Judecata unei sinucideri

Cazul David Foster Wallace

Start

„La un an după sinuciderea sa, pe măsură ce opinia populară și atenția critică acordate operei sale au crescut până la nivelul academic de studii literare dedicate special, au apărut mărturii că a fost un misogin care a urmărit, manipulat și atacat fizic femei”, așa își începe Mary K. Holland eseul despre David Foster Wallace (1962–2008), cel unanim considerat drept cel mai talentat și mai original scriitor american al generației sale, eseu publicat în volumul colectiv #MeToo and Literary Studies: Reading, Writing and Teaching about Sexual Violence and Rape Culture (Bloomsbury, 2021), text reluat integral pe LitHub.com.

Dezvăluirile legate de comportamentul ocazional violent al lui Wallace îi aparțin scriitoarei Mary Karr, care, în volumul de memorii Lit (2009), vorbește în câteva paragrafe despre relația tumultuoasă de câțiva ani cu Wallace care, în timpul unei certe, i-a rupt o măsuță de cafea („he pitched my coffee table at me”, asta după ce „no doubt he was richly provoked”). Mary Karr mărturisește că, ani mai târziu, ea și Wallace și-au cerut scuze reciproc.

În 2012, eseistul D.T. Max a publicat biografia Every Love Story is a Ghost Story: A Life of David Foster Wallace, unde a scos la lumină și alte incidente din acea relație: Wallace ar fi amenințat că e dispus să cumpere un pistol pentru a-l ține la distanță pe fostul ei soț; în urma unei certe a dat-o jos din mașină, lăsând-o să se întoarcă acasă pe jos; a spionat-o pe fereastra casei; i-a urmărit copilul în drum spre școală. Wallace obișnuia să agațe studente și femei în grupurile de terapie unde mergea el însuși, avea un fetiș pentru mamele singure, își numea cititoarele drept „audience pussy” și se întreba, într-o scrisoare către prietenul său Jonathan Franzen, dacă nu cumva menirea lui ca bărbat era „să-și vâre penisul în cât mai multe vagine posibile”. Mai târziu, una dintre fostele lui studente publica o povestire despre o relație sexuală cu un profesor manipulator pe nume D-, scrisă în stilul lui Wallace.

Dezamăgită că aceste dezvăluiri au rămas fără consecințe înainte de fenomenul #MeToo („N-au avut un impact vizibil asupra dragostei fanilor și a opiniei criticilor literaturii lui Wallace”), Mary K. Holland îi amendează pe cei care au trecut cu vederea biografia de dragul operei, scoțându-i în evidență pe cei care și-au exprimat decizia de a nu mai citi și preda cărțile sale, printre care și prozatoarea Deirdre Coyle, autoarea unei bijuterii literare a tendențiozității și autosuficienței literare de gen, care începe astfel: „Pentru un timp, m-am văzut cu un tip căruia îi plăcea foarte mult Wallace. Odată m-a forțat să iau cocaină în timpul sexului. Nu era primul bărbat care-mi recomanda să-l citesc pe Wallace” („Men Recommend David Foster Wallace to Me”, electricliterature.com). Holland are ceva de reproșat și lui Coyle, mai exact faptul că, în ciuda respingerii apriorice, pe motive antipatriarhale, a literaturii lui Wallace recomandate în mod insistent de bărbați-albi-educați-misogini-violenți-drogați (față de care pare iremediabil atrasă), ea nu menționează faptul că Wallace însuși era un astfel de bărbat detestabil („Coyle nu pare conștientă de acest aspect”).

Holland contracarează și alte opinii (exprimate inclusiv de eseiste femei, cum ar fi Clare Hayes-Brady, intervievată în Los Angeles Review of Books), insistând asupra criticului britanic David Hering, conform căruia discuția despre misoginismul lui Wallace ar face „un deserviciu genului de întrebări esențiale despre comunicare, empatie și putere pe care Wallace le formulează în cărțile sale”. Ca și cum, spune Holland, „abuzurile reale ale lui Wallace împotriva femeilor reale nu ar merita puse în relație cu predilecția lui pentru felul în care personajele masculine fictive tratează personajele feminine fictive”. Hering mai crede că Wallace doar „dramatizează misoginia”, deși consideră „problematice” (troublesome) relațiile de gen din literatura lui, însă pentru Holland acest adjectiv este doar un eufemism inadecvat, „ilustrând problema tuturor abordărilor critice de până acum asupra acestui subiect: lipsa curajului de a spune (unwillingness to say), sau chiar de a vedea, că ceea ce discutăm despre viața și ficțiunea autorului este violență motivată de gen, urmărire, abuz fizic, iar în cazul soțului lui Karr, chiar plănuirea unei crime”.

