Memoria lui Dumitru Radu Popa e fantastică – fabuloasă, stranie, sublimă şi alegorică –, și nu am apucat să vă spun că Radu e mai mulţi deodată.
Dacă ne-ar arde iar arhivele toate, lui i-ar fi să-i fie dat să plutească fantomatic pentru a ne recita, de pe arcă, nouă, celor rămaşi la mal de ape, cele trecute. Căci memoria lui e fabuloasă. În vremea în care perverse invenţii ne invită să contribuim la tehno-Alzheimerul planetar şi să ne depunem amintirile ca niscai ouă sterpe în neutra Digitalie, memoria lui Radu pare a veni din marile palate ale amintirii, din şiragul ei de peşteri pecetluite în neştiut ori într-un platonic dincolo de trup, dintr-o lume care celor ce nu mai sunt siliţi ori silitori să-şi amintească li se pare straniu de străină. Puterea memoriei e sublimă, cum o sublinia minunându-se şi fericitul existenţialist Augustin – μεγάλη, magna, ungeheuer.
Când – era înainte de ’83, dar după ce Moşul Veşnic Mihai Pop ne făcuse cunoştinţă – Radu m-a întrebat (în timp ce conversam, tens, comme il faut, despre criticii lui Wittgenstein) dacă îl citisem pe Ungeheuer, i-am răspuns rapid cu un superior „sigur!“. Mi-a venit să-mi înghit vorba de cum o scosesem, tremurând de draci că marele maestru al farselor mă prinsese la nemţoaică. În ani, când îmi aminteam de scena aia – „primară“, cum îi spune un rabin reprofilat în comersant de traume – iar mă înfuriam pe mine. Până când, de curând, m-i-am mărturisit lui Radu. Zâmbind cu sughiţuri, mi-a zis că Ungeheuer chiar exista – ca nume, nu doar ca adjectiv – şi că era al unui academic neamţ care scrisese despre Wittgenstein. Jena vine în valuri când mareea e la modă, o mişcare în care se prinde şi memoria alegorică.
Memoria alegorică porneşte ca o transfuzie: trece de la unul la altul, cucerindu-i celui din urmă propria nostalgie cu armele celui dintâi. De pildă, memoria lui Shakespeare invadându-l pe Borges; ori cea a Cellei Delavrancea dându-i-se marelui caragialian Radu, nu întru vampirism, ci întru o straniu de normală neîntrerupere – i-aş spune „continuitate“, dacă n-ar fi asta o vorbă suflată în cancer, chit că Radu a scris decisiv (în Din partea cealaltă, vol. 2, 2013) despre prieteni, despre Şerban Cioculescu, despre Romul Munteanu, Cella Delavrancea, Edgar Papu, Alexandru Piru, Dacă Tot Aţi Ajuns Până Aici; şi chit că îşi cheamă, retoric, în ajutor o proteză chimică ori securistă: „Ah, turnaţi-mi, turnaţi-mi, să-mi aduc şi eu aminte, să-mi plătesc cu vrednicie măcar această singură datorie faţă de Patria care atâta ne-a dat, ne dă şi, fără îndoială, ne va mai da!“ (La Revoluţia Română, 2000).
Snoavă snoabă, ca orice se leagă de Mateiu Caragiale – fictus-ul crescut în Balcania noastră îndoielnică –, închipuitul cela care-și punea mănuşi din piele de Suedia să nu atingă clanţa rece când îi deschidea uşa tatălui său furios de nerăbdare şi ger, şi care vine la Berlin să-l vadă pe Marele Caragiali proaspăt trecut de partea cealaltă a ironiei, şi zice, apud Cella, gângav alimbând – „Ve juis benu boir veu mon fère“.
