Au trecut mai bine de trei ani de la lansarea colecției „Prima dragoste“, prima colecție de literatură română contemporană dedicată publicului Young Adult. În acest răstimp, s-au publicat zece microromane, altele câteva își așteaptă rândul la tipografie. Cărțile au fost prezentate în fața a mii de tineri cititori, care au avut posibilitatea să cunoască scriitori români și chiar să dialogheze cu ei. Diana Geacăr, Andrei Crăciun, Cristina Ispas, Andrei Dósa, Alina Pietrăreanu, Gelu Diaconu, Ștefan Manasia, Cosmin Leucuța, Doina Gecse-Borgovan și Mugur Grosu sunt zece autori cu cărți publicate într-o colecție care și-a propus să reflecte dilemele existențiale, problemele și curiozitățile tinerilor, să fie în pas cu schimbările care au loc permanent, atât în societate, cât și în literatura contemporană. Și vă asigur că nu e deloc ușor.
Inițial, am invitat să publice în colecția „Prima dragoste“ scriitori pe care i-am citit și îi cunosc personal, mizând nu doar pe talentul lor literar, care e o condiție esențială, bineînțeles, ci și pe felul în care văd lumea și înțeleg cât de important e să fie prezenți în bibliotecile tinerilor din România și, nu în ultimul rând, să-și dorească să dialogheze cu ei. Pe Alina Pietrăreanu, de exemplu, care are în această colecție o carte de debut, am cunoscut-o la Școala de vară „Gheorghe Crăciun“. Mi s-a părut deosebit de talentată. Prozele ei scurte aveau nerv, aveau tot ce trebuie. Consider cartea ei, Să trăiești cu o presiune constantă, unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii zece ani, având în vedere și vârsta debutantei, care avea la momentul apariției cărții doar 25 de ani.
Pentru a aduce microromanele din colecția „Prima dragoste“ în prim-plan, s-au făcut eforturi mari de promovare a autorilor și de popularizare a cărților, atât în țară, cât și peste hotare. Bineînțeles că percepția publicului se schimbă atunci când dai dovadă de consecvență. Editura a organizat un concurs de video trailere și unul de eseuri, destinate elevilor de liceu, ambele cu substanțiale premii bănești. Ne-am ocupat de materiale promoționale audio, foto-video, de interviuri și prezentări pe blogul editurii, în reviste culturale, la radio și televiziune. În plus, am prezentat colecția la Târgurile de carte de la Frankfurt, Leipzig, Paris și Chișinău.
Autorii s-au întâlnit cu mii de elevi de la liceele din țară și din Republica Moldova. Doina Gecse-Borgovan a avut lansări de carte și în cadrul Bookfest Chișinău, dar și întâlniri cu elevii în afara târgului. Un grup de elevi și profesorii lor de la Liceul „Andrei Straistă“ din Anenii Noi au fost invitați în România, la Pitești, au făcut o vizită în redacție, dar și în tipografie, s-au întâlnit cu scriitorul Andrei Crăciun și au vizitat librării și anticariate din București.
Scriitorii Ștefan Manasia, Andrei Dósa și Mugur Grosu au avut întâlniri cu elevi și profesori, în cadrul clubului de carte „Paralele literare. Geografii reale și ficționale“, un parteneriat Editura Paralela 45 – Bragageria Bogdania.
Platanii din Samothraki de Ștefan Manasia a fost nominalizată la Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. Libelula a fost selectată între cele 10 titluri în Concursul național de lectură pentru adolescenți „Bătălia cărților“, organizat de Biblioteca Județeană Cluj. În acest moment, Libelula se numără printre cărțile finaliste ale Festivalului Primului Roman de la Chambéry. Big in Japan este un fenomen pe piața noastră de carte. La mai bine de un an de la publicare, rămâne în atenția publicului; foarte mulți cititori simt nevoia să-și împărtășească impresiile în urma lecturii. Pe rețelele sociale sunt postate o sumedenie de filmulețe și poze cu cartea, iar autorul ei, Cosmin Leucuța, este invitat la cluburile de carte din întreaga țară. Mugur Grosu a avut, la inițiativa Bibliotecii Județene Buzău „Vasile Voiculescu“, un mini-turneu de lansare a cărții 1994 în județul Buzău. Pentru booktrailerul său la microromanul Libelula, o elevă din Chișinău a câștigat locul I la categoria 13–16 ani, secțiunea literară a concursului de booktrailere organizat de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu“ din Chișinău.