Într-o altă carte de memorii, In the Land of Men (2020), Adrienne Miller, editoarea revistei Esquire, evocă câteva întâlniri cu Wallace, în care acesta vorbea și se comporta „aproape identic” cu personajelor sale misogine, scriitorul mărturisindu-i că unele pasaje din cărțile sale sunt inspirate de conversații reale purtate de el însuși. „Iată un argument pentru necesitatea unei critici bazate pe biografie” (biographically informed criticism),comentează Holland, care o acuză și pe Miller de faptul că, în epoca post#MeToo, nu e încă în stare sau nu vrea să conștientizeze (methodical and steadfast refusal to acknowledge) faptul că relația profesională avută cu Wallace era „violență de gen”, pe deasupra îndrăznind să formuleze următoarele întrebări în cheie retorică: „Dar, oricum, cine caută ghidaj moral în viața unui artist?” sau „Și ce-ar trebui noi să facem acum cu arta unor bărbați profund compromiși?”.

Holland e de părere că tocmai asemenea întrebări ne oferă motive importante pentru a lua în considerare viața unor asemenea bărbați atunci când le discutăm arta: „Pentru că acești bărbați nu sunt doar «compromiși» la modul pasiv, ei sunt compromițători la modul agresiv în feluri pe care cultura noastră misogină le ascunde (obscures), dat pe care investigația făcută cu pricepere asupra artei și vieții lor le scot la iveală (illuminate).” Eseul lui Holland se încheie cu această serie de întrebări: „Ce semnificație are faptul că un bărbat și opera sa, teoretic revendicată de la feminism, produc relații abuzive între bărbați și femei deopotrivă în viață și în artă? Ce putem învăța despre cât de orbi sunt atât bărbații, cât și femeile asupra faptului că participă la misoginie și la cultura violului, în timp ce pretind că sunt conștienți de amândouă? Cum ar putea lectura operei lui Wallace, în contextul informațiilor biografice despre el și despre experiențele violenței sexuale cu femeile, ne ajută să înțelegem – și să punem capăt – puternicei amprente a misoginismului și culturii violului asupra societății, artei și practicilor noastre critice?”

Mary K. Holland nu se încumetă să ofere răspunsuri explicite, în ciuda tonului indignării provocate de lipsa consecințelor reale negative asupra posterității lui Wallace (N.B! Mărturiile despre comportamentul problematic al scriitorului nu vorbesc despre „crimă” sau „viol”, nici nu consemnează faptul că Wallace ar fi lovit femeile, acestea sunt „contribuția” limbajului incriminatoriu al lui Holland). Întrebările formulate de ea sunt legitime, dar nu sunt nici pe departe singurele întrebări ridicate de acest caz, iar eseul lui Holland ridică încă și mai multe.

Care-i treaba cu D.F. Wallace?

Jucător de tenis în facultate și pasionat de acest sport toată viața (vezi Teoria corzilor, traducere de Radu Paraschivescu, Pilot Books), absolvent de filozofie summa cum laude cu o teză despre logica modală (tatăl lui era profesor de filozofie, iar mama, profesoară de engleză), Wallace a reușit să scrie până la 35 de ani două romane (Mătura sistemului, traducere de Adrian Buz, Curtea Veche Publishing), trei volume de povestiri și alte trei cărți de eseuri și reportaje (Care-i treaba cu homarul?, traducere de Anca Dumitrescu & Lavinia Gliga și Asta este apa, traducere de Anca Dumitrescu, ambele Black Button Books). Odată cu publicarea monumentalului său roman The Infinite Jest (1996) a fost văzut drept unul dintre cei mai influenți și inovatori scriitori din ultimul sfert de secol (scriitoarea Zadie Smith spunea despre el că „este fără egal printre scriitorii în viață, un geniu adevărat“).

