A gândi viața, cu toate ale ei, a fost pasiunea sa și a fost marele său talent.
„Mie să-mi spui Jela“.
Pe Jela n-am cunoscut-o într-un moment anume, pe Jela am știut-o dintotdeauna. Cu câtă simplitate îți devenea partener de idei, cu cât firesc te trezeai că aveai o prietenă. Aveam 20 și ceva de ani când, la Iași, am făcut un interviu pentru radio, tocmai apăruse Drumul Damascului. I-am admirat atunci curajul, disponibilitatea, erudiția, gândirea în act. Înregistram în cabină și, la un moment dat, în timp ce-și desfășura răspunsul, a făcut o pauză de reflecție, căuta un cuvânt anume, mai potrivit. I-am făcut semn colegului care înregistra (pe bandă de magnetofon, la vremea aceea) să oprească înregistrarea și să taie pauza. Doina Jela a protestat.
Avea convingeri, Jela. Dar, mai ales, avea o inteligență vie, la vedere. Aveam tot timpul în față un spirit de o curiozitate uriașă, o ființă trecută prin viață și cărți, a cărei pasiune în clipă era să gândească: viața, cărțile, clipa. Argint viu, aparent împrăștiată, iscoditoare, deschidea paranteze la paranteze la paranteze. Fascinant, Jela le închidea metodic, pe toate, întotdeauna.
A avut curajul subiectelor literare, intime, dar mai ales istorice și politice, incomode. Am învățat enorm din romanele ei, Villa Margareta, Efectul fluturelui, despre memorie inter-generațională, despre refularea sau ispășirea vinilor colective. În cărțile ei simți imediat viața acumulată în straturi solide iar sentimentul de necondiționată încredere în narator și în viziunea sa a întregului e copleșitor. Nici nu știu dacă nu era un efect de oglindire, autoarea își contamina naratorul sau invers. Am avut o încredere instinctivă, deplină, în Jela.
Nu cred că a fost în stare să (di)simuleze ceva. Cu ani în urmă, nu știam pe nimeni la București, provincială convinsă cum sunt, care nu se simte bine, până și azi, decât la Iași. Așa că am rugat-o pe Jela să spună două cuvinte la primul volum de poeme, care se lansa la Bookfest, în 2016. Venea la ceva ani după ce ea îmi editase, în 2011, la Curtea Veche Publishing, Revoluția din depărtare, o carte de mărturisiri colective ale celor plecați după mineriade, și o făcuse cu un profesionalism și cu o acribie de editor de vocație, convins de misiunea sa. Pentru volumul de poeme, mi-a zis franc că ea nu e o cititoare asiduă de poezie, dar că se va descurca. Asta era Jela, ea umbla cu adevăruri. Diagnosticul pe care mi l-a pus atunci, ca ne/cititoare de poezie, e de o rară precizie poetică și umană.
Parisul îi venea mănușă. Am invitat-o să țină o conferință despre Monica Lovinescu, în anul centenarului. Și-a dorit apoi atât de mult să revadă salonul „Monicilor“ de la Paris…! Cu prietenii de la clubul Cosmose ne-am dat peste cap și rezidenții bursei Lovinescu-Ierunca ne-au primit câteva zeci de minute, în casa din 8 rue François Pinton pe care ea o știa atât de bine. Emoția ei, strunită, s-a agățat de arhitectura schimbată a salonului, dar s-a transformat totuși într-o evocare concretă și răvășitoare din intimitatea cuplului mitic, care o primiseră în cotidianul lor.
După care am mâncat în cartierul Lovineștilor și Ieruncilor și am stat de vorbă îndelung, ca două femei. N-am să uit zâmbetul ei hâtru, pe jumătate ironic, pe jumătate deziluzionat când a venit vorba de admirația pe care i-o purta un scriitor de talent din generația mai tânără, ale cărui complimente și sublinieri pe cărțile ei o umpluseră de o bucurie vie și circumspectă.
Da, Jela era frumoasă, subtilă și sclipitoare.
21 iulie 2024
„Dragă Jela, te-am visat! Scoteam împreună niște pâini din cuptor. E de bine, nu-i așa?“
„Da, dragă Cristina, este un vis nourrissant. Nu știu ce efluvii subterane hrănesc un vis de natura asta, sigur este pentru mine așa, darul cel mai de preț pe care natura ni l-a făcut pentru a ne repune în contact cu resursele noastre este somnul. Iar insomnia lui Cioran (și a lui Eminescu?) sunt marea nenorocire a vieții lor, nu iubirile, nu adversitățile, responsabile de bolile lor finale. Altminteri, sunt atât de bine cât pot fi, merci pentru vis, a fost ca și cum l-aș fi visat eu însămi; aproape telepatic acest partaj, ținând cont că mâine dimineață merg la a V-a ședință de chimio. Gânduri bune, Jela.“
Cu câteva luni în urmă, după acest vis, am început un dialog pe e-mail despre copilăria, tinerețea, viața sa. Jela a știut tot timpul că povestea va rămâne fără sfârșit. Și această subînțeleasă eleganță a răspunsurilor e o imensă moștenire.
Aș fi putut fi eu mai ordonată – Jela era! –, mai reactivă – Jela era! –, ca să provoc și mai multe amintiri, și mai multe detalii, și mai multe confesiuni. Și mai multe decantări, ca în romanele ei, atât de dense. Dar totul, totul e în cărți, mi-a zis tot ea. Până și culpabilizarea a anticipat-o și relativizat-o, din penița ei știutoare, în cărțile dăruite.
„De parcă i-ai putea spune sufletului: Îți ordon să nu te mai învinovățesti.“ (Doina Jela, Efectul fluturelui, p. 77)
Jela, să-ți fie somnul lin.
Imagine reprezentativă: © Cristina Hermeziu
