Mircea Nedelciu e o legendă. Cap de generație, autor important de proză scurtă, romancier pre-postmodernist și autorul unui roman la șase mâini, printre altele. Nu te-a speriat așa o operă și așa o personalitate?
Nici n-am început bine și deja ne supărăm. Cum să sperie vreodată Mircea Nedelciu când pe Mircea Nedelciu nu poți decât să-l iubești? Glumesc, desigur. Nu cu sperierea, ci cu supărarea.
Mircea Nedelciu este nu numai un reper al optzecismului literar românesc, liderul generației, el face parte din categoria marilor noștri prozatori din toate timpurile. A publicat volume de proză scurtă (e un virtuos al genului) și romane, împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș a scris Femeia în roșu, una dintre cele mai valoroase lucrări postmoderne ale literaturii române. A desfășurat o bogată activitate publicistică, semnând în diverse periodice texte teoretice și articole de atitudine. A inițiat importante proiecte, printre care, Asociația Culturală Româno-Franceză „Euromedia“, ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România), Târgul de Carte „Gaudeamus“, programul „Monitor. Topul național de carte“.
Sunt date care m-au atras, ca exegetă. Iar textele sale experimentale, novatoare, cu maximă implicare din partea cititorului, n-au putut decât să mă provoace. M-au mai apropiat de Nedelciu personalitatea lui foarte plăcută, așa cum am înțeles-o din proza sa și din spusele celor care l-au cunoscut, și tragica sa poveste de viață: s-a stins la nici 49 de ani, în urma maladiei Hodgkin, o boală care l-a și imobilizat pentru câțiva ani într-un scaun cu rotile. Nu ascund însă că inteligența și talentul lui copleșitoare m-au făcut în unele momente să-mi chestionez dubitativ calitatea de a fi în măsură să mă ocup de el. Am perseverat nu neapărat din ambiția de a-mi duce la bun sfârșit proiectul, ci pentru că mi-am dorit să învăț cât mai multe de la acest extraordinar scriitor.
Cum ți s-a „arătat“ structura cărții?
Nici în vis, nici ca Arhanghelul Gavriil. Structura a luat formă pe măsură ce scriam, încercând formule care să rezoneze cu modurile de a fi și a scrie ale „personajului“ Mircea Nedelciu.
Trebuie să spun însă că volumul are ca punct de plecare teza mea de doctorat, coordonată de prof. dr. Ion Bogdan Lefter, pe care am susținut-o în 2019. Am zis „punct de plecare“ pentru că deși am folosit informațiile din respectiva lucrare, arhitectura cărții nu mai este aceeași cu teza, care, în primul rând, era mult mai masivă. Avea un consistent capitol de contextualizare, un altul dedicat teoriei literare, partea de interpretare arăta și ea diferit. Am contras și am eliminat, în favoarea unei variante esențializate, suple, dinamice, care să mențină trează atenția cititorului. Trebuie să mai spun și că după finalizarea doctoratului am continuat seria de interviuri și cercetarea în diverse arhive și în presă, așa că secțiunea biografică, prima dintre cele trei care compun cartea, a devenit mai extinsă decât ce fusese inițial. Este bucata pe care am rescris-o à la manière de Mircea Nedelciu și pe care am intitulat-o, preluând de la autor primul termen, care definea textul, „Inginerie biografică“. Este o „inginerie“ pe care am adaptat-o timpurilor de azi, îmbogățind-o cu documente și coduri QR care trimit către scurte înregistrări video, „transmisiunea directă“ a devenit la mine „transmisiune live“, după modelul rețelelor sociale, mi-am probat, conform cu autorul, mobilitatea stilistică, am introdus în circuitul epic discursul critic (sau invers), am alternat persoana a doua cu a treia, am optat pentru timpul prezent și am evitat psihologizările explicite. Fragmentarism, tăietură cinematografică, intertext, experimente rimate își găsesc și ele locul aici.
Mircea Nedelciu devine astfel personajul meu principal (nominal, el apare oricum și în prozele sale, ca ghidul Mircea Nedelciu, „un anume Mircea Nedelciu“ etc.), eu însămi, autoarea, sunt personaj („Dacă aș solicita ajutorul unui cercetător sau unei cercetătoare, să zicem pe al Iulianei Miu, aceasta ar mai adăuga…“), la fel și cititorul („Dacă, să spunem, ar fi iulie și am pleca împreună cu mașina din București…“). N-o să deconspir acum chiar tot, vă mai las și pe voi să descoperiți.
A doua parte a cărții o rezerv criticii și interpretării operei (adaug că originea unor idei sau proze e stabilită în secvența „inginerească“), iar ultimul capitol, cel al interviurilor, ordonate cronologic și însoțite uneori de imagini, interviuri acordate de membrii familiei sale, de prieteni, foști colegi de facultate, de liceu ori de la ONT (Oficiul Național de Turism) Carpați București, unde a activat o perioadă ca ghid interpret de limbă franceză.
Am încercat, cu alte cuvinte, să evit o monografie standard, să îmbin, pe cât posibil, munca serioasă, cercetarea și analiza, cu jocul.
Mărturisesc că am încercat să citesc Tratament fabulatoriu și m-am împotmolit. Ce leac ai pentru un cititor ca mine?