În 2009, la cinci luni după sinuciderea sa, D.T. Max publica în The New Yorker, ca avanpremieră la biografia mai sus menționată, un eseu intitulat „The Unfinished“ despre lupta prozatorului cu viața și cu opera, apelând deopotrivă la scrierile sale de ficțiune, dar și la corespondența privată purtată, printre alții, cu Jonathan Franzen sau Don DeLillo. Ceea ce urmează este un rezumat.

Diagnosticat cu depresie cronică încă din liceu, în ciuda durerilor, anxietăților, izolării mintale și emoționale cu care s-a confruntat în cele trei decenii de depresie crâncenă, decenii marcate de schimbări de tratamente și de lungi internări în diverse clinici de psihiatrie, în clinici de dezintoxicare și dezalcoolizare (antidepresivelor, Wallace le-a adăugat alcoolul și hașișul), plus convertiri religioase (crescut de părinți atei, a trecut de la catolici la menoniți), Wallace n-a scris niciodată despre problemele sale mintale, în afara câtorva pagini de ficțiune. „Imaginează-ți că fiecare atom din fiecare celulă a corpului tău este bolnav, intolerabil de bolnav. Și fiecare proton și neutron din fiecare atom, inflamat și pulsând bolnav, fără nicio posibilitate de a vomita pentru a se ușura de acest sentiment“, scria el despre depresie într-o proză din vremea liceului.

A încercat să-și mascheze atacurile de panică și de anxietate încă din adolescență când purta cu el, ca alibi, o rachetă de tenis și un prosop, necesar ștergerii transpirației abundente pe fond nervos. Mai târziu, avea să înlocuiască prosopul cu o bandană, accesoriu devenit un fel de marcă vestimentară personală și despre care Wallace spunea într-un interviu că-i „împiedică căpățâna să explodeze“. La 28 de ani, îi scria lui Franzen despre propria ratare și despre faptul că lua în considerare sinuciderea, „rezonabilă, dacă nu de-a dreptul o opțiune dezirabilă“.

Tulburările sale de natură psihică, emoțională și comportamentală erau însoțite de o profundă nemulțumire și neîncredere în propriul scris. „Ficțiunea mea este despre ce înseamnă să fii o futută de ființă umană“ care „să ajute cititorul să se simtă mai puțin singur în interior“, îl citează biograful. A abandonat scrisul în mai multe rânduri, iar manuscrisele sale au fost reluate, rescrise și abandonate din nou, lăsând în urmă un roman neterminat la care a lucrat cu intermitențe ani în șir, pe de o parte, blocat în îndoiala provocată de succesul obținut cu provocatorul The Infinite Jest (roman pe care biograful îl descrie drept „povestea unor oameni cuprinși de durere“), pe de altă parte, dezarmat de faptul că nu reușea să inventeze un nou limbaj romanesc, demotivat de ideea că romanul însuși ar putea fi un gen limitat. Avea diverse tabieturi: scria într-o cameră zugrăvită în negru plină cu lămpi de iluminat vintage, iar când avea o zi bună, continua să scrie cu același pix pînă la blocaj. Într-o scrisoare către Don DeLillo, îl întreabă dacă e normal să fie anxios în fața foii de hârtie, iar maestrul îi răspunde: „Îndoiala este puterea noastră (passion). Unii scriitori au nevoie să scrie două, trei cărți înainte să-și amintească faptul că scrisul poate fi plăcere (fun)“.

Stilul său narativ fracturat de note de subsol substanțiale, cu fraze lungi și complexe, desfășurate arborescent printre micro-teme și meta-momente, fusese metoda lui de a lupta cu banalitatea limbajului. Dar se temea că medicația luată pe termen lung riscă „să interfereze cu evoluția sa creativă“, de aici și întreruperile de tratament, schimbările de tratament, reluarea vechiului tratament, o dinamică medicamentoasă care dădea efecte insuficiente, întârziate sau adverse. În vârful carierei sale, Wallace „spera să devină o persoană diferită și un scriitor diferit“, dar, remarca Franzen, nu i-a ieșit nici una, nici cealaltă.

