventurile oamenilor de-a lungul secolelor se aseamănă foarte mult între ele. Cărțile se înrudesc, dar sunt, totodată, diferite. Fiecare întâlnire literară de acest gen mi se pare fascinantă.
Această relație cu operele clasice este prezentă și în alte lucrări ale dumneavoastră? Ne puteți oferi câteva exemple?
În romanul Vinurile regelui ofer o perspectivă de ansamblu asupra universului shakespearian și, în special, asupra tragediei Regele Lear. Inspirându-mă din această veche legendă, cunoscută mai ales prin opera lui Shakespeare, am scris un roman ancorat în prezent. Mai concret, cartea mea explorează modul în care o figură autoritară este alterată de bătrânețe și de singurătate. Puterea sa este una toxic masculină. La fel ca Lear, regele meu are trei fiice cu care se află în relații tensionate și, de asemenea, deține bogăție, influență socială și multe altele. Însă, pe măsură ce îmbătrânește, simte că lumea i se destramă. Este urmărit încontinuu de nebunul satului, la fel cum regele Lear era urmărit de bufonul curții.
Relația pe care o întrețin cu textele clasice se reflectă, într-un mod sau altul, și în alte romane. Pe scurt, pot menționa că, prin diverse abordări, lucrările mele intră în dialog cu unele dintre acestea:
Despre propriul suflet (2021), cu referire la perioada bizantină, mai exact, la secolul al XI-lea, stabilește un dialog subtil cu opera autobiografică Către mine însumi a împăratului roman Marcus Aurelius. Cuvinte în vânt (2011), un roman care se referă la perioada contemporană, distins cu Premiul Cititorilor acordat de Centrul Național al Cărții (E.KE.BI), intră în rezonanță cu lumea homerică și cu eroii ei. Plăcinta privighetoarei (2008) stabilește o legătură subtilă cu Moby Dick al lui Herman Melville și cu Childe Harold al lui Byron. Țări vechi și noi (2023) are o conexiune profundă cu Idiotul lui Dostoievski, dar și cu universul romanesc al lui Jules Verne.
De ce credeți că romanul Câteva nopți și încă una ar putea interesa publicul cititor din România?
Poporul elen și cel român au în comun o lungă istorie de coexistență și colaborare. Dincolo de orizontul mai larg al conștiinței europene comune, ele împărtășesc identitatea și tradițiile distincte ale Balcanilor. Au coexistat fie ca vecini, fie ca supuși ai Imperiului Otoman, având, totodată, aceeași credință religioasă. Astăzi, ambele țări sunt membre ale Uniunii Europene, cu granițe deschise între ele și cu relații economice și culturale constante.
Romanul Câteva nopți și încă una,care „scanează“ istoria Salonicului, se intersectează în mod inevitabil cu istoria României. Aceleași frământări profunde de la începutul secolului XX – perioada interbelică, spectrul nazismului și al fascismului, cele două războaie mondiale, lumea nouă care s-a ridicat din ruine – sunt experiențe comune ale celor două popoare. Nu în ultimul rând, iubirea pasională și dorința de bogăție și fericire, care străbat întregul roman, sunt teme fundamentale ale umanității.
Care este, în opinia dumneavoastră, rolul unui traducător?
Traducătorul este un al doilea autor. De el depind nuanțele subtile ale cuvintelor și ale sensurilor. El este cel care trebuie să înțeleagă în profunzime textul, să-l transpună într-o altă limbă și, dacă este necesar, să-l adapteze pentru a acoperi eventualele goluri de sens. Dacă există posibilitatea unei comunicări constante între traducător și autor, acest lucru este extrem de folositor. Din fericire, am avut șansa unei comunicări susținute cu traducătoarea romanului în limba română, iar acest lucru cred că se reflectă în mod limpede în calitatea traducerii.
Traducătorul are un rol extrem de dificil. Spre deosebire de autori, acesta este lipsit de o reală libertate creativă, iar pentru a-și îndeplini cu succes misiunea, trebuie să devină un veritabil cercetător al elementelor factuale esențiale pentru înțelegerea textului, un adevărat detectiv al propozițiilor și cuvintelor, un dirijor al limbajelor, ba chiar un psihanalist al scriitorilor, dintre care unii nu mai sunt în viață. Ceea ce este descurajator în această profesie este faptul că, în general, munca traducătorului nu primește recunoașterea pe care o merită, nu beneficiază de o remunerație adecvată și nici de vizibilitatea necesară.
În Grecia sunteți unul dintre cei mai bine vânduți autori – poate chiar cel mai bine vândut. Credeți că acest lucru poate influența procesul creativ?
Orice succes, inclusiv cel comercial, funcționează mai întâi ca o formă de recunoaștere, ca o voce interioară care îți șoptește că merită să continui. Totuși, este și o povară, o sursă de presiune suplimentară. Această povară devine și mai apăsătoare atunci când ai publicat deja câteva cărți de succes. În această situație, ridici singur ștacheta, întrucât comparațiile sunt întotdeauna periculoase. Totuși, este important să ne amintim că arta nu poate fi măsurată strict cantitativ și că cel mai sigur judecător al valorii sale rămâne timpul. În orice caz, scriitorul trebuie să aibă mereu în minte că un nou proiect nu urmărește doar satisfacerea așteptărilor cititorilor, ci, mai presus de toate, liniștirea propriilor voci interioare și materializarea viziunii sale despre oameni și lume.
