Motto:
‒ Aș putea să îți spun povești!
‒ Spune-le!
(Paul Verhoeven: De vierde man, 1984)
‒ Hai că poți! Nu te mai gândi, doar scrie! Știi să aliniezi un text, să justifici la stânga și la dreapta. Stăpânești și arta liniilor lungi de dialog. Te-ai vindecat și de sechelele limbii engleze. Scrie ceva ușor, evită temele lugubre, vrem să auzim o poveste frumoasă, hai!
‒ Bine, încerc!
Se prea poate să fi fost și tu cu mine în Waterbeach acum vreo șapte ani și să nu știi. Totuși, eu nu te-am văzut și de aceea mă simțeam extrem de singur. Gândește-te doar, dacă în Cambridge, care era mai mare și care era la șapte kilometri de Waterbeach, nu se întâmpla nimic, ce ar fi putut să se întâmple în Waterbeach? Bine, în regiune, într-un sens mai larg, se mai întâmplau lucruri: un șofer beat prins, o mașină răsturnată, o bătaie într-un bar, mici furturi. Tot în regiune se întâmplau însă, firește, și multe lucruri frumoase: se dezbăteau idei si proiecte. Proiecte verzi, proiecte roz, proiecte negre.
Totuși, în Waterbeach nu se întâmpla nimic, sau nimic bun, un templu al liniștii.
Trebuia să o scot pe Jana din Waterbeach pentru a-i arăta dragostea mea, dar doar acolo puteam fi cu ea. Am încercat să fiu cu Iana și în alte părți, dar am reușit asta doar în Waterbeach.
Te întrebi poate cine era Iana, nu mă miră, eu chiar am cunoscut-o și tot mă întreb cine a fost.
Sigur este doar că Iana era de fapt Jana (doar se pronunța „Iana“). Jana (nu, Jena) era de undeva din vechea Boemie Inferioară.
Dacă pentru tine Iana ar putea fi un viitor, pentru mine ea nu are voie sa fie altceva decât trecut. Așa și-a dorit. Toți oamenii trebuie să fi avut o Iana a lor, adică o cineva care le va fi încurcat teribil, teribil viața, dar fără de care nu puteau trăi.
Am ajuns deci în Waterbeach acum vreo șapte ani. Un fel de valet în redingotă mă așteptase la ieșirea unui aeroport pentru a mă duce acolo. Numai că el nu știa asta. M-a lăsat la un fost conac, la capătul altui orășel. O mică încurcătură pentru el, una un pic mai mare pentru mine. Am fost condus alături de o altă străină. Ea a fost lăsată în Waterbeach în noaptea aceea. Conversând cu străina, mi-am dat seama că o cunoșteam mai puțin după decât înainte de a vorbi cu ea. Era doar începutul, pentru că în Waterbeach toate întâlnirile aveau să mă tulbure, să-mi provoace frici teribile și mereu știam mai multe despre oamenii pe care îi întâlneam înainte de a vorbi cu ei decât după. Orice conversație era un bobârnac care îmi zbura o carte din castelul de cărți de joc al încrederii în viață. Vreau să spun, din castelul de cărți de joc pe care îl construisem pe ruinele vechiului castel.
Să mai adaug că am căutat îndelung un om de onoare în Waterbeach? Important este că nu l-am găsit. Pe durata șederii mele acolo, am încercat sa fiu eu. Nici asta nu mi-a reușit.
Nu am întâlnit niciun cerșetor, niciun vagabond în Waterbeach. Pe durata șederii mele acolo e posibil să fi încercat să fiu eu. Nu mi-a reușit.
Waterbeach avea un singur parc și aceluia îi zicea parc industrial. Adică hangare transformate în birouri. Ateliere transformate în depozite și depozite transformate în ateliere. Motostivuitoare, stivuitoare umane și atotstivuitoare.
Patronii afacerii pentru care lucram veniseră în Waterbeach pentru că era mai ieftin. Și mă aduseseră pe mine, printre mulți alți disperați din Est, din același motiv.