„Auzi acolo, ‚feu’, nici nu murise de douăsprezece ceasuri“, îi şuieră Cella lui Radu. Cella (ce bine sună). Cella care era la Berlin în vizită la prietenul tatălui ei în noaptea de 15 iunie 1912. La începutul ei, la sfârşitul serii, Nea Iancu scrisese – pe plăcuţa de marmură ce-i şedea proţăpită pe birou, cu creion moale, negru, cum scria în fiecare seară ultima vorbă ce-i trecea, ’nainte de-adormire, prin minte, pentru-a transcrie-o în următoarea dimineaţă pe sólidă hârtie – aşa: „Nişte baletiste îmbrăcate în pielea goală“. Absint în Dégas, nubilă Cella, viaţa gata. Nea Iancu s-a lăsat ciuruit de-un ce simptom care l-a ronţăit, vulgar. Îmi place să cred că, pe vreme ce Cella-i cânta la pian, în surdină vitală, cel mai mare scriitor român se uita în urmă râzând, horcăind, căzând, scufundându-se în mizeriile materiei, văzând balerinele goale, ielele, corul mistic al Lolitelor dansându-i alb de bun rămas. Cum să nu-l ia Cella pe Mateiu-n tărbacă şi aproape trei sferturi de veac mai târziu? Cum să nu-i lase cu buza umflată, zgâlţâindu-i, pe mateinii strânşi ciopor pe gardul ce dă către istorie?
Al doilea moment al memoriei alegorice scoate prezentul din ţâţâni. Chemarea tragică a hamletianului „the time is out of joint“ generalizează acest moment printr-un narcisism atât de marcat – „O cursèd spite,/ That ever I was born to set it right!“ –, încât greu de tradus („Timpu-a ieşit din balamale. – O, soartă/ Grea, sunt născut să-ndrept această poartă!“ (traducere de Popa & Volceanov); spre deosebire de comédia de mai jos, care-i păstrează zisului moment nepăstorit umorul:
„E un restaurant nou la doi paşi, bucătărie italienească de nord. Vrei să mergem?“, face Radu. Într-un juventin te încrezi, chit că Bătrâna Doamnă v-ar lăsa, ca şi pe mine, reci. Era în 2003 la ora prânzului, aşa că ne-am dus, dar nici n-am apucat să ne punem la lafuri, cum le stă bine prietenilor în Greenwich Village, unde nu începe Radu să-mi toarne ce scrisese în ultimele zilele. Pritocea la un roman, Sabrina şi alte suspiciuni, în care Sabrina se îndrăgosteşte şi dezdrăgosteşte ca o nobilă din veacul nouăsprezece rusesc, şi tot ca ea varsă lacrimi miraculoase, aicea strânse într-o linguriţă de argint, până când un amant îi şterge o lacrimă cu degetul şi degetul i se umflă cam tare, la care doctorul lui îi zice ca are degetul însărcinat. Ei, chiar atunci vine picoliţa să ne aducă vin, mai schimbăm o vorbă, o ocheadă cu dânsa, că doar vorbeam mastroianeza, şi Radu îmi şopteşte – „asta nu-i italiancă, parcă are accent spaniolesc“, întreab-o tu. „Eşti din Columbia?“, îmi vine s-o întreb pe limba ei. O întreb. „Da“, face ea, zâmbind larg. Radu-mi aruncă o privire suplimentară. Mă conformez. O-ntreb pe fată cum o cheamă. – „Sabrina“, zice ea. „Fireşte!“, face Radu, care-şi revenise mai repede decât mine.
Ce-i, şi când, picurat în coincidenţa unui nomen omenesc? m-am întrebat. Nu atunci, că eram încă uluit de potrivire. Acum. Acum când fac lista numelor sub care Radu s-a-ntâmplat să se întâlnească în viaţă cu sine. Şerban Cioculescu îi spunea „domnule Radule“; Alexandru Piru, „domnule Popicu“; critici mai tineri îl gratulau cu un „DRP-ul mic“, ca să nu se confunde cu Dumitru Radu Popescu, mai vârstnicul prozator de clasă ajuns mare sculă la partidul luptei de clasă. Or, partidul care era-n toate, în cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare, nu intrase şi-n Radul nostru cel păgân şi catolic. Că Radu era unic. Inimitabil. Greu epigonizabil. Aşa că poreclele, sau ce-or fi fost, curgeau şuvoi: megieşe, naşule, ursu’ la mure, nene, simbatrioate, americanule, ori, fugit tempus, stimate domnule director/profesor/Popa. Dar, şi înainte, şi mai apoi, oracularul nomen Răducu l-a însoţit ca summă a omenescului lui fragil şi iute ca argintul viu, farsor şi delicios, de un umor nebun şi de-o adâncime memorială pe care geologii o numesc altfel.
