Ispita

Frica lui cea mai mare era că prietenii își vor aminti de el după moarte doar pentru că i-a învățat la droguri.

Ei îi era frică de moarte punct. 

Da, el îi învățase la droguri, dar ce nu înțelegeau ei era că doar le contura posibilități, le deschidea uși, dar nu le garanta că tripul de dincolo va fi ușor de dus și nici că nu se vor lăsa încălecați de ceea ce îi încânta pe moment.  

În adolescență, ea își jurase că avea să fie o femeie liberă și curajoasă, stăpână pe viața ei, adică așa cum nu văzuse în jurul ei. În lumina clară a maturității, știa foarte bine că nu era nimic din toate astea, că nu spărsese niciun tipar și nu inventase niciun alt fel de a fi.

Ce o atrăsese la el fusese faptul că mustea de viață, că deborda de o energie vag nepământeană.

Ce îl atrăsese la ea fusese faptul că nu părea genul care să urle la el pe stradă sau să-i facă scene din senin.

Erau pentru el drogurile o formă de revoltă, de subversivitate? Nu, nicidecum, deși se spune că sunt singurul mare dușman al capitalismului, pentru că te scot din logica productivității și a eficienței. Dar era conștient că sistemul știe să-și încorporeze ceea ce i se opune, că drogurile fac bani și deci, în cele din urmă, merg mână-n mână cu capitalismul. Dar pe el nu-l interesa politica. Pe el îl interesau breșele în realitate.

Amândoi erau convinși că sfârșitul, nu doar al lor, personal, ci și al speciei, este aproape, la o greșeală distanță. Pentru el, asta se traducea într-o furie care semăna destul de mult cu cea a copilului căruia i se ia înghețata înainte de a o termina. Pentru ea, asta însemna că ar fi vrut să stoarcă mai multă viață din viața ei, să îndrăznească mai mult.

E seară, sunt la el acasă, într-o garsonieră dintr-un cartier mărginaș, iar lumina soarelui la apus îi închide într-un borcan de miere prin care le este greu să se miște. Stau lungiți în pat, cu câte o carte în mână, două umbre pe doi pereți diferiți.

Cu o zi în urmă, el o întrebase dacă vrea să-i facă un copil. Nu dacă ar vrea să aibă un copil împreună, ci dacă ar vrea să i se ofere șansa maternității.

Chiar și așa, în această formulare care prevestea abandonul viitor, era tentată. Nu doar din cauza puținelor ovule viabile rămase în corp, ci și pentru că era curioasă să vadă cum li s-ar combina materialul genetic. Să fii părinte înseamnă că din tine, care vei rămâne mereu același, în ciuda tuturor încercărilor contrare, se va naște un altul, diferit în feluri de neanticipat. Și dacă cu timpul învățase să renunțe la multe dintre cele pe care și le închipuise ca fiind posibile pentru sine, la taina asta nu putea renunța așa ușor.

Erau doar de trei luni împreună și relația lor era prea puțin asumată ca să aibă sens vreo discuție serioasă despre copii. Tocmai de aceea  o luase prin surprindere, nu i-ar fi trecut prin cap să spere la așa ceva de la el.

Amândoi erau junkies pe povești. El să le trăiască. Ea să le asculte/vadă/citească. Asta deja nu prevestea nimic bun despre șansele lor ca părinți. El n-ar fi rezistat niciodată tentației de a se lăsa dus de posibilitatea de a trăi o poveste nouă, de a o lua pe un drum doar pentru că i s-a ivit în cale. Or de la tați se cere în primul și-n primul rând să-și găsească mereu drumul spre casă. Obsesia ei pentru povești implica, ca orice altă obsesie, mari bucăți de timp doar pentru ea, or mamele pierd în primul și-n primul rând timpul propriu.

Era conștientă de toate astea și totuși, nu putea să se hotărască să-l refuze categoric.

El nu se gândea la nimic din toate astea, pentru că uitase ce-i propusese imediat ce cuvintele îi ieșiseră pe gură. Era high atunci când o făcuse, nu îndeajuns încât ea să-și dea seama, dar suficient cât s-o vadă cum stă la fereastră, fumând, cu ochii la cerul de un mov ca un genunchi de copil învinețit, și să simtă că poate s-o vindece de orice îi întuneca privirea. Vorbise fără să se gândească la consecințe. Ea se pierdu cu firea când îi auzi întrebarea, avu o tentativă nereușită de a face o glumă și apoi schimbă subiectul. Nu-l mai deschiseseră de atunci.

 ̶  Știi, m-am gândit la ce m-ai întrebat ieri, se auzi spunând și nici ea nu știa cum și de ce i se rostogoliră cuvintele din gură.

̶ Ce te-am întrebat? răspunse el degajat.

Ea făcu ochii mari. După o anumită vârstă, naivitatea nu mai e o virtute.

̶ Faza cu copilul.

