Te trezești în fața unei înregistrări vechi, a unei nunți dintr-un cartier de la marginea Bucureștiului, trasă pe o casetă VHS, unde puricii color se joacă pe chipurile nuntașilor înroșite de vinul turnat din damigene îmbrăcate în răchită împletită. E sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90, data nu se mai distinge bine în colțul din stânga al ecranului, însă nici nu mai contează; încă mai poți vedea câțiva lăutari cu șosete albe și pantofi de lac negri lângă un țambal vechi acompaniat de o stație electrică și de un KORG autentic, adus din afară. Apoi camera se mută pe un tramvai vechi și pe câțiva oameni îmbrăcați sărăcăcios, având în brațe pâine caldă. Unii mușcă anevoios dintr-un colț și-l molfâie încet, să rămână gustul cât mai mult. Cadru cu miri – sunt slabi și tineri și frumoși, sorb și ei dintr-un pahar de cristal și nașii îi bat ușor pe umăr. Aceasta ar putea fi senzația pe care ți-o lasă Jurnalul lui Cristian Popescu, editat recent la Tracus Arte în colecția de Opere complete dedicată autorului, unde fiecare montaj textual îmbină, în compoziția sa, boema sărăcăcioasă a acelui sfârșit de secol, unde patinează obsesiile și rătăcirile unui splendid poet, a cărui întortocheată biografie continuă să fascineze și, uneori, să fie mitologizată desuet.
Imaginea lui Popescu este, de cele mai multe ori, narată prin anecdotă; oamenii care l-au cunoscut fie îndeaproape, fie pasager, apelează la aceste scenete desprinse din atmosfera liricii sale, cu poante candide, ce intră în memorabil. În realitate, nimeni nu a trecut de aceste suprafețe facile, colorate excesiv. Nu doar caracterul introvertit al poetului, ci și schizofrenia „veșnicului neadaptat social“ sunt cele care introduc anumite bariere; tulburările psihice sunt un subiect nu doar sensibil, fiind greu de cunoscut în profunzimea manifestării lor. Nici comentatorii operei nu excelează în maparea detaliului de adâncime; sunt menționate, declarativ și fugitiv, câteva afilieri, fie cu Caragiale sau Sorescu, ori cu nume ce par a rezona cu scenariile unui absurd cotidian al poeziei lui Cristian Popescu precum Urmuz, Blecher sau Kafka. Tatonările critice sunt aproximative. Iar asta se datorează, în bună parte, realei dificultăți de încadrare a acestui tip de scriere. Încercarea de încadrare într-un tipar nu cred că este însă miza jocului, în cazul de față. În schimb, câteva catalogări pripite pot fi soluționate, pornind de la Jurnalul unei vieți moarte de-a gata.
Într-o atentă cronică, Cosmin Ciotloș (care, de altfel, aduce o ipoteză mai mult decât interesantă în raportarea la forma scriiturii lui Popescu, în relație cu Viorel Padina și cu al său Poem de oțel) menționează Jurnalul autorului Artei Popescu drept partea „cea mai puțin spectaculoasă“ a scrisului său. Din punct de vedere stilistic, afirmația poate fi ușor validată prin simpla analiză de text. În schimb, Jurnalul unei vieți moarte de-a gata este, poate, documentul cel mai interesant din opera lui Popescu prin laboratorul de lucru pe care îl inaugurează. Lipsa caracterului reflexiv, pe care îl punctează abil Ciotloș, îmi permite să spun că era un rezultat predictibil. Nici poezia lui Popescu nu beneficiază de această caracteristică, iar magma acestui Jurnal e contaminată de poetic în rol de primordial mecanism de funcționare. Nu portretele colegilor de generație, hașurate neglijent și, uneori, în simple tușe episodice, reprezintă fundația acestui document literar, ci formulele embrionare ale operei ce zac în aceste pagini, dublate de confesiuni și sisteme de gândire ce pot aduce categorice indicii suplimentare în încercarea de a reconstitui o imagine cât mai apropiată de fibra autentică.