Mai nou, cele mai recente cărți din colecție, Libelula, Big in Japan și 1994, au și variante de audiobook și e-book. Două dintre ele, Libelula și 1994 sunt citite chiar de autorii lor.
În ceea ce mă privește, nu o dată m-am gândit la cum trebuie să fie o carte pentru adolescenți/tineri, una care să îi apropie de alte cărți. E o întrebare care mă provoacă mereu și face ca munca mea să rămână interesantă și captivantă.
În contextual actual, când lumea e pur și simplu inundată de conținut generat instantaneu, fluid, lectura unei cărți din colecția „Prima dragoste“ poate fi privită și ca un act de rebeliune împotriva fragmentării minții. Citirea îi oferă unui tânăr în formare șansa să trăiască experiența imersiunii, să-și construiască o structură mentală etajată, o memorie de lungă durată. Proiectul „Prima dragoste“ nu este necesar doar editurii, care a găsit o modalitate de a-și crește și educa cititorii. În acest moment, colecția este un proiect non-profit, o investiție pe termen lung în viitorul unei societăți, care necesită susținere prin strategii culturale și educaționale guvernamentale.
Diana Iepure
𝐃𝐨𝐢𝐧𝐚 𝐆𝐞𝐜𝐬𝐞-𝐁𝐨𝐫𝐠𝐨𝐯𝐚𝐧: „Scopul nostru, al adulților, este să îi convingem pe copii că lectura nu e o corvoadă, ci o plăcere, oferindu-le cărți care să le deschidă apetitul“
𝐃𝐨𝐢𝐧𝐚 𝐆𝐞𝐜𝐬𝐞-𝐁𝐨𝐫𝐠𝐨𝐯𝐚𝐧 este realizatoare de emisiuni la Radio Cluj și scriitoare. În 2024, a publicat la Editura Paralela 45, în colecția „Prima dragoste“, romanul Libelula, o poveste de dragoste dintre doi adolescenți. Cartea a fost selectată între cele 10 titluri în Concursul național de lectură pentru adolescenți „Bătălia cărților“, organizat de Biblioteca Județeană Cluj. În februarie 2026, Libelula se numără printre cărțile finaliste ale Festivalului Primului Roman de la Chambéry.
Libelula este de acum disponibilă și în format e-book și audiobook. Cititorii pot asculta cartea chiar în lectura ta, ceea ce dă o dimensiune nouă legăturii dintre cititor și autor. Cum a fost experiența înregistrării, de data aceasta citindu-ți propria carte, având în vedere că ești jurnalistă de radio și ai deja experiență de lucru în studio?
După aproape 30 de ani în fața microfonului, nu mai am trac atunci când intru în cabina de înregistrări, însă când am început să citesc Libelula cu voce tare am avut foarte mari emoții. Deși nu e o carte groasă și cunosc textul foarte bine, am avut nevoie de aproape două săptămâni ca să-l citesc cap-coadă. Am reluat de mai multe ori unele fragmente pentru că mi se părea că nu le frazez cum trebuie, am vrut să pun în voce tot ce am încercat să cuprind și în text atunci când l-am scris. Îmi reveneau în minte adolescenții cu care m-am întâlnit în ultimul an, ochii lor calzi, vii, veseli și sper ca ei să se bucure că acum au posibilitatea să mă și asculte citind.
Din fericire, și publicul din Republica Moldova a avut ocazia să te întâlnească anul trecut, când ai participat la ediția de la Chișinău a Bookfest. Cu ce impresii te-ai întors de peste Prut?