La vremea tinereţii lui Radu n-aveai ce zice când un băiat foc de deştept, poate mai scund şi creţ, fascinant prin răpejunea asociaţiilor, piperul de pe limba-i şi aura ce i se rotea-n jurul feţei de te lua cu ameţeală, trăznea câte una. Apoi alta, şi câte şi mai câte, de nu ştiai de-i vorba de o singură poantă, de mai multe ori de viaţă bine-mersi. După ce a plecat din ţară, după ce a ilustrat the American way of life cu dârzenia sedentarului (că a început prin a pune cărţi pe raft la biblioteca Facultăţii de Drept de la New York University în 1986 şi, două decenii mai târziu, a ajuns directorul aceleia), şi după ce a revenit post-decembrist în România, a intrat şi el în adâncimea generos-letală a emigratului: „Ce-adânc se respiră-n ţară când mai pleacă unu-afară; şi-abitir ce-o să se beie când s-o-ntoarce să ne deie“!
Acea adâncime nu i-a tocit umorul; memoria alegorică are nevoie de el ca de aer. Acum câţiva ani, Radu şi cu mine am fost invitaţi să spunem adevăruri la Baia Mare, în calitate de heraclitieni. Ne-au cazat, aşadar, la hotelul „Rivulus“, unde dimineaţă mă duc la el să-i cer un adaptor de priză. Îşi freca de zor ceafa, bodogănind că dormise rău, perna nu fusese de găsit, ci doar un puişor îmbrăcat în satin alunecos, aşa că avea gât de lup şi-i venea să urle de durere. Comizerez, iau adaptorul, mă duc în camera mea, de unde mă întorc după un sfert de oră să ieşim în târg. Nu-şi mai freca ceafa, dar privea speriat în toate părţile deodată. – „Ce-i?“. Se dă aproape şi-mi şopteşte: – „Ăştia au pus microfoane în camere. Nimic nu s-a schimbat în ţara asta“. – „Parol?“ – „Cum ai plecat de la mine, a venit o cameristă cu ditamai perna şi cu o mulţime de scuze“. – „Aşi!“ fac eu. „Am văzut-o pe coridor şi i-am zis eu să-ţi aducă una“. Râdem o bucată, Radu îşi aminteşte de ceafă, şi-o mai freacă niţel şi, cum îşi învârtea capul ca un yogin, dă cu ochii de prima pernă, căzută sub pat. – „Ce face palinca din om! Aseară n-am dibuit-o“.
Crescut, cu fereală şi rigoare, sub lumina crud-a lanternelor roşii, Radu ştia –, cum să nu ştie? –, că trecutul e un banc şi prezentul i-e poanta. Mai precis, că populaţia se scălda călduţ în bancuri, iar Partidul potrivea poantele, doar comunismul era ideologia destinului scris de dinainte de corifei, iar viaţa se canonea să-i dovedească scriptei adevărul. Ca să nu-ţi pierzi identitatea în puzderia de poante, trebuia să-ţi ţii memoria bine antrenată. Te ajutau şi firmele (dintr-o proză a lui Radu) pe care stătea scris, la măcelărie, „Aveam carne“, iar la brutărie, „Aveam pâine“. De acolo te întorceai cu mâna goală şi cu sufletul lămurit.
Alegoria este cea care se întoarce cu mîna goală din călătoria făcută până la capătul lumii. Kafka a spus-o în felul său: există speranţă, dar nu pentru noi. Acea întoarcere fără nici un avut, acea speranţă atârnând poate de speranţa altora, se deschide visceral în finalul distopicei Fisuri (1985), proză majoră a literaturii române:
„Convoiul se pregătea să dispară în oraş, pe poarta Consolării, şi, în curând, ultimele lumini ale Marelui Carnaval aveau să se stingă. Iar fiecare va încremeni, pentru şase ani, aşa cum îl va fi prins acea clipă.
«Nu mi-e frică! Nu mi-e frică!» mi-am spus. N-avea să mă aştepte nimic bun, dar eram gata să accept orice, ca pe o mântuire. Eram disponibil, perfect disponibil.
Obrajii îmi şiroiau de lacrimi când am ajuns la poartă strigându-le:
– Aşteptaţi-mă! Vin şi eu! Vă iubesc! Vă iubesc!
