1.
Rareș împlinește astăzi șase ani. Mircea și Sabina îi țin ziua acasă, s-au mutat de curând într-o locuință spațioasă, potrivită pentru sindrofii. Mircea m-a chemat pe la ei la amiază, înainte să ajungă gașca lui Rareș. Știm amândoi că nu am ce căuta la petrecere singur, printre cupluri cu copii, dar nu putem să-i refuzăm băiatului bucuria revederii. În ochii lui, sunt un tip cool.
– Mai bine așa, am spus împăciuitor. Oricum am treabă după masă.
M-am trezit înainte de nouă, să am timp să caut cadou. Cu o seară înainte, mă îmbătasem singur cu whiskey ieftin și o bombardasem pe Corina cu mesaje obscene. Nu mi-a răspuns, era îndrăgostită. Cunoscuse un belgian de culoare, într-o delegație. O vreme, l-am luat peste picior. Îi ziceam Lukaku, după numele unui fotbalist care rata din cele mai clare poziții. Până la urmă, Lukaku a marcat. Era mai tânăr și mai exotic decât mine. N-aveam de gând să-i spun lui Rareș adevărul, gândul că oamenii mari se despart l-ar fi putut speria, iar eu n-aș mai fi fost atât de cool. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să mă prezint cu un cadou meseriaș.
Pe la zece, am luat un nurofen și am ieșit la OMV-ul din apropiere, la cafea. În timp ce mă gândeam la tricouri cu Messi și România, a apărut o fată și mi-a cerut o țigară și niște cafea. Am ezitat o clipă, nu-i dădeam opșpe ani.
– V-am văzut așa, singur, a spus ea. Altfel n-aș fi venit. Vocea ei avea un timbru cald. Aducea cu al Corinei în zilele în care ne iubeam. I-am întins cafeaua și pachetul de Kent. A luat o țigară, dar n-a vrut să bea din paharul meu, s-a dus și a luat unul din benzinărie.
– Îmi turnați, vă rog?
I-am turnat-o pe toată.
– Îmi dați și un foc?
I-am dat.
– Eu sunt de etnie romă, a spus. Prietenul meu e alb cu ochi albaștri, strânge sticle de plastic pe-aici. I-am zis și lui că vin la dumneavoastră, ca să nu stați singur.
M-am uitat împrejur după un tip care căuta prin pubele. N-am văzut niciunul. Puștoaica mi-a povestit una-alta despre familia lui.
– Maică-sa nu comentează, dar taică-su strâmbă mereu din nas. Când mergem la ei, la țară, face pe morocănosul. Săptămâna trecută, tata, că așa-i zic eu de când a murit tata, ne-a dat un coș cu mere și l-a pus pe prietenul meu să guste unul. El a zis că nu-i trebuie, tata a insistat, în sfârșit, a luat un măr la-ntâmplare, să-i facă pe plac, dar tata i-a dat peste mână și i-a spus că nu-i bun, să ia altul. Prietenul meu a intrat în joc și a ales din nou, nici ăla nu-i bun, a zis tata și i-a arătat un măr putred, ia-l pe ăsta, e cel mai bun! Cum să-l iau pe ăla, tu nu vezi că-i stricat? a spus prietenul meu și a aruncat mărul la porci. Așa, mă’, băiatule, bravo, a zis tata.
Puștoaica a tăcut. Tristețea o făcea mai matură. M-am uitat la mâinile ei, cum fac de obicei când nu știu ce vârstă să le dau oamenilor. Douășdoi, mi-am spus și m-am liniștit. Îmi venea să o prind de mână și să o încurajez, dar m-am oprit la timp. Mă cam enerva gândul că un tip cu ochi albaștri ne supraveghează.
– Prietenul meu are ochelari, a continuat ea. Eu nu port, dar încerc să înțeleg cum e viața cu ochelari. Asta înseamnă să fii într-o relație, nu?
– Așa o fi, am spus. Ce dioptrii are?
– Nu contează. Nu mai aveți cafea. Vă pun de la mine?
Am râs amândoi.
– Ar cam trebui să plec, am spus și mi-am strâns lucrurile. Aș mai sta, dar azi e ziua nepotului meu. Mă rog, nu mi-e chiar nepot. Încă nu i-am luat cadou.
– Ce frumos! Câți ani face?
– Șase.
– Să vă trăiască, să vă bucurați de el!
– Mulțumesc. O singură pretenție am, să mă salute și peste douăzeci de ani când mă vede pe stradă, am zis și am râs singur.