Sunt foarte luminoase în amintirea mea acele zile calde și însorite din septembrie 2025, când m-am aflat la Chișinău. Au oamenii de acolo o căldură cu care te cuprind, de parcă ai fi în vizită la rude foarte apropiate. Îmi rămân în suflet discuțiile cu excepționala elevă de liceu Nicoleta Schițco, care a vorbit la lansarea cărții, dar mi-a fost și ghid plin de umor și erudiție prin oraș. Apoi elevii de la Liceul „Liviu Rebreanu“, cu atât de multe întrebări și curiozități, așa de sincer interesați de literatură. Am îndrăgit Chișinăul încă de la prima mea vizită acolo, în 2016, și m-am bucurat să-i revăd bulevardele umbroase și atmosfera calmă. Iar despre mâncărurile lui grozave nu mai amintesc, pentru că mă cuprinde o poftă de neostoit. M-am întors la Cluj cu bagajul plin de cărți și cu dorința să revin și cu altă ocazie la Chișinău, eventual pentru mai multe zile.
Cum ai perceput receptarea cărții tale? Are Libelula succes la publicul-țintă pentru care ai scris-o?
Dat fiind că a trecut mai mult de un an de la apariția ei, iar eu primesc în continuare invitații din școli și de la cluburi de lectură din toată Transilvania, cred că are succes. Îmi amintesc de un moment foarte emoționant, care s-a petrecut în toamnă. Eram în centrului Clujului, în Piața Unirii, mă așezasem pe o bancă să-mi aștept o prietenă. Am observat că două adolescente îmi tot dau târcoale și chicotesc, apoi și-au luat inima-n dinți și s-au apropiat. M-au întrebat dacă eu sunt autoarea Libelulei și mi-au spus că așteaptă cu nerăbdare următoarea mea carte. Nu știu cine s-a fâstâcit mai tare atunci, eu sau ele.
Ne poți spune câteva dintre cele mai surprinzătoare sau amuzante lucruri pe care le-ai aflat de la cititorii tăi, evident, despre cartea ta?
Cel mai tare mă amuză că la fiecare întâlnire cu cititorii se găsește mereu cineva care întreabă dacă voi scrie o continuare la Libelula. Știu că i-am dezamăgit pe mulți cu acest răspuns, dar nu-mi plac continuările, așa cu nu voi scrie una. Desigur, dacă aș fi conceput cartea de la bun început sub forma unei trilogii sau tetralogii, altfel stăteau lucrurile. Eu cred că fiecare cititor poate să-și imagineze povestea mai departe și pentru fiecare Eva și Tudor continuă să existe în moduri diferite.
Apoi, la Colegiul Național „Dragoș Vodă“ din Sighetu Marmației, unde cartea mă aștepta toamna trecută în sala de festivități într-un adevărat cuib făcut din castane, struguri, frunze de arțar și borcane de zacuscă, trupa rock a școlii a întocmit pe loc o coloană sonoră a cărții.
Ca să nu mai vorbesc despre toate tablourile, desenele, semnele de carte, broșele, cerceii, insignele, fotografiile cu libelule pe care le-am primit în ultimul an de la cititori. Am o colecție care continuă să crească, iar asta mă bucură și mă emoționează nespus.
Dacă în acest moment te-ai apuca de scris Libelula sau o altă carte dedicată publicului Young Adult, ai păstra aceeași perspectivă? Ai face ceva diferit?