Ce să fac acum, dacă mă numesc doctor în filologie? Prescriu… Cel mai bun tratament pentru Tratament fabulatoriu rămâne Tratament fabulatoriu, o carte care mizează pe prezența și pe prezentul absolut al cititorului, apt să parcurgă într-o carte o întreagă istorie literară. Este un roman cu o foarte bogată ofertă interpretativă, dar care a iscat discuții din cauza lungii prefețe semnate de autor, în care s-a văzut și un substanțial program textualist exemplificat ulterior, tematic și procedural, în epic. La bază o parte din teza de licență a scriitorului, lucrare care trata marșandizarea artei, prefața e folosită, conform „Avertismentului la ediția a II-a – 1996“, ca să păcălească cenzura, prin inserarea citatelor de „estetică marxistă“. Atentă la partea de teorie literară și sociologie a literaturii, cenzura a și lăsat într-un final să scape fără prea mari modificări restul romanului, altfel, destul de aluziv. Fitotronul, falansterul și cercul de prieteni ai doctorului Abraș sunt lumi rezultate dintr-un refuz al realității sociale, forme de rezistență prin retragere în fabulație, în utopie.
Ca „indicație terapeutică“, o promisiune de lectură care cu siguranță atrage: în străbunicul Ion și în bunicul Marcu se regăsesc, portretizați cu știință și irevocabil talent, I.L. Caragiale și Mateiu Caragiale. Iată, de pildă:
„Străbunicul Ion“ era, așadar, un vultur cu ochelari de miop, în spatele acestora se mișcau două mărgele de argint viu din familia mercurului de termometru, ceea ce era, pentru privitorii totdeauna uimiți și cu gura căscată spre poveștile lui inventate odată cu divanurile ad-hoc, o probă de inteligență mobilă precum aceea fabricată la industria cherestelei și mobilelor din Ploiești – Calea – Oilor – 114-118 – Gheorghe Bărbulescu – furnizorul curții regale. Fantaza în limbi străine foarte numeroase și le purta pe acestea ca pe ghetele, mai cu scârț, mai fără scârț care umpluseră regatul, însă cel mai temeinic și pe orice vreme o îndrăgea pe cea românească pentru piciorul drept și cu stângul călca adesea prin piață, de Moși, de dimineața până seara și prin localuri invers. Avea pasiuni reci și gânduri fierbinți, ceea ce toane mai răspândite geografic decât ale sale nu găseai.
Așa că, chipgoing, cum se ’ice! Cartea este o continuă ecorșare literară și un indisolubil amestec de viață și text.
Crezi că ai reușit să fii obiectivă în pasiunea ta?
Cea mai mare încercare a mea, ca regulă autoimpusă, a fost să mă păstrez în granița dintre ghidușie narativă și rigoare academică. În ciuda jongleriilor, a libertății stilistice pe care mi-am luat-o, prima parte a cărții nu este o biografie romanțată, care, după cum știm, vine cu o independență fantezistă mai mare, ci o biografie la baza căreia stau informații din manuscrise (am menționat poezii și proze de laborator, machete de romane „altfel“, un scenariu de film pentru copii etc.), documente din diferite arhive (inclusiv de la CNSAS) și din presă: de la primele texte publicate în Luceafărul și reportaje, care pot foarte bine să stea într-un volum de proză scurtă, la rubricile pe care le semnează după 1990. Și multe altele. O adevărată „nedelciadă“!
E drept că mărturiile celor care l-au cunoscut pe Mircea Nedelciu, topite și ele în acest calup, pot fi atinse de subiectivitate. Dar de aceea există partea a treia, interviurile, pentru varietatea de perspectivă. Critica, „miezul monografiei“, unde m-am străduit să fiu cât mai concisă, se ține, stă, cred, de asemenea la locul ei.
Inutil să mai spun că monografia este însoțită de o bibliografie generoasă și că are un consistent aparat de note de subsol.
Ca să dau un răspuns totuși întrebării, eu cred că ajută să fii pasionat în orice faci și cred că am reușit să fiu obiectivă, pentru că, dacă pot să mă exprim în acești termeni, cu toată „nedelciomania“ mea, am lucrat mai degrabă cu „fapte“ decât cu figuri de stil.
Cum te simți acum, când volumul e pe piață, în lume?
„Eu însă, mereu convins că la capătul celălalt al saulei se află un om, continui să scriu. Măcar din curiozitate, acel om ipotetic este capabil să mă salveze“. Am citat din romanul neterminat, Zodia scafandrului. Într-un fel, simt că sunt acel „om ipotetic“ și că mi-am îndeplinit misiunea. Am aflat atât de multe despre Mircea Nedelciu și despre literatura sa, încât, la un moment dat, am simțit că sunt datoare să împărtășesc și altora. Simt că „ieri-ul“ lui Mircea Nedelciu e azi, că îl readuc în fața cititorilor, că se „reîntâlnește“ cu vechii lui prieteni și că e momentul să-l fac cunoscut celor tineri. Mă mai gândesc că din volumul meu cititorii vor înțelege nu numai valoarea scrisului lui Mircea Nedelciu, ci și umanitatea, spiritul civic și calitatea prieteniei de care dădea dovadă, că poate ne contaminăm cât mai mulți de toate acestea și de bucuria sinceră a acelui „împreună“ specific generației ’80.