̶ Care fază cu copilul?

Simți un boț de furie în stomac, dar continuă:

̶ M-ai întrebat dacă vreau să-mi faci un copil.

̶ Ah, da? Când, ieri? Eram destul de high. Nu te-ai prins?

̶ Nu, nu m-am prins. Am crezut că vorbești serios.

Tăcerea, o mare pătură udă, se lăsă peste ei.

El se ridică din pat și-și rulă o țigară.

̶ Vrei și tu una?

Ea îl tăie cu privirea și nu răspunse.

El își aprinse țigara, căută o scrumieră, o găsi pe pervaz și o luă în pat.

̶ Păi și ce, chiar vrei un copil cu mine?

̶ Nu, tocmai ce mă pregăteam să-ți spun că nu mi se pare o idee bună.

̶ Și atunci de ce ai făcut fața aia?

̶ Care față?

̶ Mai înainte părea că vrei să-mi iei capul.

̶ Păi, da, că eu am luat-o în serios, am întors problema pe toate părțile, m-am chinuit să-mi dau seama ce e mai bine de făcut și tu vii și-mi spui că erai high și că nu-ți mai aduci aminte ce-am vorbit.

El își lăsă capul pe spate, trase din țigară și nu spuse nimic. Nici ea nu îndrăznea să mai spună ceva, se simțea ridicolă, cum a putut să-l ia în serios, normal că o spusese într-o doară, n-aveau ei genul de relație care să se lase cu copii.

̶ Uite care-i faza, spuse el. Îmi pare rău că m-a luat gura pe dinainte. Dar îți dai și tu seama că nu sunt genul care să aibă copii. Cu jobul sunt în pom, bag în mine tot ce prind, îmi place aventura și…

̶ Da, știu. Tocmai de asta mă gândeam să-ți spun că nu e o idee bună.

̶ Păi și atunci de ce ești așa de supărată? Curge tristețea din tine ca sângele din porcul de Crăciun.

̶ Sunt supărată pentru că deși nu mi se părea o idee plauzibilă, tot m-am entuziasmat puțin. Băi, la vârsta mea, când aud de posibilitatea unui copil mă arunc ca găina la muci.

El zâmbi, gândindu-se că păstrase comparațiile în regnul animal de dragul lui, ca să mai destindă atmosfera. Dar felul în care îl privea nu-l lăsă să-și ducă zâmbetul până la capăt, așa că spuse:

̶ Nu știu ce să zic, dar dacă ții neapărat, facem și un copil.

̶ Dacă țin eu neapărat?!

̶ Da, nu așa ai spus mai devreme, că vârsta, chemarea speciei, bla, bla?

Ghemul de furie din stomac se strânse și mai tare.

̶ Păi și de ce vorbești pe tonul ăsta? Ca și cum mi-ai face o favoare? Ca și cum aș fi defectă să-mi doresc ce-mi doresc?

̶ N-am spus nimic de felul ăsta. Ce-i cu tine?

Fu rândul ei să lase capul în jos. Nu știa de ce anume îi este rușine, dar nu putea să nu simtă că pierduse o oportunitate esențială și că era vina ei.

̶ Mi-aș dori să fac un copil cu cineva care-și dorește același lucru și nu mi-l oferă ca pe un premiu de consolare, spuse ea, aproape în șoaptă.

̶ Păi și ce mai vrei? Vrei să ai copil la vârsta ta, ceea ce, îți dai seama și tu, e cam improbabil, vrei să-l faci cu cineva care să și-l dorească, probabil că vrei să te dorească și pe tine până la adânci bătrâneți. Nu ți se pare că vrei cam multe?

Ea se ridică val vârtej din pat, își trase blugii pe ea și începu să-și caute geanta.

̶ Ce faci, pleci? întrebă el.

̶ Tu ce crezi?

̶ Nu știu ce să cred, stau și mă uit la tine cum ai luat-o razna dintr-odată.

Nu-i răspunse, își înăbuși ispita de a se uita peste umăr, trânti ușa în urma ei și coborî scările blocului în fugă.

Pe stradă, își dădu seama că nu știe încotro se îndreaptă. Acasă nu se putea duce, avea muncitori în apartament, era în plină renovare, de aceea își petrecuse ultimele trei nopți la el acasă.

Poate că ar trebui să se întoarcă, poate că era o reacție exagerată, nu făcuse decât să arunce și el o vorbă în vânt, de unde să știe că va atinge un punct sensibil? Făcu stânga împrejur, dar după câțiva pași spre scara lui, se opri în loc, respiră profund și schimbă direcția, luând-o spre parcul din apropiere. Ba fix ar fi trebuit să știe că este un punct sensibil, orice om cu un gram de empatie și un pic de atenție ar fi știut. Subit, întreaga lor relație i se înfățișă în stridenta ei fragilitate, în totala ei lipsă de profunzime.

