Cine sunt cei doi? Unul este Jonathan Coe (n. în 1961, în Bromsgrove, Worchestershire, Anglia), celălalt e Jonathan Franzen (n. în 1959, Western Springs, Illinois, S.U.A.), şi vreau să încerc aici o paralelă între cărţile lor cele mai recente: Bournville, respectiv Crossroads, nu pentru că pe ambii autori îi cheamă Jonathan, nici pentru că amândoi sunt născuţi în august, deşi sunt coincidenţe amuzante, ci pentru că sunt două romane cu teme care ne interesează pe toţi.
Despre Bournville am scris mai pe larg când a apărut, în noiembrie 2022, nu-mi place să mă repet, de asta, poate, o să insist pe cartea lui Franzen. O asemănare între cele două volume ar fi că amândouă au în centru o familie: Coe scrie despre Mary Lamb, părinţii ei, cei trei băieţi – Jack, Martin, Peter – şi nepoţii, fiind (cum spune chiar Coe) un omagiu adus mamei sale. Franzen ne prezintă familia Hildebrandt: pastorul Russ, soţia Marion şi cei patru copii: Clem, Becky, Perry şi Judson (i-am reţinut pe toţi, nu e greu când sunt personaje care se individualizează puternic).
Jonathan Coe alege mai multe evenimente importante din perioade diferite, printre care: Ziua Victoriei – 8 mai 1945, încoronarea reginei Elizabeta a II-a – 2 iunie 1953, finala Campionatului Mondial de Fotbal de pe 30 iulie 1966, nunta lui Charles cu Diana – 1981, a 75-a aniversare a Zilei Victoriei, 2020. În schimb, Franzen ţine istoria pe post de fundal, ştim tot timpul că este anul 1971, dar el se concentrează pe istoria personală a membrilor familiei.
Bournville este un orăşel de lângă Birmingham şi aici există celebra fabrică de ciocolată Cadbury, care produce ciocolata cea mai bună din lume, vor să ne convingă localnicii, în timp ce Crossroads este un club creştin de tineret, numit aşa după cântecul lui Robert Johnson. În folclor răscrucile (traducerea lui „crossroads“) sunt locuri unde sufletul este pus la încercare, iar asta se întâmplă cu fiecare din familia Hildebrandt.
Care e marea deosebire dintre cele două romane? Sunt multe, dar în primul rând ar fi umorul, Coe este adeptul necesităţii umorului în orice carte de-a lui, indiferent cât de serios e subiectul dezvoltat, chiar şi în scenele de maximă tensiune el simte nevoia să picure nişte replici care pur şi simplu te fac să bufneşti în râs oricât de încruntat şi pătruns citeai. Asta nu prea se întâmplă la Franzen, el mizează pe aprofundarea cunoaşterii personajelor şi, din moment ce trec prin perioade grele, nu găseşte de folos să mai facă şi glume. Nu toată lumea glumeşte, nu?
Altceva: Coe ştie că cititorul de azi e distras repede de orice stimul exterior şi atunci, ca să-l ţină hipnotizat – poate exagerez, poate nu – are tot felul de tehnici şi artificii care să-l atragă înapoi: scrisul lui nu e deloc monoton, mereu introduce câte o scrisoare, un e-mail, alte moduri de povestire şi alte perspective. Franzen însă aşteaptă fidelitate de la cititor, e sigur că-l cucereşte prin greutatea personajelor şi nu recurge la niciun joc prin care să descreţească frunţile. Alegi să fii sau nu acolo, alături de personajele alea care îţi spun totul despre ele şi pe care merită să le cunoşti.
Copiii familiei Hildebrandt sunt aşa: Clem – este student, şi se află într-o permanentă luptă tacită cu tatăl, iar spre final devine un fel de Sal din Pe drum al lui Kerouac: pleacă din America în Peru să cunoască viaţa, să fugă de părinţi şi de o iubire care nu-l satisface. Becky este răsfăţata liceului şi, până la un punct, repetă povestea mamei: se îndrăgosteşte de iubitul altei fete, dar are totuşi mai mult noroc, ea ar putea foarte bine să urmeze o facultate bună, dar rămâne cu cel ales să-şi crească împreună copilul, visele ei se schimbă sau sunt uitate, ce era important e înlocuit în noua viaţă. Perry este geniul familiei, dar e atras în hăul drogurilor şi nu mai poate să iasă la suprafaţă.
Russ este foarte interesant, dacă ne gândim: este pastor, dar îşi dă dreptul să se comporte ca orice bărbat, i se aprind călcâiele după o văduvă, gândeşte mereu urât despre propria nevastă, o învinovăţeşte pentru orice, îşi arată invidia faţă de pastorul mai tânăr care este preferat de toată lumea.
Franzen ne aduce foarte aproape de personajele lui şi ne arată părţile lor urâte, în timp ce Coe, poate fiind englez, ar spune prejudecata, alege să menţină o oarecare distanţă, care aduce claritate şi organizare.
