Alertă, pasionantă, scrisă cu acea vervă a ideilor ce îi defineşte pe cei ce privesc realitatea prin ochi de gazetar, cartea lui Jean-Loup Bonnamy este un inventar al rătăcirilor contemporane şi radiografia unui impas colectiv. Itinerariul pe care ea îl trasează parcurge continente şi epoci, dezvăluind, fără fard ipocrit, identitatea fragmentată şi desfigurată a unui timp istoric.[1]
Şi poate că de aceea, mai cu seamă în aceste clipe, volumul lui Bonnamy trebuie să fie punctul de plecare al unei interogaţii colective în jurul valorilor care ne adună şi în jurul tensiunilor care ne subminează unitatea. Plurale şi diverse, societăţile noastre nu pot exista decât dacă acest numitor comun al cetăţeniei este acceptat şi protejat. Dincolo de rasă, de religie, de gen se află ceea ce ne permite să coexistăm – puterea de a imagina punţi şi de a construi un ataşament faţă de principiile care definesc democraţiile noastre.
Noua dezordine globală
Cartea lui Jean-Loup Bonnamy este, aşadar, o piesă în această mai amplă conversaţie despre cetăţenie şi identitate în lumea occidentală. Dezordinea pe care o analizează este, de cele mai multe ori, provocată de exacerbarea conflictelor identitare. Individul este topit şi înregimentat în noile categorii pe care radicalismul progresist le imaginează: omul nu mai este o entitate înzestrată cu liber-arbitru, ci un element interşanjabil din marele mecanism al colectivului de care aparţine.
Şi aceasta pare să fie provocarea centrală cu care democraţiile occidentale, de o parte şi de alta a Atlanticului, se confruntă: contradicţia dintre cetăţenie şi identitate tinde să eclipseze efortul de a consolida ataşamentul faţă de naţiune. Noua luptă de clasă pe care o propune stânga radicală este în căutarea unui alt proletariat pe care sa il mobilizeze. Şi cum clasa muncitoare este cu mult prea „burgheză“ spre a mai porni revoluţia, minorităţile sunt înrolate în noul marş al progresului. În numele acestei cauze nobile logica colectivistă triumfă asupra celei individuale. Cetăţeanul nu mai există, el este înlocuit de actorul definit prin identitatea cu care se confundă.
Noua luptă de clasă permite occidentului să opereze cu ceea ce Bonnamy descrie a fi strategia indignării selective. Ura de sine orbeşte şi creează un sentiment de anxietate generală. Imaginea trecutului occidental devine una a crimei şi a barbariei: nimic din ceea ce defineşte tradiţia nu mai poate fi utilizat.
Terifiantă este maniera în care, în această nouă dezordine globală, vechii demoni ai modernităţii sunt pe cale să reapară. Stânga radicală se apropie de islamism, iar ceea ce se naşte este noul antisemitism, de această dată justificat nu prin apelul la temele naţional-socialiste, ci prin evocarea justiţiei sociale şi a luptei împotriva opresiunii coloniale.
Iar această mutaţie a devenit evidentă în momentele în care, în Statele Unite, ca şi în Europa occidentală, progresismul radical a ales să fie aliatul mişcării teroriste Hamas. Indignarea selectivă a fost, încă o dată, utilă. Nu pogromul teribil din 7 octombrie 2023 este evocat, ci soarta populaţiei palestiniene. Oprimaţii se cer apăraţi împotriva „sionismului“. Iar imaginea noului antisemitism este cu adevărat terifiantă. Inocentarea Hamas şi relativizarea crimelor sale se realizează în numele solidarităţii cu cei asupriţi: apelul la eliberarea Palestinei devine un apel la lichidarea poporului evreu și a statului pe care l-a întemeiat. Noua luptă de clasă internaţională hrăneşte o viziune perfect convergentă cu cea creionată de nazişti. Logica antisemitismului este adaptată spre a servi cauza progresului.
Scenele de mobilizare antisemită de după octombrie 2023 nu sunt un accident, ci consecinţa îmbrăţişării religiei seculare a radicalismului progresist. Statul Israel şi evreii sunt distribuiţi in rolul opresorului colonialist: este aceasta o viziune ce duce mai departe opţiunea „noii stângi“ a anilor şaptezeci de a se alia cu terorismul palestinian? De această dată, partenerii de alianţă sunt islamo-fasciştii din Hamas patronaţi de teocraţia criminală din Iran.
Cum se poate rezista la acest asalt al fragmentării identitare şi cum se poate răspunde la ridicarea noului antisemitism global? Alternativa la religia woke nu este replierea etnocentrică rasistă, ci fermitatea asumării valorilor civice. Nu izolarea în comunităţi dominate de islamul radical este soluţia, ci asumarea curajului edificării cetăţeniei. În cele din urmă democraţiile nu pot supraviețui decât dacă pun la temelia lor liantul moral ce consolidează națiunea definită ca un ansamblu de valori şi de aspiraţii. Prudenţa democratică face apel la durata lungă, spre a putea apăra demnitatea umană.
[1] Jean-Loup Bonnamy, Occidentul debusolat, traducere de Teodor Baconschi, Spandugino, 2025.