Ajunse în parc sub cerul de cerneală, în croncănitul asurzitor al ciorilor. În aer, se simțea mirosul frunzelor în putrefacție. Se așeză pe o bancă, lângă o baltă care se voia lac, pe care se plimbau două lebede negre și una albă. Lebedele negre păreau a fi pereche, se țineau una după alta și se giugiuleau cu ciocul. Cea albă își curăța frenetic penele.

În capătul celălalt al aleii, o femeie vorbea la telefon, în timp ce o fetiță în jur de trei ani plimba prin fața ei un cărucior cu o păpușă în el.

Își dădu seama că urmărește din ochi fetița de vreo câteva minute bune și se strădui să-și suprime invidia care dospea undeva în rărunchi, acolo unde conștiința ajunge greu. Încercă să se gândească la altceva, să nu facă din țânțarul unei pure coincidențe armăsarul unui semn de la univers. Dar privirea îi rămase lipită de copilă, care o luase pe alee înainte, împingând căruciorul cu toată forța voinței ei incipiente.

Mama continua să vorbească la telefon, nu se auzea ce spune, dar pe față i se citea, chiar și de la depărtare, un amestec de disperare și de furie care-i dezintegra trăsăturile. Copila se apropie de ea și, pentru o clipă, i se făcu teamă că îi poate citi gândurile, că știa ce-i lipsește doar privind-o în ochi.

Fetița își parcă căruciorul în fața ei, puse o mână în șold și o întrebă:

̶ Da’ tu de ce ești singură?

Ea izbucni într-un râs strident, deloc vesel, care te zgâria pe timpan. Era o descărcare nervoasă, dar și o modalitate de a amâna răspunsul.

̶ Am ieșit să mă plimb prin parc și acum fac o pauză aici, pe bancă, reuși ea să spună în cele din urmă, sperând s-o zăpăcească cu fapte pure.

̶ Și pe bebele tău l-ai lăsat acasă? insistă fetița.

̶ Eu n-am copil, recunoscu ea.

̶ De ce?

̶ N-a fost să fie, zise ea și fu mulțumită de răspunsul ei.

̶ Ce înseamnă?

̶ Ce anume? întrebă ea inutil.

̶ Ce înseamnă “n-a fost să fie”?

̶ E atunci când vrei ceva, dar nu se întâmplă.

̶ Eu am vrut un bebe și mami mi-a luat păpușa asta.

̶ E frumoasă, spuse ea și începu să scormonească prin geantă după tutun.

Ar fi fost atât de ușor să ia fetița de mână și s-o conducă afară din parc, s-o urce într-un taxi și s-o ducă acasă. Maică-sa era în plină ceartă la telefon, nici nu observase că se îndepărtase și că vorbea cu o străină. Poate că era o mamă care nu-și merita copilul. Poate că își dorea în secret să dispară, să-și recapete viața de dinainte de maternitate. Poate că dacă i-ar răpi fetița, i-ar face un bine la care nici nu îndrăznea să spere.

Seara se lăsase de tot peste oraș și printre copaci se întrezărea fața buhăită și palidă a lunii.

Dorința de a răpi copila i se răspândea prin corp cu viteza unui virus care dă de un sistem imunitar slăbit. Era o soluție absurdă și nefezabilă; de fapt, nu era o soluție deloc, ci doar o altă decizie proastă și din astea luase destule la viața ei. Da, dar și ce rapid i-ar rezolva toate problemele! Un copil gata făcut. Un copil trecut de vârsta critică, când plânge și nu poate spune de ce, un copil evident inteligent, poate chiar puțin magic. Și fetiță pe deasupra. Cu care ar putea să facă ce nu reușise cu ea însăși –  o rafinare a feminității, o upgradare a ei.

Își băgă unghiile adânc în podul palmei ca atenția să i se mute de la vocea care îi spunea că uneori e OK să alegi calea ușoară, soluția la îndemână, că nu totul trebuie făcut ca la carte.

Fetița își începuse deja drumul înapoi spre maică-sa, fără să spună nimic. Sau poate c-o făcuse, dar n-o auzise, preocupată cum era să-și facă filme stupide. Dădu s-o strige, s-o cheme înapoi, dar realiză că nu știe cum o cheamă. E mai bine așa, își spuse, cei nenumiți tind să se șteargă repede din memorie.

Se ridică de pe bancă și o luă în direcția opusă celei în care o luase fetița. Își scoase telefonul din geantă și văzu că are patru apeluri pierdute de la bărbatul care până la urmă nu greșise cu mare lucru. Se întâmplă adesea ca oamenilor să le iasă porumbei din gură. Se întâmplă adesea să nu fie atenți la ceilalți și la rănile lor invizibile. Era cazul să fie mai rezonabilă. Mai cumpătată cu pretențiile. Până la urmă, era vorba de un bărbat în floarea vârstei, care mustea de viață și care era dispus să-i ofere niște spermă. Nu era puțin lucru.