Să pornim de la câteva detalii ce pot oferi un cadru de referință substanțial. Într-adevăr, întâlnirea cu Negoițescu este un episod de o încărcătură biografică ce, în mod concret, iradiază și textual. Obositele „pacte ficționale“ își pierd din rigiditatea inițială a construcției lor. Deși perioada de instructaj tehnic pe care Negoițescu a exercitat-o aplicat asupra tânărului Popescu a fost de scurtă durată, ea reprezintă o bornă a cărei influență va continua să persiste printre caietele autorului Familiei Popescu: „Tata se prăpădise de aproape un an. Standardul social și material al familiei mele scăzuse simțitor. Ion Negoițescu a fost primul om care s-a ocupat în mod sistematic de lecturile mele. În cărțile pe care mi le indica (de multe ori îmi și dăruia aceste cărți) găseam – cu uimire – răspunsul la întrebările care-mi umblau pe atunci prin minte. Atmosfera din casa criticului era prima mea întâlnire cu un mediu ce respira intelectualitate.“ Generozitatea lui Negoițescu este transparentă, fiind cunoscută de majoritatea apropiaților drept un simptom al personalității fostului cerchist. Propunerile de idilă platonică pe care i le adresează adolescentului Popescu, cât și sinceritatea lui Negoițescu de a se afișa în fața ucenicului său, cu totală dezinvoltură, ca pactizant al mișcării Goma, vor aduce câteva consecințe traumatizante pentru tânărul de la acea perioadă. Constrâns să declare, în fața organelor Securității, întâlnirile cu Negoițescu, sentimentul de comitere, în mod inconștient, a unei delațiuni, devine o prezență constantă în rememorările sale: „Oricum în fața țipetelor maiorului am povestit și-am pus pe hârtie ceea ce cred că a devenit o probă extrem de importantă într-un proces de corupere de minori. Nu încape nici o îndoială, ceea ce am făcut atunci înseamnă DELAȚIUNE.“ Cronicile radio ale lui Negoițescu, ce vizau primele producții ale creatorului „Localului familial“, redau aceeași generozitate a criticului, filtrată printr-o tușă emoționantă de către autorul Jurnalului, drept un gest de nobilă reverență: „Nu cred că poate cineva bănui ce a fost în sufletul meu atunci când am ascultat, la Europa Liberă sau la Vocea Americii (nu mai țin minte exact), cronica lui Ion Negoițescu asupra primelor mele producții strânse într-o carte.“
Deși episodul biografic este mai vizibil, punând cu atenție lupele analitice, putem observa detalii ce colportează influența lui Negoițescu și în matricea scrisului lui Popescu. Moartea lui Negoițescu este consemnată drept o mare lovitură ce produce o miniaturală introspecție asupra momentelor fundamentale petrecute între cei doi. În schimb, pe lângă detaliile pe care deja le-am consemnat în intervenția anterioară, transpare, în tandem cu atmosfera „erotismului intelectual sublimat“, o consemnare ce stârnește interes, legată de lectura celebrului eseu despre Eminescu, dedicat postumelor: „lectura cărții despre Eminescu (același semn sublimat-erotic; poate că, de aici, o influență importantă în formarea modului meu de lectură a cărților și a lumii)“. Nu este deloc întâmplător acest pasaj. Dacă ne vom întoarce la paginile de început ale jurnalului, vom observa o programare a propriei opere făcută de către Popescu, drept un ansamblu omogen, format din șapte cărți (o cifră ce rimează cu încărcărturile religioase ale poeziei sale, imitând ciclul Genezei), unde ultimul volum va fi intitulat Postume – „Și chiar cred că, scriindu-mi «Postumele», mă voi odihni. Căci a 7-a carte chiar așa mi-aș intitula-o: «Postume» – și mi-ar face o mare bucurie, mi-ar aduce o mare liniște faptul publicării ei în timp ce aș trăi.“ Titlul ar fi putut trece drept un calambur firesc, specific Artei Popoescu; în schimb, ținând cont de lectura clasicului studiu al lui Negoițescu și consemnând și titlul cărții cu numărul cinci, din programarea inițială a operei sale, intitulată Caragiale și Eminescu, intertextualitatea cu care operează Cristian Popescu capătă nu doar noduri de legătură complexe din punct de vedere livresc, dar și intime dispoziții definitorii.