Apreciasem că patronul mă sunase acasă și la interviul telefonic nu îmi pusese întrebarea cu care eram obișnuit deja: „Ce vă face să simțiți că v-ați dori să vă anihilați personalitatea în compania noastră?“
Spre deosebire însă de mine și de restul recrutaților, Iana avea prima gură mare care zâmbise în Waterbeach din ultimii 100 de ani. Iana avea o curățenie si o discreție uimitoare în timp ce își aranja existența.
Dacă viața ar fi fost un șir de vase spălate sau o serie de drobi gătiți din carne de porc și ou, a Ianei ar fi fost una încărcată de succese. Iana era atât de îndemânatică în bucătărie, încât dădea impresia că plutea. Prezența Ianei îmblânzea oamenii, mâna ei îmblânzea obiectele. M-am îndreptat firesc către ea pentru că eu nu aveam niciun Dumnezeu si nicio familie fericită. Aveam impresia că ea le-ar fi avut și ar fi fost gata să le împartă cu mine. Iana primea în fiecare zi un verset biblic de la cineva. Versetul intra în secțiunea de mesaje a telefonului ei. Chestia asta nu îmi atrăsese atenția la început, dar mai târziu am întrebat-o cine îi trimitea mesajele. Mi-a răspuns să nu-mi fac griji. Totuși, mi-am făcut, iar mai târziu aveam să aflu și de ce. După despărțirea de Iana, chiar eu i-aș fi trimis Janei un verset biblic în fiecare zi. Vreau să spun că i-aș fi trimis dacă aș fi crezut că îl citește.
Dar mesajele mele ar fi fost probabil la fel de inutile precum ale celuilalt: Iana era o realistă, nu se lăsa impresionată de cuvinte. Doar de calendare bine bătute în perete, prize bine reparate, trenuri bine păzite.
Oricine o întâlnea pe Iana o dată, voia să o mai întâlnească cel puțin încă o dată. Cunoscuții se opreau din drum pentru a o saluta, cei care voiau sa îi fie iubiri veneau de la sute și mii de kilometri depărtare pentru a-și încerca norocul.
Cândva, un cunoscut de-ai mei a încercat să o invite pe Iana undeva.
Ea i-a răspuns că, dacă ar fi să o invite cineva și ea să accepte să iasă, acela aș fi fost doar eu.
Am auzit asta printr-o ușă semideschisă.
Gata, asta e povestea, e tot ce am putut scrie, nici nu știu dacă o mai știu mai departe…
Probabil te tot întrebi ce a urmat după. Statistica nu ar arăta rău deloc: vreo 200 de ore de dragoste, tot atâtea de certuri, două verighete aruncate: a mea – pe geam, a ei – la gunoi, vreo 30 de buchete de flori și un ghiveci, două duzini de pahare de vin împreună, 300 de apeluri efectuate și 300 respinse, două accidente de mașină majore (fiecare câte unul), pastile, sute de prezențe punctuale la muncă și câteva întârzieri, ceva bani cheltuiți împreună, două furturi, complimente, o duzină de kitschuri veritabile și alta de kitschuri artistice, 50 de ore de muncă împreună, alte 50 petrecute în mașină, 5 excursii în țara în care ne aflam, 10 invitații, din care 8 neonorate, insistențe, un pumn (ea, mie), câteva imobilizări (eu, ei), o excursie într-o țară străină amândurora și una într-o țară străină doar mie, a ei. Statisticile sunt importante, însă nu foarte mult.
Văzând ce vânt frumos bate afară, mă întreb dacă Iana mai trăiește sau dacă nu cumva a murit între timp. Cert este doar că de atunci și până astăzi nu am mai scris și nici nu am mai primit vreo scrisoare.
Se prea poate să fi fost și tu cu mine în Waterbeach acum vreo șapte ani, dar să nu știi. Eu totuși nu te-am văzut și de aceea mă simțeam extrem de singur. Gândește-te doar, dacă în Cambridge, care era mai mare și care era la șapte kilometri de Waterbeach, nu se întâmpla nimic, ce ar fi putut să se întâmple în Waterbeach?
Imagine reprezentativă: Ana Maria Micu, AROUND WHICH THERE IS … THEN (2015)