The horror! The horror! Ah, poporeni! Ah, antidoţi! Sunt ani de iubire, sunt ultimii ani“: entuziasmul à bout de souffle, îndrăgostirea electrizată de lipsa de speranţă, delicata slăbiciune a fiinţei fără de avut, aşadar pură întru nimic, sunt stigmatele unui sfârşit nesfârşit. Pe un alt fus, acestea îl întâlnesc pe Baudelaire flanând în căutarea Parisului dispărut şi exclamând „Tout pour moi devient allégorie“ – vorbirea altuia, strania şi melancolica însumare a ecourilor. Când, mai târziu (în Traversând Washington Square, 1999), protagonistul mărturiseşte că „Bucureştiul murea în mine“, precizia amintirii e încercănată de insomnimelancolie, dar flanajul continuă, doar şi New Yorkul îi e engramă trecătorului. În proza lui Radu, memoria e alegorică iar alegoria e şi intuiţia faptului că lumea nu se lasă nici alintată de, nici alienată în ideologiile concluziilor ferme, şi expresia acestei experienţe, şi experienţa – incompletă – a experienţei din urmă. Ca la Baudelaire şi la Benjamin, şi în Fisura, alegoria e un câmp (ne)limitat de propria-i stare de tensiune (Zweideutigkeit): o entitate rezistentă la completitudine, mereu dublă, uneori polimorfă.
Scrisul neastâmpărat al lui Radu închipuieşte lumi duble, de la zgâlţâiturile psihologice din Călătoria (1982) la realul sec vs. carnavalul sângeros al Fisurii, la tranziţiile fantastice ce merg din Fotografia şi Nelu Patru-Mâini (1985) până la Lady V. (2006) şi la Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări (2012), la colecţiile de proze care glisează dintr-una-ntr-altele în romane şi în „romane“ (La Revoluţia Română, Sabrina şi alte suspiciuni (2004), precum și deja numitele… Washington Square şi Sfinţi, vânturi…). Lumea e făcută să se dedubleze, dacă nu e deja dublă avant de sa lettre, ca în Panic syndrome! (1997). Dualitatea ontologică (pace Descartes!) e fundamentală în scrisul lui Radu, care îi ţine alterităţii întredeschisă poarta către fortăreaţa seriozităţii letale, a monoteismului, a fascismului birocratic şi politic şi a sentimentalismelor adiacente lor. „Între-deschisă“, căci Radu este într-atâta ironic încât dedublarea de sine îi stă în natură, şi astfel între „între“ şi „deschidere“ un spaţiu neutru îşi face loc: pentru intelectualul pur schizo care e el, a fi unit cu tine ca în „a = a“, fără întoarceri, detururi şi poante, a fi serios – nu farseur –, fanatic – nu fantastic, exilat – nu navetist – şi banal, e un fel teribil de-aţi ştampila ante vitam viaţa post mortem. La Radu, camera de rezonanţă a alegoriei e şi cea a bunului simţ ironic şi – căci intertextualitatea se dedublează în fapt memorial (care, arhivând senzaţiile, le îngroapă), şi în impuls al memoriei involuntare (care le păstrează prospeţimea) – intertextual. Dualitatea ontologică care domină celelalte trăsături ale prozei lui nu lasă nici una din lumile conexe să se canibalizeze, ci doar să se hrănească mutual, la nesfârşit. Acest dialogism e singurul neiluzoriu, singurul generator, de-a lungul timpului, de timp.
Şi încă ceva. Cum iluzia-i lăuză şi doar maternul etern, titlurile cărţilor lui Radu sunt feminine, până şi ultimul, în care şi masculinul (sfinţi) şi neutrul (vânturi), tot de feminin (alte întâmplări) sunt absorbite. Cu o excepţie, Skenzemon, titlu pe care i l-am sugerat pentru republicarea textelor din anii ’80 într-un singur volum. Era titlul haios al unei povestiri de tinereţe care, credeam, ar putea spori vânzările. Iar Radu a avut ironia politicoasă de-a-l accepta. Să se fi dezis de titulatura feminină degeaba? Dacă nu, cred că a făcut-o din prietenie, că doar şi ea e mamă.
Imagine reprezentativă: Le Beau Charcutier, Francis Picabia, cca. 1924