Interesante sunt aceste catacombe, săpate în adâncimea textului, cu care operează caligraful Popescu. Căci, în fond, toate subteranele inițiate în caietele de lucru, adunate sub tiparul unei vieți moarte de-a gata, au ca centru de greutate caligrafia, la care vom reveni puțin mai târziu. Dacă intrăm în „Biblioteca lui Popescu“ și vom elimina referințele la Cioran, Eliade sau Liiceanu, deoarece ele nu reprezintă nimic altceva decât o temperatură locală a momentului temporal în care este redactat acest jurnal și nimic mai mult, vom observa câteva selecții de efect. Negoițescu nu este așezat întâmplător alături de Lucian Raicu ori Mircea Scarlat. Din cel puțin două motive, aceste nume formează un corp comun pentru interesele poetului de familie: în primul rând, sunt poate unii dintre cei mai rafinați comentatori de poezie pe care critica autohtonă i-a avut, având un simț permeabil la sensibilitatea poetică de profunzime, nu doar la suprafețele de efect; în al doilea, pentru că sunt critici cu o formulă stilistică ușor recognoscibilă și extrem de rafinată. Ar putea fi un bun subiect de cercetare identificarea unei anumite formule critice, de pildă, a lui Raicu, în scriitura ciclurilor lirice ale Familiei Popescu, mai ales datorită acestui pasaj din jurnal, pe care nu îl evaluez ca fiind cabotin, ci transparent prin afișarea unei bucătării interne: „Apoi am descoperit (în același an) spațiile albe în textul critic al lui Lucian Raicu. Observând în decembrie–ianuarie 1987 că acest joc de Plin și Gol, această alternanță este prezența continuă în substratul esențial al gândirii sale critice. Poate de aici, din legătura/coincidența care există între spațiile albe din poemul meu și spațiile albe din textul său critic (textul său și textul meu), a pornit marele atașament, identificarea mea cu L.R.“
Staționând în mica bibliotecă a poetului, câteva indicații pot contura analogii demne de evidențiat. Prezența lui Brumaru nu cred că este întâmplătoare; din nou, ar merita un efort de investigație posibila legătură a îngerilor lui Popescu (răspândiți în special în Arta Popescu), cu cei ai neguțătorului de îngeri din Dolhasca, care și-a făcut un simbol particular al operei sale din aceste entități. Totodată, selecția din Barbu, optând pentru turcești, ori din Arghezi, mizând pe partea pamfletelor, sunt indicații ce pot fi instrumentate, la firul ierbii, în poezia lui Popescu. Nu lipsesc colegi de generație ca Groșan, Mureșan ori Cărtărescu, Bănulescu, Țîrlea (persoanaj important în fragmentatele consemnări zilnice), Crăciun sau Răzvan Petrescu. Fragmentul plasat înaintea „Bibliotecii“ aduce o consemnare prețioasă poemului „Local Familial“; portretul lui Mitică din „Inspecțiune“ și atmosfera de birt, de „local“, este o cheie de interpretare seducătoare. Recunoașterea propriului sine în fatalul destin al personajului caragialian este o bornă care domină atmosfera de lucru a jurnalului.
