„Dacă tot am intrat în meseria asta, nerecomandată femeilor, ar fi trebuit, vrând-nevrând, să merg până la capăt, îmi spun uneori: să-l trag eu de limbă pe unchiul cu păcate multe pe suflet, să capăt informații «la firul ierbii» din universul legionar al provinciei și istorii crâncene din închisorile prin care trecuse, inclusiv din lagărul de la Periprava, unde fusese, dar nu ca politic legionar, ci ca deținut de drept comun. Avea o memorie fenomenală, spun cei din familie, care poate au mai auzit câte ceva din poveștile lui, eu, nu. O scriitoare, nu un scriitor…“
Găsim acest paragraf în a treia parte a volumului de memorii Meserii nerecomandate femeilor (Polirom, 2025) al Gabrielei Adameșteanu, a cărei reușită de a rămâne printre cele mai relevante nume ale literaturii contemporane de la debutul din 1975 (Drumul egal al fiecărei zile) până astăzi este incontestabilă. După marele hital Dimineții pierdute (1983), romanele postcomuniste ale autoarei (Întâlnirea – Polirom, 2003; Provizorat – Polirom, 2010; Fontana di Trevi – Polirom, 2018; Voci la distanță – Polirom, 2022[1]) au reușit să arunce lasouri tot mai largi peste deceniile de istorie surprinsă „la cald“, făcând-o să rămână la fel de actuală cu fiecare apariție editorială.
Această nouă carte – al doilea proiect de memorialistică după Anii romantici (Polirom, 2014), a cărui bătaie temporală, mai scurtă, urmărea anii ’90 în redacția revistei 22 și aventura deziluzionată a autoarei în Grupul de Dialog Social– nu face excepție. Vorbim, așadar, despre o performanță printre scriitori și scriitoare deopotrivă. Cu toate acestea, ce se prezintă ca succes literar în ochii prezentului ascunde adesea limitări (cenzura? ideologia? economia?), iar când vorbim despre femeile din industrie, de ieri și de azi, dispare din vedere cea mai concretă piedică: absența timpului necesar pentru producția de literatură, în special în contextul acaparării sale de munca reproductivă: „nu sunt sigură că literatura, în special proza, care cere multe ore de muncă la masa de scris, ar fi o meserie de recomandat femeilor. Mai ales unei femei tinere, dornică să-și trăiască viața în cadre normale, disponibilă pentru soț și copii“, cum era, vom afla, și autoarea la momentul debutului.
Prin urmare, este cel puțin nerealist să identificăm în scris diferențe esențiale între femei și bărbați, în care primele s-ar lăsa, chipurile, pradă pulsiunilor emoționale, în timp ce ultimii se dedau analizei de idei, așa cum sublinia Nicolae Manolescu într-o cronică despre Drumul egal…, citată în Meserii…: „Virtual problematic, romanul exprimă mai bine sensibilitatea decât ideile. Gabriela Adameșteanu rămâne prizonieră… condiției ei de femeie“. Mai utilă decât o dihotomie de tip „afect“ vs. „rațiune“ este o discuție despre timp și resurse, și ce efecte are lipsa acestora asupra formei literare. Iar într-un peisaj al economiei temporale, faptul că scrisul își pierde „virilitatea“ expansivă, că „memoria fenomenală“ a unchiului-etalon lipsește, că documentarea despre Marile Subiecte ale Istoriei este făcută în fugă și – ar spune sindromul impostorului din fundal – „superficial“, reprezintă, dimpotrivă, un punct forte al acestei cărți, care altfel nu ar fi reușit să devină un tur atât de eficient printr-un secol întreg de istorie (literară) românească. Structural, volumul este alcătuit din flash-uri eseistice de câteva pagini, care brodează în jurul unor nuclee tematice neclar delimitate, făcând ca motive, personaje, anecdote și contexte să „curgă“ dintr-o microsecțiune în alta.
O astfel de montare prin suprapuneri parțiale relevă, de fapt, procesul jurnalistic al scrisului acestei cărți, care pare că s-a realizat în episoade scurte (la fel cum se scriau rapid editorialele din presa de odinioară), într-un flux sacadat reluat cu fiecare subtitlu. Totodată, memoriile dau impresia unui side project care s-a copt la marginea „adevăratei“ munci literare, centrată mai degrabă pe romane: „greoaie mobile Biedermeier, la asaltul versatilelor autoficțiuni și al lipsei de răbdare a noilor generații“. Efectul general este cel al unei naratoare – este greșit să folosim termenul acesta în cazul unui document de nonficțiune, cum se vrea Meserii…? – care a pornit de la un plan memorialistic (o revizitare a propriei poziții de gen într-o serie de sisteme schimbătoare) și s-a întins în mai multe direcții decât anticipase.