Întrebarea pe care ne-o punem este: ce se întâmplă cu familia Hildebrandt? De ce sunt toţi aşa nefericiţi? Este ceva general, este aşa orice familie (americană) sau au ei ceva special? Fiecare va găsi alt răspuns, ştiu, fie că e vorba despre sănătatea mintală a lui Marion, despre uzura relaţiilor de cuplu sau rebeliunea adolescenţilor şi neputinţa de a-şi găsi locul.
Ce mai au în comun Coe şi Franzen este naturaleţea cu care îşi fac să vorbească şi să se poarte personajele. Cu o menţiune: Coe ştie foarte bine cât de uşor e să strici o scenă de sex şi atunci îşi ia toate măsurile pentru ca ce scrie să nu sune ridicol şi să aducă întotdeauna ceva nou. Aici alege o scenă gay care îl are ca protagonist pe fiul cel mic al lui Mary, Peter: el este confuz, vrea şi nu vrea să-şi accepte natura, dar când este pus în faţa plăcerii, nu rezistă.
Din păcate, Franzen are scene cam stângace, m-am mirat să citesc la un scriitor de talentul lui replici de film comercial, eufemistic spus: „– Vai de mine, părinte Hildebrandt. Eşti cam mare. (…) Nu ştiu de ce sunt atât de strâmtă./S-a mişcat în sus şi-n jos pe erecţia lui./ Ţinând-o înfiptă în penis (pe femeie).“
Dar să lăsăm frivolităţile şi să revenim la lucruri serioase: fiecare personaj duce lupta lui – în cartea lui Coe: cu el însuşi, ca în cazul lui Peter, cu sistemul în care vrea să evolueze sau cu prejudecăţile (Martin/iubita lui), cu sentimentele şi societatea (Mary), iar în Crossroads cu tulburările psihice (Marion), cu ispita unei noi iubiri şi cu pornirile de ură (Russ), cu drogurile (Perry), cu ideile despre ce e bine/moral (Clem, Becky).
În Bournville personajul central este Mary, da, sigur, dar mai mult, este familia ei, ca un tot în centrul căruia stă ea şi pe care îl protejează, există iubire în familia asta, în ciuda neînţelegerilor de toate felurile, există o uniune mai ales între mamă şi cei trei fii, ei ştiu că oricând pot să conteze pe ea, pot să primească sfatul de care au nevoie, şi există o anume tihnă în relaţia lor. Pe când în familia lui Russ există multă frustrare, există dorinţa de a fugi de ceilalţi membri, de a găsi alt punct de sprijin, şi de asta pastorul caută o nouă femeie, Marion caută în trecut, iar Perry ajunge dependent de droguri, între ei există sentimente, dar nu există apropierea necesară, fiecare ascunde lucruri şi fiecare învinovăţeşte pe cineva pentru propria nefericire, nimeni nu e împăcat cu el însuşi, şi chiar dacă în momentul cel mai intens părinţii se coalizează, nu e suficient. Dacă ar fi să comparăm cele două familii, prima ar fi un magnet (mama) care atrage toţi membrii, în timp ce în a doua magnetul (ambii părinţi) îi respinge.
Totuşi nu-l pot lăsa aşa uşor pe Russ, pentru că mi-am pus întrebări legate de el. Când am citit prima dată că e vorba de un pastor, mi-a venit în minte fără să vreau figura lui Ralph de Bricassart, preotul care luptă permanent cu ispitele, dar Russ este menonit, şi regulile pe care trebuie să le respecte sunt altele, căsătoria e normală, doar că ce deranjează este faptul că nu-şi face nicio problemă când se duce cu o altă femeie. Până şi în escapada/noua iubire/romanţa lui el dă vina pe nevastă: pentru felul în care arată (atât de superficial să fie un pastor?) sau pentru cum îşi creşte copiii. Bine, am înţeles că sunt anii ’70, c-a început libertatea aia totală, că nu mai voia nimeni încorsetări. Dilema lui morală nu e legată de infidelitatea lui, nu, asta e ceva natural, ce-l intrigă pe el e relaţia cu pastorul mai tânăr şi popular, Ambrose: aici da, stă şi meditează, încearcă sa fie un om mai bun (pentru că aşa i-a sugerat noua iubită pe care vrea s-o impresioneze) şi să ierte, dar ceva din el nu-l lasă, i se pare ori ipocrit ori prea nobil celălalt.
Franzen spune multe despre Marion şi Russ, şi într-un fel aşa e mai uşor să înţelegem reacţiile şi comportamentele copiilor lor, pe când Coe alege să o aducă în faţă doar pe Mary, mama, chiar dacă este prezent mereu şi tatăl, Geoffrey, el este o prezenţă nu ştearsă, pentru că la o adică se bagă destul în viaţa fiilor – mai ales în cea a lui Martin – dar nu la fel de importantă (sau aşa am perceput eu, evident că fiecare are interpretarea lui/ei).
Două cărţi serioase, bune, pe care mă bucur să le am încă pe birou, deşi a trecut ceva vreme de când le-am citit. Şi chiar dacă nu sunt obiectivă, chiar dacă recunosc că sunt fan Coe, cred că amândouă merită un loc în biblioteca noastră.