Presupun că, la un moment dat, veți ajunge în România și veți sta de vorbă cu publicul cititor de acolo. Cum vă imaginați acest lucru? Considerați că este o experiență valoroasă pentru un scriitor să discute cu un public care vorbește o altă limbă și are un alt bagaj cultural?
Aștept cu nerăbdare acea clipă, întrucât sunt convins că va fi o experiență profundă. Deși una dintre cărțile mele a fost deja tradusă în spaniolă, nu am avut ocazia până acum să port un dialog direct cu cititori de altă limbă. Cred că interacțiunea cu un public care vorbește o altă limbă are o conștiință națională și repere culturale diferite care contribuie atât la autocunoașterea scriitorului ca demiurg, cât și la aprofundarea propriei opere. Limbajul literar este adesea asemănător cu învelișul unui fruct – ascunde gânduri, teze, convingeri, sensuri. Odată ce textul scapă de această armură lingvistică, este receptat de către cititori mai ales prin conținutul său. Cu alte cuvinte, nu contează atât de mult cum spui ceva, ci ce spui.
Spuneți-mi ceva despre omul Zourgos, dincolo de cărțile și viața dumneavoastră ca scriitor.
Da, viața reală, căci ea este cea care hrănește și face să crească arborele literaturii! În fond, avem multiple identități, nu suntem doar scriitori, ci și fii sau fiice, părinți, prieteni, vecini, cetățeni. Suntem datori să onorăm această viață reală.
Vreme de 32 de ani, am lucrat ca învățător în învățământul public primar. Am avut prima clasă la doar 21 de ani, adică atunci când am încetat să mă mai simt adolescent, întorcându-mă în sălile de clasă, de data aceasta într-o altă postură. Așadar, cea mai mare parte a vieții am petrecut-o printre copii. Mi-am câștigat existența printr-o muncă obositoare, dar care, în același timp, s-a aflat de partea luminoasă a vieții. Lucrul cu copiii este epuizant, însă, în mod paradoxal, profund revigorant. În fiecare zi ai în mâini cărți, te ocupi de cunoaștere, de nevoile sufletești ale unor tineri în formare, îți exersezi inteligența emoțională și, mai presus de toate, înveți să nu devii plictisitor – o calitate extrem de importantă în arta scrisului.
Mi-am întemeiat o familie, am o fiică de 32 de ani și un fiu de 28. Trăiesc alături de aceeași femeie de 36 de ani și încă nu ne-am plictisit unul de celălalt. Asta, deși există un mit urban care spune că toți scriitorii detestă viața de familie!
Călătoresc mai puțin decât visez s-o fac, îmi place să merg pe jos, să înot, să petrec timp cu prietenii și nu pot trăi în orașe care nu sunt pe malul mării. Cititul a fost și este una dintre marile iubiri ale vieții mele; lui îi datorez faptul că am devenit scriitor. Chiar și astăzi râvnesc la mai multe cărți decât reușesc să citesc, iar acest lucru mă întristează profund. Să nu uităm însă că suntem ființe cu puteri limitate și timp puțin.
Spuneți-ne câte ceva despre biblioteca personală. Aveți cărți rare sau volume de care sunteți deosebit de atașat?
Sunt foarte atașat de ediția completă a operelor lui Jules Verne, pe care am cumpărat-o volum cu volum între vârsta de 10 și 14 ani. Este vorba de 50 de volume, dintre care unele au fost cadouri, iar pe multe altele le-am cumpărat cu banii strânși din colindatul de Crăciun! Jules Verne marchează începutul parcursului meu de cititor. În ultimul roman explorez unele dintre operele acestui scriitor și îl înfățișez chiar pe el ca personaj de-a lungul câtorva pagini. Vedeți, amintirile luminoase ale copilăriei își păstrează mereu forța, iar singurul mod de a nu le lăsa să devină apăsătoare este să te lași purtat de ele.
Are scrisul un sfârșit? Există neliniștea că scrisul s-ar putea încheia într-o zi?
Ca dorință, cred că scrisul nu are sfârșit. Problema este că, din diverse motive, odată cu trecerea timpului, capacitatea de a scrie slăbește. Aceasta poate fi cauzată de factori biologici sau de o posibilă îngustare mentală. Adesea apare și o altă problemă, mai ales în cazul scriitorilor prolifici, și anume teama – sau, mai precis, coșmarul – repetiției. Când ceea ce scrii îți amintește mereu de ceva cunoscut, ai senzația că personajele tale sunt ca niște frați gemeni și te îngrijorează faptul că locurile și modurile de a povesti se repetă necontrolat. Atunci iau naștere un gol, o tristețe, uneori chiar un vertij tragic. Sper să am parte de această experiență neplăcută cât mai târziu.
Imagine © Paris Tavitian, LIFO
