Aprilie 2025. Un an întreg de la ultima întâlnire cu marele scriitor şi zece luni de la moartea lui. Sunt din nou la Tirana, împreună cu prietenul Ermir Nika, el însuşi scriitor şi profesor universitar. Ajungem la Cimitirul Tufina, de la periferia oraşului, unde, chiar la intrare, pe mâna stângă, se află mormântul lui Kadare. O placă simplă, cu o piatră la căpătâi. În jur, iarba crudă, plină de rouă, smălţuieşte locul sub razele începutului de primăvară. Ermir îmi spune că este un mormânt provizoriu, făcut în pripă, dar că statul albanez intenţionează să-i ridice un monument impozant celui mai mare scriitor albanez din toate timpurile. Îi spun un „Dumnezeu să-l ierte“ şi-i pun pe mormânt garoafa roşie cumpărată la intrarea în cimitir. Rememorez în viteză toate momentele trăite alături de el, nu multe, dar de care sunt teribil de mândru.
„Cu România n-am avut noroc“, îşi începe el mărturisirile legate de ţara noastră. E un text scris în urma scurtei vizite în România din anul 2003, la Festivalul internaţional de literatură organizat de Uniunea Scriitorilor la Neptun şi Constanţa. De unde până unde o afirmaţie atât de abruptă chiar la începutul textului? Ne răspunde chiar el în continuarea povestirii, inserate aparent fără nicio noimă într-un volum de memorii publicat de soţia sa, Elena Kadare, în 2011. Ca o paranteză, Elena Kadare provine din oraşul Fier, o oază aromânească din centrul Albaniei, iar familia în care s-a născut, a farmacistului Gushi, are străvechi rădăcini aromâne. Să ne întoarcem însă la textul lui Ismail, text în care este evocată la început prima sa vizită la Bucureşti, cea din 1974. Îl însoţea un confrate scriitor, prozator proletcultist (numele nu are importanţă, l-am şi uitat), trimis special să-l păzească pe tânărul Kadare de influenţele ideologiei revizioniste din România. Vizita la Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii în anii aceia, a fost întreruptă de secretara acestuia, care i-a înmânat lui Kadare onorariul datorat de editură pentru publicarea doar cu câteva luni în urmă, în limba română, a romanului său celebru Generalul armatei moarte. Nu mică i-a fost mirarea gazdei când Kadare a refuzat plicul şi i-a spus doamnei respective să trimită banii în contul Băncii Naţionale a Albaniei. În anii aceia, scriitorii albanezi nu aveau dreptul de a primi onorariu, acesta intrând automat în vistieria statului comunist. Şi asta deşi cu numai 15 ani în urmă, elev fiind în oraşul natal, tânărul Kadare încasa sume generoase pentru poeziile publicate în revistele de la Tirana, bani din care ajunsese să-şi împrumute părinţii… Vremurile se schimbaseră, legile se schimbaseră şi ele! Plecând de la Uniunea Scriitorilor, colegul de delegaţie, prozatorul proletcultist, i se adresează înciudat spunându-i că nu trebuie să ia în seamă „manevrele perverse“ ale revizioniştilor români, care cred că pot cumpăra cu banii lor orice, inclusiv conştiinţa unui tânăr scriitor albanez.
După vizita din 1974, ajungem la partea a doua a textului lui Kadare consacrat României. De atunci a trecut o grămadă de ani şi scriitorul aterizează din nou în ţara noastră, mai precis la Neptun, în octombrie 2003, invitat de aceeaşi Uniune a Scriitorilor, cu promisiunea de a-i fi acordat premiul cel mare al Festivalului internaţional de literatură. Trebuie spus că exact în zilele acelea apăruseră la Fayard două dintre romanele lui cele mai importante, Fiica lui Agamemnon şi Succesorul, iar Ismail avea obligaţia, prin contract, de a fi prezent la lansările organizate de editorul francez. Şi totuşi, uite că şi-a găsit timp să onoreze invitaţia Uniunii Scriitorilor din România de a participa la festival. Ajungând şi eu în după-amiaza aceea la Neptun, l-am găsit stând singur, într-un colţ al salonului Casei de odihnă, înconjurat de viermuiala scriitorilor prezenţi la eveniment. Printre toţi, Mircea Dinescu se agita cu paharul în mână, salutând, strângând mâini, pupându-se cu colegii… Am urcat în cameră să-mi aranjez bagajele. Când m-am întors în salon, Kadare nu mai era singur. În mulţimea agitată din jur, oarecum dezorientat şi, probabil, uşor enervat de atâta forfotă, Ismail, taciturn şi irascibil din fire, discuta cu ambasadorul albanez venit special la Neptun să-l salute.
În ziua următoare, la Constanţa, s-a desfăşurat un eveniment public la care au participat o mulţime de personalităţi locale, în frunte cu episcopul (nu-mi amintesc, să fi fost chiar celebrul Teodosie?), prefectul şi alte mărimi din partea locului, urmat de lansarea romanului Generalul armatei moarte, apărut în anul acela la Polirom, şi desigur, de o sesiune de autografe. În sală erau zeci de oameni, căci participarea lui Kadare la lansare era un eveniment rarissim, iar scriitorul nu i-a dezamăgit. A fost unul dintre momentele lui cele mai fericite. Înconjurat de cititori, obosit şi palid, nu s-a oprit până când n-a semnat şi ultima carte.