Tocmai stânjeneala autoarei de a se apropia de autobiografic, vizibilă în deprinderea unui discurs despre sine după ani de muncă în domeniul romanesc, oferă caracteristica cea mai valoroasă a volumului. Este elementul formal care permite legarea a două planuri de narațiune care nu s-ar fi întâlnit altfel. Pe de o parte, apare o amplă meditație privitoare la istoria literară autohtonă, vizibilă cel mai mult în primele două părți („Fugind de meseria de scriitoare“ și „Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare“), centrate pe formarea personală și profesională a Gabrielei Adameșteanu. Din acest punct de vedere, cartea reprezintă o addenda valoroasă prin importanța sa istorică și academică (după cum bine arată Anastasia Fuioagă într-o cronică concentrată pe dimensiunea de gen a volumului), dar și un apendice nonficțional atașat unei opere literare cu o vizibilitate mai mare în rândul publicului mainstream.
Într-adevăr, cartea este împânzită de bârfe suculente despre mediul literar comunist, înghesuit în grădina profund etilizată a Casei Monteoru, precum și de aspecte văzute ca „subliterare“ din biografia scriitorimii din ultimul secol: triunghiul amoros tragic al lui Mircea Eliade cu Sorana Țopa și Nina Mareș, sfârșitul relației lui Nicolae Manolescu cu Dana Dumitriu și invizibilizarea vocii celei din urmă, prietenia oscilatorie a autoarei cu Nora Iuga sau cu Monica Lovinescu, viața extraordinară a Aurorei Cornu și căsniciile sale transcontinentale cu Marin Preda, Tudor Ganea (matematicianul) și Aurel Cornea, fost ostatic al grupării Hezbollah, răscumpărat de viitorul lor naș de cununie, Jacques Chirac etc. Nu de puține ori m-am pierdut în aceste digresiuni picante.
Totodată, chiar dacă vorbim despre un bestseller al Târgului de Carte Gaudeamus, Meserii nerecomandate femeilor pare să se adreseze unei nișe de insideri, celor câțiva pasionați de istoria literaturii pentru care deconstruirea aurei unui Virgil Mazilescu dintr-o perspectivă contemporană generației ’70 poate fi încă incitantă. Nu spun acest lucru ca pe o critică, ci pentru a contextualiza perspectiva istorică a Gabrielei Adameșteanu. Observăm aici un reziduu dintr-un sistem literar apus, când scriitorii puteau fi staruri recunoscute la nivel național, iar boema literară – așa machistă cum era (și încă este…) – avea încă o alură mistică, convertind pe bandă rulantă capital simbolic în diferite forme de prestigiu social care astăzi par imposibile. Așadar, un scop de substrat al cărții este cel de a recupera figuri feminine uitate în aburii misogini ai acestor epoci (Anișoara Odeanu, Cella Serghi, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl), printre care Adameșteanu însăși fusese cândva doar „o «tânără speranță», plasată la mijlocul unui semnificativ pluton de prozatoare“.
Pe de altă parte, există partea a treia a acestui proiect – „Lumi paralele“, din care am și citat la început – ce se îndepărtează de miza centrală a cărții și în care regăsim, de fapt, crochiul unui roman de familie nefinalizat. În cadrul acestei cărți de memorii, este cel puțin surprinzătoare decizia autoarei de a se întoarce asupra poveștii unchilor săi mutați în străinătate (Dinu, Oiță, Nicolae), obiectul admirației și al complexelor intelectuale ale autoarei: „n-aș fi fost în stare să recreez complexitatea lor intelectuală și umană și nici nu m-aș fi îndurat să-i amestec cu alte prototipuri“ (spre deosebire de cazul lower class al Vicăi Delcă, care a permis ficționalizări intruzive). „Erorile omenești“ ale unchilor – deși mi-e greu să cred că simpatia pentru legionari se înscrie ușor sub această nomenclatură duioasă – fac accesul posibil către un context politic difuz. Observăm cum autoarea încearcă să reconstruiască peisajul cu ajutorul aceleiași metodologii fragmentare („feminine“, căci lipsite de construcții epice masive, ar fi spus criticii de tristă amintire) ca din primele părți, lovindu-se de limitele acestui tip de documentare. Ulterior, aflăm că victima acestor poziționări politice din familia extinsă este tatăl naratoarei: un modest profesor de istorie din Argeș, vânat cu îndârjire de Securitate chiar în timpul adolescenței autoarei, pe fundalul obscurizat al experimentului Pitești.