În „Ascetismul meu kitsch“, articol recuperat din revista Luceafărul, noțiunea centrală a caligrafiei capătă un relief mai pronunțat. Echivalarea statutului poetului cu cel al Cuviosului Ioachim de la Bistrița nu este doar o formă ludică de ipostaziere. Gesturile grafice ale lui Popescu de a copia, mai precis, de a caligrafia textele, care reprezintă, în nomenclatorul personal, puncte de reper, sunt forme prin care este realizat elogiul. Poemele sale sunt formule de copiere pe sine, iar caietele personale, asemenea modelului caietelor eminesciene, piesele de referință din „biblioteca ideală“: „Idealul bibliotecii mele ar fi: Biblia, Patericul, volumele Filocaliei și caietele în care am copiat. Atât! Mare plăcere, imensă ușurare am simțit văzând restul bibliotecii la colțul străzii.“ Accentele de extracție religioasă, formulate, uneori, cu pedala de accelerație apăsată la maximum, își găsesc aici diverse moduri de manifestare. Semnalate de critica literară ca fiind scăderi ale poeziei lui Popescu, ele pot fi, uneori, duse într-o manieră extremă. În schimb, nu au nimic fals în sentimentul credinței pe care îl emană. A echivala orice produs literar de certă valoare și doza de adevăr pe care trebuie să o dețină, cu adevărul Bibliei (cartea esențială pentru Popescu), este un act de credință și nimic altceva. Micile referințe la Steinhardt pot fi explicate și prin aceste trăiri de o palpabilă spiritualitate; un fragment sentimental, în cheia poeziei sale, îi este, de altfel, dedicat, împrumutând tensiunile din propriii Psalmi, ce pot rima interior cu decupaje din Jurnalul fericirii: „A doua poveste e c-am citit în N. Steinhardt ceva frumos despre pâine. Și după aia, când am mușcat dintr-un colț, m-am gândit că pâinea se usucă exact ca și florile.“
Un lucru remarcabil este luciditatea admirabilă de care o minte chinuită de episoadele de schizofrenie este capabilă. Ordinea cu care acest eșafodaj de colaje este alcătuit aproape că te lasă dezarmat. Asemănătoare cu ordinea pe care o altă sensibilitate poetică optzecistă, bântuită de schizofrenie, mai exact cu cea a lui Ion Stratan (cei doi sunt legați și prin relațiile strânse pe care le poartă, fiecare în parte, cu figura mamei). Echilibrul pe care acest jurnal îl are este o perfomanță de stil, în sine. De aici reiese și maniacala obsesie pentru forma poemelor sale. Presărate peste tot prin materia acestui jurnal, fragmentele de poeme sunt reluate aproape obsesiv, schimbându-se, de cele mai multe ori, detalii infime. Rezultatele sunt la aceleași cote valorice cu care ne-a obișnuit poezia lui Cristian Popescu. Din foarte multele variante pe care le-aș putea expune drept exemplu, o să aleg unul în care figurile bunicilor sunt transpuse într-o molipsitoare melancolie: „Rămăsesem fără țigări. N-am găsit. Ploua ușor. Aveam pe mine un pardesiu al bunicului, lăsat în cuier. Haina asta bineînțeles că mă melancoliza. Umblam prin întunericul ăla și mă gândeam că indiferent că trăiesc în orașul ăsta murdar, cu oameni săraci, disperați sau indiferenți, undeva, la vreun kilometru mai încolo, după ce se termină blocurile, e-un cimitir în care cu siguranță mormintele au ajuns la Paris, sunt în America, sunt în frumoasa perioadă interbelică românească. Bunica e-acolo. M-am mai înveselit.“
Nu am pus foarte mult accentul pe fragmentatele însemnări zilnice. De altfel, Cosmin Ciotloș le documentează aplicat și riguros, cu toate inadvertențele lor cronologice. Ceea ce se desprinde din ele, diluat și vag, este o geografie urbană, redimensionată de preumblările lui Popescu: teatrul Odeon și emblematicele sale figuri de la începutul anilor ’90, precum Dabija, Măniuțiu, ori Hausvater, piața Iancului, unde se află apartamentul mamei, un spațiu de refugiu al poetului, atmosfera din redacțiile sărăcăcioase de după ’89, fie Facultatea de Litere, împânzită de foști colegi deveniți între timp profesori, sau câteva birturi de cartier, toate sunt lăcașuri de cult ale Bucureștiului, pe care le regăsim, diluate, și în poezia acestuia.
Într-adevăr, pare că intri, prin acest jurnal, în Muzeul de zăpezi și fum de țigară, unde îl găsești paznic pe Cristi Popescu, rulându-și în tihnă o țigară, așteptându-te să intri și să descoperi micile sale exponate. Nu știu cum să închid acest text. De aceea, îl voi lăsa pe paznicul muzeului să spună ultimele cuvinte, așa cum știe el mai bine, care se vor potrivi, sper, cu micul meu artificiu, patetic de-a dreptul, de la început: „Nunta s-a terminat de mult. Afară ninge. Eram mahmuri. Ne-am muncit să ducem țambalul cel mare departe, pe câmp. I-am întins cât am putut noi corzile. Pe unele le-am rupt. Voiam s-auzim cum cântă ninsoarea la țambal. Cum cântă fulgii când cad pe corzi. Și de-atunci dansăm. Dansăm. Dansăm. După ninsoare.“