Au urmat alte două zile pline, cu ziariştii fugărindu-ne literalmente oriunde mergeam. Îmi amintesc de echipa trimisă de Evenimentul zilei, care ne-a urmărit la Constanţa, apoi la Neptun şi nu s-a lăsat până ce nu l-a intervievat, pe două pagini de jurnal, care aveau să apară în zilele următoare. A urmat festivitatea de premiere, petrecerea finală şi plecarea precipitată, a doua zi. Am mai spus-o şi îndrăznesc s-o mai repet: Kadare pleca de la Neptun de două ori ofensat. De aici, poate, şi ghinionul despre care vorbeşte legat de prezenţa lui în România. În primul rând, s-a răspândit printre participanţii la festival vorba că, în semn de protest faţă de invitarea lui Kadare la Neptun, o serie de scriitori sârbi refuzaseră să vină în România. De aici vorbe pe la colţuri, bârfe în cel mai pur stil românesc. „E problema lor, nu a mea“, a replicat scriitorul, dovedit, în ultimii ani, un sprijinitor de suflet al fraţilor albanezi din Kosovo. Apoi, în al doilea rând, ofensa supremă, cea de la festivitatea de premiere a festivalului, unde Marele Premiu „Ovidius“, promis inițial lui Kadare (şi pentru care acesta îşi suspendase contractul cu editura franceză pentru a putea veni în România), i-a fost acordat lui Antonio Lobo Antunes, prezent şi el la Neptun. „Nu-i vorba de bani, ci de seriozitatea cuvântului dat“, mi-a spus Ismail la aeroport, înainte de a zbura spre Paris. Acum, într-adevăr, e de înţeles amărăciunea din prima frază a textului consacrat României.
Următoarele întâlniri cu marele scriitor le-am avut la Durrës, unde avea o casă de vacanţă, sau la Tirana. Cea din capitala Albaniei a avut loc pe terasa Juvenilja (unde era adus zi de zi de editorul lui albanez, Bujar Hudhri), în iarna lui 2016, cu ocazia festivităţilor Anului Kadare, când scriitorul împlinise 80 de ani. Am băut împreună o cafea şi am discutat îndelung despre literatură. Cu ani în urmă, după 1990, un politician de marcă de la Tirana, i-a propus să accepte funcţia de preşedinte al ţării, aşa cum se întâmplase în anii ’90 în Cehia, unde Vaclav Havel fusese ales în funcţia supremă în stat. Numai că Ismail Kadare a refuzat oferta, replicând că între literatură şi politică nu poate exista o coexistenţă paşnică. Şi că un scriitor care acceptă o funcţie în stat îşi dezonorează propriile arme şi devine un cetăţean oarecare. La Durrës, însă, pe ţărmul mării Adriatice, printre pinii mediteranieni din jurul vilei, întâlnirile noastre au fost mai numeroase și s-au prelungit după-amiezi întregi. Atunci am descoperit adevăratul lui chip, ascuns în majoritatea timpului în spatele măştii de personaj excesiv de interiorizat. Mi-a vorbit despre geneza primului său roman de succes, Generalul armatei moarte, inspirat din drama unei prostituate italiene care însoţea trupele lui Mossolini într-o Albanie abia ieşită din evul mediu. Şi cum biata femeie se îndrăgostise de un tânăr albanez, iar el se îndrăgostise la rândul lui de ea, deşi era logodit cu o fată din partea locului. Şi cum tatăl tânărului, pentru a spăla onoarea familiei, îşi îmbrăcase hainele de duminică, îşi luase puşca din cui, se dusese la cazarma unde era încartiruită italianca şi o ucisese cu sânge rece…
În vara lui 2022, scriitorul şi soţia sa au revenit pentru totdeauna în Albania. (În toamna lui 1990, când s-au autoexilat în Franţa, Ismail şi Elena crezuseră că o fac pentru totdeauna, căci în anul acela dictatura comunistă din ţara lor părea veşnică. Dar n-a fost aşa.) Într-un interviu acordat presei albaneze, la revenirea în patrie, Elena Kadare a declarat că viaţa la Paris îşi pierduse strălucirea de altădată şi că Tirana e mult mai vie şi mai colorată. Am simţit atunci că doamna scriitorului nu a spus întregul adevăr, că mai exista ceva care-i îndemnase să se întoarcă acasă. Ceva mult mai omenesc şi mai profund. Dar n-am spus-o nicăieri şi niciodată.
Şi iată că doi ani mai târziu, tot într-o vară, unul dintre ei a plecat departe, dar nu atât de departe încât să nu poată simţi mireasma teilor de la poalele muntelui Dajti şi briza pornită din largul Adriaticei…
Imagine © Martin Nauclér