– Noi nu avem copii, nici nepoți, dar suntem obișnuiți cu ăștia mici. Mergem la petreceri și ne costumăm în Minnie și Mickey. Suntem plătiți cu ora. Copiilor le e drag de noi, ne îmbrățișează și vin să facă poze. Câteodată îmi vine să-mi dau capul jos și să ne jucăm pe bune. Prietenul meu și-l mai scoate când moare de cald, dar eu nu pot, știți cum e lumea…
– Știu, știu, am întrerupt-o. Auzi, ai treabă azi, de la unșpe jumate?
M-a privit cu un amestec de mirare și curiozitate.
– Ia-ți costumul și vino cu mine la ziua lui Rareș! N-o să fim decât noi trei și părinții. Mircea și Sabina sunt de treabă. Banii nu sunt o problemă, uite! – și am scos câteva sute de lei din portofel.
– Chiar sunteți singur, a spus Minnie. Nu vreți să fiu Mickey? E mai potrivit pentru un băiat.
– Ai dreptate, am zis și m-am uitat din nou împrejur. N-o să se supere prietenul tău?
A zâmbit:
– Mă întorc într-un sfert de oră. Stau aproape.
2.
Rareș mă aștepta în curte. Purta un tricou cu Ronaldo. Dribla fundași imaginari și cădea întruna, ca și când ar fi fost faultat. Se vedea din prima că nu are nicio sclipire de fotbalist, dar, ca orice copil dintr-o familie înstărită, visa să fie celebru. Am ieșit din mașină, i-am cântat Rareș să trăiască, nepotu’ să trăiască și l-am ridicat sus de tot.
– Până la ceeer, a strigat el.
– Ți-e frică?
– Nuuu.
L-am învârtit de câteva ori deasupra capului.
– Nici acum?
– Ba daaa.
Îmi plăcea să-l aud râzând și țipând de bucurie. În preajma lui, mă simțeam copil și tată în același timp.
– Unde-i Cori? a întrebat îndată ce l-am pus pe iarbă.
– E pe-aici, caut-o.
A făcut câțiva pași prin curte, s-a uitat după doi-trei copaci și a ridicat din umeri.
– Caut-o, măi, ca lumea, am spus și am arătat spre mașina mea.
În timp ce se îndrepta spre ea, i-am făcut semn lui Minnie să iasă.
– Coriii! a strigat băiatul. Asta da surpriză!
Eram peste măsură de încântat și m-am felicitat pentru idee. Minnie l-a îmbrățișat, iar el a luat-o de mână și a târât-o spre intrarea în casă:
– Tati, tati, hai să vezi cine a venit!
Când Mircea a apărut în ușă, costumat în chef, m-a pufnit râsul. Primise de ziua lui un curs de gătit de la nevastă-sa. Învățase să facă bruschete, paste și pana cotta. De vreo câteva luni, era bucătarul familiei.
– Arăți ca un clovn, am zis.
Am auzit un chicotit familiar și mi s-a părut că e al Corinei.
– Ghici cine e Mickey? l-a întrebat Rareș. Dacă nu ghicești, îmi lași mie firma!
– Cine să fie, Mickey, a răspuns Mircea.
– N-ai ghiciiit! s-a bucurat Rareș.
I-am scris rapid lui Mircea: l-am prostit că e Cori. Și am băgat emojiul care moare de râs. A citit mesajul pe ceas.
– Numai probleme îmi faci, a mormăit. Acum trebuie să-i las firma.
De când intrase în afaceri, nu-l mai emoționa nimic. Din fericire, își păstrase simțul umorului. Asta ne ținea prietenia în viață.
– Hai să vedem, a zis, poate ghicește mama. Berry, ia vino până aici!
Sabina era îmbrăcată lejer, de duminică. Nu m-am putut abține să nu trag o privire în decolteul ei, cu gândul la sânii de dinainte de Rareș. E unul dintre motivele pentru care Sabina nu se simte confortabil în preajma mea. Mircea n-are nicio treabă, e genul de bărbat care nu se sinchisește când alți tipi se uită după nevastă-sa. Fie ei și prieteni.
– E Mickey, mamă, a râs Sabina.
– Așa și eu sunt Ronaldo, a ripostat copilul.
– Băiat isteț, a zis Mircea și mi-a făcut cu ochiul. Te descurci tu cu Mickey, da? Mă duc să văd de paste.
Toți așteptau să fac ceva. Am deschis playlistul meu și al Corinei și am pus cântecul ei preferat. M-am apropiat de Sabina, am dansat vreo jumătate de minut, gata, a spus ea îndată ce i s-au întărit sfârcurile, încercând să se desprindă pe un solo de chitară, te dai de gol, mai taci, am rânjit și am lipit-o ca lumea de mine, au, măi, m-a împins ea, pe cine naiba ai adus aici?