În facultate, Wallace a cunoscut-o pe Mary Karr, cu care a început o relație tumultuoasă: și-au scris scrisori, Wallace și-a tatuat pe braț o inimă cu numele Mary înăuntrul ei (adăugându-i în timp asterixuri, ca niște note de subsol), a cerut-o în căsătorie, s-au certat violent, s-au despărțit. Din memoriile lui Karr știm că, odată, Wallace și-a pierdut cumpătul și a izbit măsuța de cafea, făcând-o zob. Ea i-a trimis nota de plată pentru măsuță (100 $), după ce el a plătit-o, a cerut ca resturile măsuței să-i parvină, ea i-a spus că le-a pus pe foc și că plata nu era în schimbul măsuței, ci în schimbul „sfărâmării“ (brokenness). Câțiva ani după despărțire, cei doi au făcut pace, dar după sinuciderea lui Wallace, cu prilejul acuzațiilor de comportament sexual nepotrivit formulate la adresa lui Junot Diaz (N.B.! Acuzații care s-au dovedit ulterior toate fabricate, dar nu pare în interesul lui Holland să menționeze și acest aspect), Karr a revenit în social media reinvocând abuzurile pentru care odată acceptase scuzele lui Wallace.

În 2004, Wallace s-a căsătorit cu artista vizuală Karen Green, care avea un băiat dintr-o căsătorie mai veche. Wallace i-a devenit un partener foarte apropiat băiatului, care-l învingea mereu la șah. În lipsa pasiunii recăpătate pentru scrisul de ficțiune, la care se gândise să renunțe cu totul („Am obosit de mine și de gândurile mele, de asocierile de cuvinte, de sintaxă. În afara scrisului sunt destul de fericit“, îi scria lui Franzen), Wallace s-a dedicat studenților de la cursurile de creative writing și scrierii de reportaje și lua în calcul înființarea unui adăpost pentru câinii maltratați. Prefera compania oamenilor simpli, era mereu disponibil pentru studenți, mai ales pentru cei care treceau prin crize personale, încurajându-i să-l caute sau să-i scrie pe e-mail. Familia și școala păreau să-i fi pus viața în ordine (dădea calificative zilelor: „B plus“, „prudent optimistă“) și devenise dependent de Green, care povestește că, uneori, noaptea în pat, o ruga pe întuneric să nu se îmbolnăvească și să moară. Cei doi glumeau la perspectiva sinuciderii lui: „Asta m-ar transforma într-o Yoko Ono a lumii literare, femeia care te-a domesticit și uite ce s-a întâmplat“.

Într-o seară, Wallace pleacă de-acasă, se cazează la un motel din afara orașului și înghite un tub de pastile. Ajuns la spital, își cere scuze lui Karen și îi mărturisește că, de fapt, se bucură că e în viață. Schimbă doctorii, schimbă tratamentul, reia terapia electroconvulsivă, dar nimic nu-l ajută. În dimineața de 12 septembrie 2008, după ce Karen pleacă la job, Wallace îi scrie un bilet de adio și se spânzură pe veranda din spatele casei. Când se întoarce seara acasă, Karen găsește cadavrul și, în mijlocul camerei lui de scris, manuscrisul de câteva sute de pagini al romanului neterminat The Pale King, iluminat de toate veiozele.

În 2011, într-un interviu din The Guardian, cu ocazia publicării romanului The Pale King (care avea să fie nominalizat la Pulitzer), Karen Green vorbește despre toate acestea, inclusiv despre noua ei instalație artistică, The Forgiveness Machine, expusă într-o galerie din California, în apropierea casei unde cei doi locuiseră vreme de patru ani: un dispozitiv care, după ce aspira foaia de hârtie pe care scriai ce anume voiai să ierți sau pentru ce anume voiai să fii iertat, mașinăria ți-o restituia mărunțită.