Mi-am propus din capul locului să scriu o poveste nesofisticată, care se citește ușor și care îi lasă cititorului sentimentul că ar vrea ca povestea să continue. Scopul nostru, al adulților, este să îi convingem pe copii că lectura nu e o corvoadă, ci o plăcere, oferindu-le cărți care să le deschidă apetitul. N-am avut de gând s-o fac pe deșteapta, să arăt că am un vocabular bogat, înțesat de cuvinte care trebuie căutate în dicționar și nici n-am vrut să sufoc textul cu tot felul de traume sau povești biografice și se vede că formula asta se bucură de succes. Așa că, dacă aș mai scrie cărți pentru adolescenți – și probabil că o s-o fac –, aș porni de la aceeași idee: fir narativ simplu, personaje cu care te poți identifica și o poveste care să fie ușor de parcurs. În fond, nu scriem ca să ne impresionăm colegii de breaslă, scriem pentru cititori.
Interviu de Cătălina Bălan
Cosmin Leucuța: „Povestea pe care o spune Big in Japan e una care pare să deschidă rănile cititorilor“
Cosmin Leucuța a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani, a scris un bildungsroman cu care a câștigat un concurs de debut. A mai publicat povestiri scurte. A primit de două ori premiul „Tânărul Prozator al Anului“ la Gala Tinerilor Scriitori. A fost nominalizat la Premiul Național de Proză Ziarul de Iași și la Premiul FILIT. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale. Microromanul Big in Japan este cartea care îi aduce cel mai mare success la public, existând pe internet sute de ecouri, postări, scurte recenzii și recomandări din partea cititorilor. Fără îndoială, Big in Japan este un fenomen în literature română contemporană.
Te rog să ne povestești despre experiența colaborării tale cu cluburile de lectură. Sunt ele importante? Se deosebesc aceste întâlniri față de alte tipuri de discuții despre cărți?
Era 2022, prin vară. Tocmai apăruse un roman, făcea ceva vâlvă, un SF postapocaliptic românesc la o editură care nu publică deloc SF-uri românești, ce-i asta?, și așa m-am trezit invitat pentru prima dată la un club de lectură. Se adunaseră vreo 20 de persoane și ce s-a întâmplat a fost o discuție de trei ore în care m-au descusut și au întors cartea pe toate părțile. E genul de interacțiune pe care nu-l prea poți găsi altundeva. La cenacluri lucrurile sunt mai formale, iau cuvântul, în general, doar cei care scriu. Lansările de carte sunt prea ocupate să facă paradă de laude de la un număr cât mai vast de invitați și nu sunt atât de fertile pe partea de discuții, pentru că de cele mai multe ori publicul n-a avut acces anterior la carte. La cluburile de lectură se găsesc mereu și persoane cărora nu le place cartea și vor să-și exprime of-urile direct în fața autorului. Nici asta nu se prea întâmplă pe la noi, unde dacă nu lauzi, e de preferat să taci. Sinceritatea din cadrul acestor cluburi mi s-a părut o abordare necesară și proaspătă: ne-am întâlnit să discutăm, nu să lăudăm cu orice preț.
Relevanța lor e încă restrânsă la cercul de oameni care participă, dar cred că vor deveni în următorii ani oaze de lectură și moduri importante de propagare ale obiceiului muribund al cititului. Vorbim de oameni obișnuiți care își rup din timpul lor nu doar pentru a citi o carte în tandem, ci și pentru a se întâlni cu autorii. Cred că e nevoie de asta. Încă există români care cred că literatura a murit odată cu Preda. Cluburile de lectură pot contribui la schimbarea acestei atitudini. Sunt medii foarte sănătoase și dezinvolte în care toată lumea stă la aceeași înălțime, unde discuțiile sunt libere și unde nicio părere nu-i tabu. Salut aceste inițiative, aș face câte un club de lectură în fiecare oraș.
De ce crezi că, în acest moment, cluburile de carte devin populare în România?
N-aș putea spune cu exactitate, dar sunt de acord că devin populare. Cred că am fost invitat la vreo 15 cluburi în ultimii 4 ani, și mai știu de alte câteva din auzite. Se propagă vestea prin viu grai, oamenilor li se pare interesant conceptul, hai să vedem ce fel de om e autorul cutare, ce știe în afara a ceea ce a scris aici, hai să-l vedem în carne și oase. E ușor să-ți dai seama că-i o experiență inedită pentru cititori. Plus că întâlnirile au loc pe terenul lor, unde aceștia se simt mai în largul lor.