Minnie se bâțâia aiurea pe U2, fredonând I still haven’t found what I’m looking for într-o engleză de doi lei, ca și când ar fi fost pentru prima oară în viața ei mascotă. Mi-a trecut prin minte că fata era o șarlatană și mă făcuse din vorbe. Rareș nu se distra deloc. Cu tricoul lăbărțat cu Ronaldo și freza lui Messi cel tânăr, părea și el o mascotă. Am luat telefonul în grabă, dar n-am apucat să opresc muzica la timp.
– Minți, nu ești Cori, Cori știe să danseze și să vorbească, a țipat Rareș.
– Hei, ce-i cu gălăgia asta? a strigat Mircea de pe geamul de la bucătărie. Lăsați-mă zece minute să fac pastele astea, ce pana mea!
– Nici n-are vocea ei, uite, a zis Rareș și i-a tras un picior.
Minnie a icnit. Am văzut negru în fața ochilor:
– Băi, mucea, nu ți-e rușine? Cum îți permiți să dai în Cori?
– De ce minți? a îngăimat Rareș, cu ochii în lacrimi. Vreau să vină Cori. E ziua mea…
– Asta nu se poate, am spus.
O secundă, două, zece, timpul a stat în loc. Peste un minut, băiatul plângea în brațele Sabinei, iar Mircea mă amenința din ușă, cu mâinile în șold.
– Scuze, chef, am mormăit și am lăsat capul în pământ.
– Hai să mergem, a spus Minnie și m-a luat de mână.
Avea dreptate. Toți aveau dreptate, în afară de mine. M-am lăsat purtat spre mașină ca un copil. Aș fi făcut ceva să repar situația, dar eram prea surescitat. Voiam să fumez și nimic mai mult. Am pornit motorul și mi-am aprins o țigară. Minnie și-a scos capul și l-a așezat pe bancheta din spate, lângă cutia mea de table.
– Îmi pare rău, a spus. Uf, sunt leoarcă.
– Te-a lovit tare? am întrebat.
– Sunt obișnuită, a zâmbit ea. Mi-a luat țigara din mână și a tras două fumuri lungi. Auzi, îți plac tablele sau ce-i cu cutia aia?
– E jocul meu preferat. I-am promis lui Rareș că o să-l învăț să joace de ziua lui. Taică-su nu știe nici măcar să aranjeze piesele.
– Ce caraghios era domnu’, cu boneta aia pe cap. Scuze, nu m-am putut abține când l-am văzut. Toți tații mi se par caraghioși.
– Un fraier, am spus.
– N-am vrut să zic. Dar și tu ești, chiar dacă știi table.
Am râs și m-am relaxat.
– Așteaptă-mă puțin, am spus, mi-a venit o idee.
Am luat cutia de table și am ieșit din mașină. Am auzit-o pe Sabina certându-l pe Mircea, hai, mă, nu ești în stare să faci niște amărâte de carbonara, și pe el replicând cu o înjurătură seacă. Am strecurat cutia pe sub poartă și am așteptat să apară Rareș, dar n-a venit, așa că m-am întors la mașină. Minnie își pusese capul înapoi și se uita spre curte. Sărbătoritul se apropiase de cutie și o cerceta. La un moment dat, m-a privit ca și când mi-ar fi cerut voie s-o deschidă. I-am trimis bezele și gesturi de dat cu zarurile, iar el s-a hlizit și mi-a făcut cu mâna.
– Poate că totuși nu ești atât de singur, a spus Minnie. Te place puștiul, să-l înveți table. Și pe doamna, că și ea te place. Eu joc cu prietenul meu. Mută cam aiurea și nici nu prea vede zarurile, așa că îi spun eu ce a dat. Uneori îi dau două-trei duble la rând, ca să-l văd bucurându-se. Știi ce haios e? Cu tine n-aș putea să mă joc așa. Oamenii care o duc bine sunt prea serioși.
I-am scos capul și l-am așezat între noi:
– De unde știi? am spus. Hai să vedem. Mai am o cutie de rezervă acasă. Și am doar mere bune.
– Dar n-ai ochi albaștri, a râs ea și și-a lăsat capul pe umărul meu. O să te coste, să știi. Eu sunt Lala.
– Lukaku, am zis și am turat motorul.
Imagine: Maskers, Leo Gestel, ca. 1891–1941