„Când persoana pe care o iubești se sinucide, timpul se oprește în loc. Pur și simplu. Viața capătă un nou cod, un limbaj pe care nu-l mai înțelegi. Lumea îmi spune că ar fi trebuit să fi fost pregătită, din cauza lungului său istoric depresiv. Dar nu eram pregătită pentru sinuciderea lui. Nu l-aș fi lăsat singur acasă, niciodată, dacă aș fi crezut că e în stare. Încă mă gândesc la greșeala pe care am făcut-o în ziua aceea“, mărturisea Green. „În sinea lui, David era o persoană sănătoasă care voia să scape de tratamentul cu antidepresive [luase fenelzină vreme de douăzeci de ani]. Era un perfecționist care-și dorea să fie un soț bun. Și era o persoană bolnavă care voia să vadă cât de mult poate întinde coarda. Oamenii nu înțeleg cât de bolnav era. Un monstru îl devora pe dinăuntru. Și la un moment dat totul devenise secundar bolii. Nu doar scrisul. Orice altceva: mâncarea, dragostea, supraviețuirea.“

Într-un segment mai luminos al interviului, Green își amintește prima lor vacanță în Hawaii, înainte să se fi căsătorit, vacanță pentru care Wallace își înfruntase două dintre marile sale fobii: zborul cu avionul și înotul. În timp ce ea înota, el rămânea pe plajă și îi striga statistici despre atacurile rechinilor. Dacă putem înțelege ceva mai bine anxietățile unui om, și uneori chiar putem zâmbi pe seama lor, ne putem însă întreba…

De fapt, ce e o sinucidere?

Când vorbește despre „necesitatea unei critici bazate pe biografie“, Mary K. Holland pierde din vedere însăși ecuația complexă în care intră literatura și viața. În volumul Where I’m Reading From (Vintage, 2014), criticul literar Tim Parks are un eseu, „Writing to Death“, care începe așa: „Cât de departe se situează traiectoria carierei unui autor și temele care-l preocupă în raport cu momentul și natura propriei sale morți? Cu altă ocazie [e vorba despre eseul „The Chattering Mind”], am sugerat că o bună parte din marea artă a narațiunii izvorăște dintr-un conflict nerezolvat sau, am putea chiar spune, dintr-o dilemă structurală a personalității autorului.“ Și iată pasajul în care este menționat Wallace, după ce Parks se oprise asupra lui și în celălalt eseu: „Opera unui romancier este deseori o strategie (autorul nici nu trebuie să fie conștient de asta) pentru a face față unei dileme personale. Nu că dilema ar fi «rezolvată» cu ajutorul ficțiunii, așa cum criticii ne spun adesea, dar în sensul că actul scrierii, cel al publicării și al poziționării în lumea literaturii sunt fațete ale încercării de a găsi o soluție, oricât de provizorie, pentru o tulburare personală (deep personal unease). În multe cazuri, oricât de mult ar fi forțate limitele scrisului, soluția este doar temporară și parțială, iar autorul împreună cu opera lui în cele din urmă sucumbă. Cel mai la îndemână grup de autori la care ne putem gândi în această chestiune sunt sinucigașii: Woolf, Pavese, Wallace.“

În cartea de eseuri Ethics in the Real World (Princeton, 2016), filozoful Peter Singer se întreabă cât este de justificată, pentru un condamnat pe viață care suferă de o boală terminală, o eliberare pe motiv de compasiune, în ciuda faptului că n-a executat suficient din pedeapsă. În alt eseu discută, tot în termeni etici, opțiunea cuiva pentru moartea asistată, deci deliberată, un gest înrudit cu sinuciderea, care sugerează că nu e nimic în neregulă să simți că trebuie să mori nu doar pentru a te elibera pe tine, ci și de dragul celorlalți, pentru a-i elibera pe cei din jurul tău de povara care tu ai devenit.

„Forma cu adevărat importantă a libertății presupune atenție, conștientizare, disciplină și efort, presupune să fii în stare să îți pese cu adevărat de ceilalți și să te poți sacrifica pentru ei, mereu și mereu, în miriade de feluri banale, zi după zi…“ Iată o frază scrisă nu de Holland, ci de Wallace, un om care, asemenea oricui, „conținea multitudini“, avea lumini și umbre, bifa intermitent căsuțele moralității. Cum împăcăm detestabilul cu exemplarul din literatura lui? Cum împăcăm gesturile decente cu accesele condamnabile din biografia unui om? Iată dilema structurală a personalității oricărei ființe care se confruntă cu dualitatea vieții și artei.