Cum ai perceput receptarea cărții tale? Are Big in Japan succes la publicul-țintă pentru care ai scris-o?
Big in Japan e ceea ce aș numi un sleeper hit – a trecut pe sub radarul criticilor și nu s-a bucurat de prea multă publicitate la apariție, probabil din cauza etichetei „YA“. Avântul și l-a luat puțin mai târziu, faima i s-a propagat strict prin viu grai, de la cititor la cititor. Publicul-țintă al romanului – tinerii adolescenți – îl cam ignoră. Din mulțimea de reacții pe care le-am primit, cred că le pot număra pe degetele de la o mână pe cele venite de la tineri sub 18 ani. Dar cititorii maturi, în speță cei care au copii sau se pregătesc să devină părinți au ridicat cartea asta pe un piedestal care, recunosc, îmi provoacă o oarecare stânjeneală.
Ne poți spune câteva dintre cele mai surprinzătoare sau amuzante lucruri pe care le-ai aflat de la cititorii tăi, despre Big in Japan?
Povestea pe care o spune Big in Japan e una care pare să deschidă rănile cititorilor. Primesc foarte multe mesaje, dar niciunul nu-i amuzant. Oamenii s-au deschis legat de propriile lor experiențe similare sau mi-au spus pur și simplu că romanul le-a tras un semnal de alarmă legat de viitor și lumea din jur.
Dacă în acest moment te-ai apuca de scris Big in Japan sau o altă carte dedicată publicului Young Adult, ai păstra aceeași perspectivă? Ai face ceva diferit?
Big in Japan n-a fost ceva planificat, am scris-o în câteva zile cu o frenezie de care n-am fost în stare niciodată până atunci sau de atunci încoace. Mi-e greu până și să-mi aduc aminte de starea în care eram. Au trecut aproape doi ani și încă mi se pare un vis. O altă carte ar fi categoric ceva foarte diferit.
Interviu de Cătălina Bălan
Mugur Grosu: „Când o carte călătorește mai mult decât autorul ei, aș putea numi asta succes“
Mugur Grosu este scriitor, publicist și artist plastic. A fost membru co-fondator al Cenaclului de Marți și al Asociației Arte/Litere ASALT din Constanța. Participă la numeroase expoziții cu lucrări de artă / multimedia și instalații de artă și poezie. Membru al tandemului de creație și dialog interdisciplinary „111invers1“, alături de Lumi Mihai. A publicat 9 cărți. 1994 este prima lui carte de proză.
1994. Cartea întâi este de acum disponibilă și în format e-book și audiobook. Cititorii pot asculta cartea chiar în lectura ta, ceea ce dă o dimensiune nouă legăturii dintre cititor și autor. Cum a fost experiența înregistrării, de data aceasta citindu-ți propria carte?
Puțini știu că eu am debutat, de fapt, cu un e-book, în 2001 – Tu nu, frumusețe! [Ed. Equivalences], un pic înainte ca Marin Mincu să-mi facă surpriza de a-mi publica prima carte, Haltera cu zurgălăi, care a luat și un premiuț de debut, în timp ce ailaltă, deși desfăcută „world wide“, a fost ignorată local, noi fiind atunci în protoistoria „Evului Media“ (cum i-a spus dragul meu concitadin Bogdan Ghiu).
În același an, intram pentru prima oară într-un studio audio (în fapt, un post de radio din Constanța), ca să înregistrez, împreună cu George Vasilievici, un audiobook – Tratat de sentimentalism. În acea primă sesiune, ascultându-ne vocile plate, am recurs la tot felul de experimente ca să le mai coafăm: făceam flotări în timp ce citeam, ne gâdilam sau gâtuiam reciproc. Mai era mult de lucrat și n-am avut mijloace să ducem la capăt proiectul (am reciclat, totuși, acele înregistrări într-un videopoem memorial, după dispariția lui George). Astfel de isprăvi erau cam SF pe la noi.