Aici, memoriile scriitoricești se preschimbă pe final într-un plot detectivist, în care autoarea reface viața propriului tată, suprapunând-o peste informațiile brute din dosarele CNSAS, din care citează cu generozitate, totul peste istoria sângeroasă a dejismului, băgată sub preș până după 1989. Interpretarea acestui schimb birocratic („un traseu kafkian, o cușcă metalică fără uși, și înăuntrul ei, copilăria și adolescența mea“) este cel mai interesant lucru pe care îl face Adameșteanu în interiorul formulei memorialistice. El reprezintă, probabil, calea de acces spre o nouă rețetă ficțională. (Totuși, nu aș vedea-o pe Adameșteanu pășind pe drumul acestui experimentalism gidian, date fiind gusturile sale mai degrabă realiste în materie de ficțiune și alergia evidentă față de metatextul optzecist.)
Cum se leagă aceste două dimensiuni textuale? Aș spune că ultima parte, conectată la primele două printr-un scurt excurs familial, reușește să scoată în evidență nu doar „metoda“ autoarei, i.e. modul în care conectează istorii individuale la cele colective printr-o veritabilă capsulă a timpului, ci și o marcă ideologică specifică. Privind oamenii „sub vremi“, autoarea încearcă din răsputeri să nu ofere sentințe morale sau interpretări prea crude, iar asta se traduce printr-o voce narativă ușor dezafectată, similară celei a naratoarelor din operele sale ficționale. Prin urmare, întrebarea previzibilă la care se ajunge după ce citim cartea – este sau nu progresism/feminism/anticomunism în discursul autoarei Dimineții pierdute? – ne lasă cu mai multe semne de întrebare decât la început.
Dintre membrii de seamă ai „rezistenței prin cultură“, Gabriela Adameșteanu se dovedește cea mai de stânga și mai sceptică în fața revizionismului „est-etic“: „«Progresismul» meu, ușoara înclinație spre stânga (interes pentru defavorizații vieții, lentila economică și socială cu care privesc destinele) provin din școala comunistă a anilor ’50“, care „a adus schimbări pozitive și în situația socială, și în mentalitățile femeilor, inclusiv alfabetizarea ambelor sexe“. De asemenea, e departe gândul autoarei de a-i „cancela“ pe alde George Ivașcu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, G. Călinescu, Tudor Vianu sau Preda pentru concesiile făcute regimului comunist – dimpotrivă, îi recuperează cu o anumită doză de înțelegere, conștientă că toate moralismele (de dreapta sau de stânga) se diluează în ițele „capitalismului de cumetrie“.
Totuși, remarcăm o anumită crispare a autoarei față de ceea ce numește „feminism radical“: chiar dacă este familiară cu teoriile unor Hélène Cixous, Laura Mulvey sau Virginia Woolf, ea declară că nu s-ar fi lăsat contaminată de ideile acestora în opera literară, preferând canonul marilor realiști bărbați. Iar în ceea ce privește poziția politică de ansamblu, morala întregii povești din „Lumi paralele“ rămâne anticomunistă get-beget: „Victimele comunismului nu sunt doar cele din închisori și lagărele de exterminare (al căror număr nu se va ști cu precizie niciodată), ci și cele, încă mai numeroase, ale căror vieți au semănat cu cea a tatei“. Ce ignoră o astfel de poziție este că intelighenția și disidența sunt doar o parte a blocului social comunist: poveștile celorlalte clase sociale rămân, ca de obicei, ignorate de ochiul narativ. Însă de la a remarca aceste contradicții, inserate într-o istorie materială mai largă, la a oferi sentințe unidimensionale de pe o poziție idealistă și prea ușor nostalgică, cum o face Laura Sandu într-o dare de seamă de pe Substack, este cale lungă. Când nu joacă liberala carte a echidistanței ideologice, Gabriela Adameșteanu negociază cu limitele propriei subiectivități istorice. Și uneori le depășește.
[1] Aici aș adăuga noul roman al lui Adameșteanu, apărut în timpul scrierii acestor rânduri: Vremuri fără răbdare (Polirom, 2026).
