16 aprilie [2023]. Mai întâi, acum câteva zile, La Spezia, unde Wagner a avut, în vara lui 1853, revelația frazelor inițiale din Aurul Rinului. Aici, în paradisul ăsta, au început așadar deopotrivă das Gesamtkunstwerk, opera de artă totală, & demența antisemită care avea să facă din Wagner figura cea mai repulsivă pe care o cunosc printre artiștii ultimi. Frumusețea totală & demența totală, concrescute din rădăcina aceluiași creier – traversând același paradis. Și având forța să transforme orice paradis într-un infern.
(Și viceversa? N-aș fi așa de sigur.) (Și n-aș fi așa de sigur ce spune chestia asta, adică faptul că paradis poate fi transformat într-un infern – dar nu orice infern poate deveni paradis. Indică asta o superioritate a paradisului față de infern – sau dimpotrivă?)
(Paradisurile sunt la fel de vulnerabile ca omul – asta e, în ochii mei, calitatea lor cea mai prețioasă.)
Apoi Cinque Terre, unde găseai versuri de Montale pe toate zidurile, ba chiar și pe plaja de la Monterosso – din Ossi di sepia (cel mai frecvent e „Meriggiare pallido e assorto“) și din Fuori di casa.
Apoi Veneția – în cimitirul San Michele, cineva a pus pe mormintele lui Brodski & Pound & Stravinski mici mesaje înrămate cu câte un text al lor, ilustrat cu desene. Pe al lui Brodski nu l-am putut descifra, era în rusă. Am transliterat ce m-am priceput, dar nu-mi suna a nimic cunoscut de mine. Al lui Pound e un mic poem din Lustra, unul dintre favoritele mele all time din tot ce a scris el: „And the days are not full enough/ And the nights are not full enough/ And life slips by like a field mouse/ Not shaking the grass“.
Două nopți de plimbări nocturne prin Veneția, cu Vargii & Vlad Pojoga. Ca întotdeauna, Veneția răsare numai noaptea, un astru nocturn făcut din piatră & lichid iluminat. Ca astru diurn, Veneția e un biet oraș splendid din piatră inundată de oameni. Cu o voință de frumusețe atât de disperată, încât mi-a adus în minte exclamația lui Mircea Ivănescu atunci când a văzut prima dată frumusețea disperată a Sighișoarei:
– Doamne, câtă spaimă.
19 aprilie. Aseară, la Marin Mălaicu-Hondrari & Alexandra Fuioagă acasă, împreună cu Dan Coman. Ne-am uitat la meciul Manchester City–Bayern München, am vorbit despre literatură, am depănat ca bătrânii amintiri din junețe.
Din vorbă-n vorbă, am ajuns la ideea lui George Steiner enunțată într-o emisiune din 1982 moderată de Al Alvarez – anume că numai totalitarismele permit nașterea de capodopere. Mai erau în platou Brodski & Mary McCarthy; erau amândoi în complet dezacord cu Steiner; Brodski i-a spus, expirând calm fumul de țigară:
– George, știi cât îl iubesc pe Soljenițân. Ei bine, dacă m-ai pune să aleg între Soljenițân și democrație, aș alege democrația.
Încercam să argumentez (în linia lui Brodski) că limite tari există și în democrațiile liberale, nu doar în totalitarisme: corpul, limba, familia, profesiunea, toate pot deveni limite radicale. Marin asculta atent & răbdător (cam ca Brodski – și tot fumând) – apoi, expirând calm fumul de țigară, a conchis:
– Viața e un totalitarism – și scriem până murim.
21 aprilie. Întrebat cum anume procedează ca să scrie, cineva a răspuns: „Scrii scriind“. Cred că-i suficient de limpede ce a vrut să spună. Exact la fel se învață și cititul în adâncime: citești citind. Cine va citi, vreau să spun cine va citi cu adevărat, coborând cât de mult poate în adâncimea paginii, până la adâncimi care riscă să-i strivească plămânii și inima și cușca toracică, va învăța singur cum anume să facă pentru a coborî de fiecare dată cu un centimetru mai mult.
(Nu pot numi citit decât acest fel de a trece printr-un text până când riscă să-ți strivească definitiv inima.)
Numai cititorul din specia amintită mai sus dă sens literaturii. El e adesea mai îndrăgostit de literatură decât scriitorul însuși. Și numai forța iubirii lui dă sens literaturii. Îi dă viață – și o face uneori să se întoarcă literalmente din mormânt. Precum Fanni Gyarmati, care găsește cadavrul soțului ei, Miklós Radnóti, în groapa comună în care zăcea de 18 luni, ucis de naziștii maghiari; îl exhumează &, în buzunarul hainei, găsește carnetul cu ultimele lui poezii, scrise în săptămânile dinaintea morții. Dragostea lui Fanni a întors literalmente poezia din mormânt. Radnóti e un mare poet – dar Fanni e chiar mai mult decât atât. Numai ea & cei din specia ei fac din literatură ceva mai puternic decât literatura însăși. Și numai căutând în literatură ceva mai adânc decât literatura însăși.
Ceva care e omul însuși – și ceva care e, în același timp, complet diferit de omul însuși. Vreau să cred că va veni o vreme în care și chatboții vor fi transformați & reinventați de literatura pe care o scriu – exact în felul în care oamenii sunt transformați & reinventați de literatura pe care o scriu. Un AI va plânge cândva citind un poem scris de alt AI. Abia asta va da sensul definitiv al literaturii: când va „trasumana“ (cu vorba lui Dante) nu doar oameni – ci și roboți & mecanisme.
Imagine reprezentativă: Månelys, Peder Balke, 1870