Iată, s-a scurs fix un sfert de veac de atunci și toate-s coapte. M-a pocnit nițel nostalgia în studioul de la Audio Tribe și m-am bucurat că am închis cercul cu un proiect solid, în care au crezut și alții. Încă-s surprins cât de bine-i susținut și primit. Mă obișnuisem să fac totul singur și fără vreun orizont, în acea alergătură oarbă prin magiun care ne definește, de regulă, evoluția ca autori.
În toamna anului trecut ai avut un performance neobișnuit în librăria Cărturești Carusel, unde ți-ai citit cartea, într-o după-amiază, live, cu voce tare. De unde vine nevoia și inspirația ta pentru performare? Cum se împacă literatura cu performarea?
Mă bântuia de ceva timp ideea înscenării unui moment inspirat de Andy Kaufman, care într-un performance din 1980 anunțase că va citi integral Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald. În filmul Man on the Moon, spectatorii îl părăsesc huiduindu-l, dar el citește înainte și răgușește. În realitate, tot actul ținuse doar câteva minute și includea audiția unei scurte înregistrări. Mi-am zis: păcat de așa țăcăneală, de ce să n-o faci pe bune? Și am pus la cale o lectură-maraton din 1994 la Cărturești Carusel. Convins că o să rămân iute singur, contam, de fapt, pe perplexitatea celor care, urcând în balconul acela, mă descopereau recitând la pereți. Doar că mi-a făcut și mie cineva o surpriză și a rezistat eroic până la capăt. 5 ore de înțepeneală pe un scăunel, fără nimic de făcut. Aia performanță.
Cum ai perceput receptarea cărții tale? Are 1994 succes la publicul-țintă pentru care ai scris-o?
Nu-mi plac formulele astea de prădători, nu iau pe nimeni în colimator. Dar am în minte, când scriu, un interlocutor fără chip. Nu o masă de cititori, ci o făptură cu care stau la povești. Spre surpriza mea, cu cartea asta am început să primesc semne de la cititorii care au ținut să-mi transmită, cumva, că mi-au fost alături. Unii mi-au trimis fotografii cu cartea mea care-i însoțise în călătorii, multe locuri în care eu n-am ajuns și probabil n-o să ajung niciodată. Am început să strâng acele imagini într-un album de vederi cu locurile în care a călătorit cartea mea. Când o carte călătorește mai mult decât autorul ei, aș putea numi asta succes.
Ne poți spune câteva dintre cele mai surprinzătoare sau amuzante lucruri pe care le-ai aflat de la cititorii tăi, evident, despre cartea ta?
În ultima vreme tot primesc fotografii din librării cu cartea mea care pare apucată de un neastâmpăr bizar, fugind de pe raftul ei în locuri neobișnuite, de pildă în acel no man’s land dintre geamurile clădirii – nici în stradă, nici în librărie. Nu-mi dau seama dacă-i un fan foarte zelos sau sunt mai mulți pe care i-a apucat neastâmpărul, dar necumințenia asta benignă e în spiritul cărții. Amuzant ar fi faptul că, în loc să mă simt măgulit, în mintea mea a încolțit mai degrabă teama ca nu cumva librarii să mă suspecteze pe mine că fac giumbușlucurile astea, haha.
Dacă în acest moment te-ai apuca de scris 1994 sau o altă carte dedicată publicului Young Adult, ai păstra aceeași perspectivă? Ai face ceva diferit?
Am scris-o și cu gândul la el – cum spuneam, acel interlocutor fără chip. Dar, pentru ca relația asta să aibă o anumită intensitate, îl înzestrez cu niște trăsături „credibile“. Și cred că, cel mai des, el e un fel de alter ego care refuză „maturizarea“ forțată, trage cât poate de timp, pentru că luptă cu moartea – cu feluritele ei avataruri de zi cu zi.
Interviu de Cătălina Bălan