În cazul „sucumbării“ lui Wallace, în cele din urmă devorat de „monstrul“ bolii, ne putem pune multe întrebări. Dacă a ales să se spânzure, nu e acesta și un gest de autocritică extremă cu privire la greșelile trecutului, nu doar la povara prezentului? Poți pedepsi pe cineva mai eficient decât o face însuși sinucigașul care reușește, în cele din urmă, să-și curme viața? Nu poate fi privită sinuciderea lui Wallace și ca un act de eliberare a celorlalți de omul care fusese? Nu a fost moartea lui, simbolic vorbind, un fel de a-și neantiza corpul în urma sfărâmării asemeni unei măsuțe de lemn puse ulterior pe foc? Eliberarea lui prin sinucidere n-ar putea fi însoțită, dacă nu de iertare, măcar de o anume compasiune care, în ciuda faptului că nu-i absolvă biografia, îi dă dreptul măcar la șansa posterității operei? Nu este oare încercarea de a discredita sau chiar de a pune la index opera artistică a unui sinucigaș un act de profanare corectă politic a cadavrului? Cum cuantifici ce anume (mai) poți imputa unui mort de propria mână?

Acum, când societatea face eforturi pe toate planurile pentru o mai bună conștientizare a ravagiilor provocate de bolile mintale, în numele a ce poți trece cu vederea tocmai boala mintală a cuiva care, ocazional, se comporta abuziv? Este dosarul medical al unui bolnav mintal irelevant pentru conduita sa morală discutabilă, chiar condamnabilă? Comportamentul lui ocazional violent nu era, poate, un efect, o consecință a bolii sale care s-a dovedit, la propriu, terminală? De ce nu i s-ar cuveni niște empatie (acest cuvânt fetiș al culturii woke), dacă nu chiar circumstanțe morale atenuante, mai ales unui depresiv cronic sinucigaș?

Din cauza orbirii (că tot folosește cuvântul) deopotrivă literare și umane, Mary K. Holland nu pare să accepte să existe înțelegere, compasiune, empatie, indulgență pentru bolnavul hărțuit vreme de treizeci de ani de tulburări mintale. Căci Holland nu suflă o vorbă despre faptul că Wallace a fost un om profund bolnav, care nu s-a mai suportat pe sine, care n-a mai suportat boala, care nu și-a mai suportat nici opera, nici viața, sucombând. Cuvinte precum „depresie“ sau „tulburare psihică“ nu apar niciodată în eseul ei, iar „sinucidere“ e aruncat doar în primul paragraf. Cum se face că acea atât de dorită „critică bazată pe biografie“ reține o replică proastă și o pierdere a cumpătului, dar ignoră o boală mintală și o sinucidere? Dacă e admirabil felul în care o compătimește pe Mary Karr pentru episoadele violente provocate de Wallace, cum poate ignora trauma văduvei Karen Green? Și Karr, și Green fac parte din aceeași biografie a lui Wallace, în egală măsură, și atunci de ce măsuri critice diferite? Pentru Holland, pistolul niciodată cumpărat pentru așa-zisa „plănuită crimă“ e mai real decât pastilele pompate din stomacul lui Wallace, iar măsuța de cafea sfărâmată în fața lui Karr e mai șocantă decât cadavrul atârnând de lustră în fața lui Green.

Și, nu în ultimul rând, oare eseul lui Mary K. Holland nu este, în mod regretabil, compromițător pentru feminism de vreme ce, deschizând ochii societății asupra misoginiei și abuzului, închide ochii în fața bolii mintale și a sinuciderii? Cui îi e de folos un astfel de biographically disinformed feminism? Pentru Holland, Wallace pare să fi fost doar un bărbat alb educat, misogin, manipulator și violent, perfect sănătos la trup și la cap, stăpân pe puterea și pe puterile lui, care, la un moment dat, s-a întâmplat să moară, spre ușurarea tuturor, și a cărui literatură, chipurile discreditată iremediabil de biografie, ar trebui acum evitată tacit. Nesatisfăcută de sinuciderea lui, și-ar dori iradierea literară a lui Wallace. Sigur, nu e explicită, Holland „problematizează“, pune și mută accente, citează, ridică întrebări. Mai puțin titlul eseului, unde se oferă pe sine ca exemplu moral demn de urmat: „The Last Essay I Need to Write about David Foster Wallace“.

Imagine reprezentativă: Thomas Eakins, The Agnew Clinic, 1889

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×